Editia print: Dorin Stef, Maramures brand cultural, (editie bilingva, romano-engleza), Editura Cornelius, Baia Mare, 2008 (ISBN 978-973-8396-01-2)

Editii online: http://ro.wikisource.org/wiki/Maramureş_brand_cultural http://www.cartiaz.ro/index.php?option=cat&id=0&pag=1&var=all http://www.scribd.com/doc/12441806/484

Versiunea in limba engleza: Maramures – a cultural brand name

copertamm1

Argument

Tendinta majora in ultimele decenii ale secolului al XX-lea, fenomenul globalizarii a cuprins deja toate sferele activitatii umane. Oponentii de ieri ai acestui curent se vad azi nevoiti sa accepte realitatea, iar specialistii, indeosebi sociologii, ii cuantifica efectele (pozitive si negative) la nivel individual si comunitar. Parte intrinseca a activitatii umane, cultura e atrasa si ea in miscarea centrifuga a globa­lizarii; efectele sunt multiple, de la achizitia unor beneficii pâna la bulversarea sistemului clasic de valori.

O prima concluzie este faptul ca „fiecare cultura este coplesita de produsele altor culturi” (Claude Levi-Strauss, 1984). Aspectul este generat de disparitia granitelor (libertatea de circulatie a persoanelor, a produselor materiale si a ideilor) si a barierelor lingvistice. Mijloacele de comunicare in masa au devenit extrem de rapide, adesea instantanee, gratie tehnologiei infor­matiei (I.T.). In fata acestei tendinte, politicile de protejare a valorilor autohtone devin ine­ficiente. Asa s-a nascut dilema: ne resemnam sa ramânem simpli consumatori sau ne luam in serios statutul de producatori de cultura? Situatia este incerta in cazul natiilor sau a comunitatilor mostenitoare (posesoare) a unei culturi de tip minor si stationar. Invazia produselor straine poate deveni sufocanta la un moment dat. Insa in cazul unei mosteniri generoase exista sansa unui „export de cultura”. Constatam, de asemenea, rolul major pe care il joaca „guerilla marketing” in promovarea culturii, prin adaptarea unor tehnici din domeniul economic; ceea ce ne indreptateste sa re­mar­cam transferul elementelor de cultura dintr-un plan eminamente elitist, intr-un plan comerical, destinat maselor.

Trebuie sa pornim de la aspectul evident ca globalizarea functioneza dupa legi dure (ale economiei de piata), care nu lasa loc unor atitudini incerte sau conservatoare. Cuvântul de ordine este dinamismul (actiunea, efervescenta, impunerea, competitia…). A nu te adapta, inseamna a deveni un simplu consumator al produselor culturale generate de altii (chiar si in conditiile in care esti custodele unui valoros patrimoniu local). Pe de alta parte, a te impune pe o piata globala inseamna a fi un bun cunoscator al „regulilor jocului” (deja impuse si validate de un sistem de cutume).

Produsele care circula pe o astfel de piata detin câteva caracteristici comune: univer­sa­li­tate – un grad sporit de generalizare prin plasarea produsului intr-o atemporalitate, dupa modelul „oricând-oriunde-oricine”, incât orice potential consumator sa poata identifica o zona de interes si o oarecare aparteneta revendicativa; originalitatea – spargerea unor tipare clasice si renuntarea la trasee batatorite, care sa determine un mesaj-soc, bulversant; valoarea artistica – aprecierile si ierarhiile criticilor de specialitate sustin demersuri pe termen scurt si mediu, insa un rol decisiv in selectia valorica il au, in cele mai multe cazuri, atitudinea consumatorilor raportata la un interval de timp apreciabil; specificitatea si traditia locala (pastrând valentele de universalitate); simplitatea si, dimpotriva, complexitatea (cantitatea de timp, energie si talent investit).

E datoria noastra ca, pornind de la aceste etaloane, sa ne asumam responsabilitatea de a discerne entitatile culturale locale, apte sa se manifeste dezinvolt pe o piata globala extrem de dinamica si selectiva.

Dupa un anumit criteriu de clasificare, exista cultura locala, regionala, national-etnica si continentala. Pornind de la baza piramidei, prin selectie valorica, se obtin anumite „vârfuri” (valori culturale de exceptie) care alcatuiesc ceea ce numim „cultura de patrimoniu”. Tendinta este ca elementele acestui tip de cultura sa prezinte un oarecare interes pentru persoanele care apartin altor culturi. Astfel, aceste „bunuri patrimoniale” au devenit surse importante de venit, dezvoltând o adevarata industrie. E suficient sa amintim cazul Greciei si al Italiei, mostenitoare ale unor culturi si traditii milenare, sau al Austriei, Frantei si Spaniei, fara a mai pune la so­co­teala Egiptul si Israelul, care mizeaza, an de an, pe un PIB ajustat copios de industria tu­rismului cultural.

Membra cu drepturi depline a Uniunii Europene, România trebuie sa se alinieze la a­ceasta tendinta, având in vedere potentialul pe care il detine. Insa un rol major in accelerarea acestui proces il au comunitatile locale, care pot dezvolta politici si proiecte adecvate. Maramuresul, poate mai mult decât alte regiuni din România, detine atuuri in­con­tes­tabile. Il recomanda, in primul rând, elementele culturii traditionale, apoi anumite aspecte (opere, obiective, institutii, manifestari) apartinând culturii moderne. In aceasta regiune se afla suficiente branduri culturale care pot aduce faima si o oarecare prosperitate intr-o Europa fara granite.

Categoria Cultura Traditionala Etnografica

1. Complexul patrimonial (UNESCO) al bisericilor de lemn din Maramures

Deschidem lista brandurilor maramuresene cu cel mai reprezentativ (recunoscut si apre­ciat) element, care ingemaneaza deopotriva universul material – dus pâna la per­fectiune prin compozitie, arhitectura si exprimare artistica specifice lacasurilor de cult, având ca suport materia fundamentala, lemnul – si cel spiritual, de factura reli­gioasa, insa particularizat prin imbinarea si suprapunerea credintelor arhaice, pre­crestine, cu elementele institutionalizate ale Bi­se­ricii. Rezultatul acestei simbioze sunt obiectivele (o parte devenite patrimoniu UNESCO) printre cele mai atractive ale turismului de tip religios, din Europa si din lume.

„Se stie ca (in Maramures) se gasesc unele dintre cele mai interesante con­structii re­li­gioase din lume; nu numai din tara noastra, ci din intreaga Europa. Bisericile de lemn mara­mu­resene si-au câstigat demult faima bine-meritata atât in rândul specialistilor cât si in cel al pub­licului larg din mai multe tari ale lumii. Ele reprezinta, fara indoiala, una din culmile artei de a construi in lemn de pe continentul nostru.” (Paul Petrescu, 1969).

Evident, acest complex patrimonial de cult maramuresean trebuie privit ca parte inte­granta a unui sistem particularizat prin solutii constructive si arhitectonice locale, generat in Evul Mediu atât in România (vezi asezamintele monahale de la Voronet, Sucevita, Moldovita, Putna – in Moldova ori Curtea de Arges – in Muntenia), cât si in Europa Centrala si de Vest, sub imperiul Renasterii, ca o prelungire a artei Antichitatii.

In aceste lacasuri din Maramures s-au pastrat hrisoave si insemne printre cele mai vechi ale limbii românesti; aici s-au adunat inteleptii satelor pentru a hotari in clipe de restriste; aici s-au legat casatoriile, s-au botezat pruncii si tot aici au fost ingropati mosii si stramosii nostri (v. Mihai Dancus, 1986). De regula, acestea au fost ridicate pe inaltimi, cu turle aparent exagerat de inalte, prevazute cu foisor in care se afla clopotnita. In trecut, foisorul servea si ca turn de observatie iar in timp de primejdie (navaliri, foc) se batea toaca si se trageau clo­potele, intr-un anume fel, avertizând comunitatile pentru a-si lua masurile de se­curitate potrivite situatiei” (Grigore Man, „Bisericile de lemn din Maramures, 2005, pag. 5).

Cele mai vechi si valoroase monumente sunt situate in Maramuresul istoric, unele datând din secolul al XIV-lea, dar majoritatea au fost reconstruite in secolele XVII si XVIII. Materialul utilizat preponderent este lemnul de stejar, gorun si rasinoase. Cu toate acestea, mici „catedrale post-renascentine” intâlnim si in Chioa­r, Codru si La­pus, ceea ce recomanda intreg arealul administrativ-teri­torial al judetului Maramures, ca o locatie importanta a turismului religios.

Un repertoar al specificitatii bisericilor din fiecare zona indica urmatoarele ca­racteristici (Grigore Man, 2005, pag. 8): monumentalitate (Maramuresul istoric); specta­culozitatea turlelor si frumusetea sarpantelor (Chioar); constructii de mai mici di­mensiuni, dar perfect proportionate, cu ornamente interioare de mare acuratete (Codru); frumusetea pridvoarelor si prispelor func­tionale (in Tara Lapusului).

Studiile competente referitoare la aceste constructii reliefeaza inovatiile si solu­tiile locale privind compartimentarea (absida altarului, naosul si pronaosul pozi­tionate pe o axa est-vest, la care uneori se adauga un pridvor deschis, aidoma caselor taranesti), dar si elementele de decor si pictura (pe lemn sau pe sticla).

Astfel, in Biserica din Breb se pastreaza urme de pictura murala (sec. XVII). In cimitirul bisericii din Sat Sugatag exista relicve ale civilizatiei celtice („semne de mormânt lucrate in lemn, care au ca motiv principal crucea inscrisa in cerc”). Turnul bisericii din Budesti-Josani este amplasat deasupra pridvorului-clopotnita, care are patru turnulete mai mici. Biserica din Cuhea a fost ridicata in 1718, pe amplasamentul fostei biserici din lemn, incendiate de tatari in 1717. Biserica din Deal din Ieud dateaza din 1364 si se mai numeste Biserica Balcului, dupa numele unui voievod local, iar cea din ses este socotita una dintre cele mai frumoase si monumentale „catedrale din lemn” din Maramures, reprezentând totodata prototipul arhitecturii gotice (v. Mihai Dancus, 1986).

Semnificativ este faptul ca multe din aceste lacase de cult seculare sunt si azi functionale, duminica si in alte zile de sarbatoare, dovedindu-se neincapatoare. Pro­babil tocmai acest amanunt le-a salvat de la dezintegrare, spiritul si credinta oamenilor pastrându-le nealterate. Acolo unde localnicii le-au abandonat (in favoarea altora, de piatra), constructiile prezinta vizibile semne de degradare fizica.

Biserici maramuresene sub egida UNESCO: Biserica de lemn „Sf. Arhangheli Mihail si Gavriil” din Rogoz - 1663; Biserica de lemn „Sf. Arhangheli Mihail si Gavriil” din Surdesti – 1766; Biserica de lemn „Sf. Arhangheli Mihail si Gavriil” din Plopis – 1776; Biserica de lemn „Nasterea Maicii Domnului” din Ieud (Deal) – sec. XVII; Biserica de lemn „Sf. Parascheva” din Poienile Izei – 1632; Biserica de lemn „Sf. Nicolae” din Budesti - Josani – 1643; Biserica de lemn „Cuvioasa Parascheva” din Desesti – 1770; Biserica de lemn „Intrarea Maicii Domnului in Biserica” din Bârsana – 1720.

2. Rezervatiile de gospodarii traditionale din satele maramuresene

gospodarie-trad

Orizontul de asteptare al unui turist, atunci când viziteaza prima data o regiune, este sa beneficieze de servicii de calitate, sa gaseasca spatii de cazare cores­pun­zatoare si sa se lase fascinat de pitorescul peisajului. Pentru a lua contact cu cele mai iscusite productii materiale sau spirituale ale populatiei autohtone, isi programeaza vizite la muzeele din regiune.

Cei ce ajung insa in Maramures au parte de o surpriza: aproape fiecare sat, in intregul lui, este un muzeu viu. Un muzeu populat cu oameni, care vietuiesc cu dezin­voltura printre „ex­ponate”. Fiecare localitate pare a fi un „muzeu al satului”, cu ulite nici macar pietruite, strajuite de-o parte si de alta de gospodarii si anexe construite eminamente din lemn – veritabile monu­mente de arhitectura si arta populara.

Purtând amprenta specificului local (materie, arhitectura, ornamente), gospodaria tra­ditionala maramureseana este un brand, datorita unicitatii si originalitatii in raport cu alte „re­zervatii” de acest tip din alte regiuni. Si va ramâne un brand, chiar daca in viitor traditionalismul rural se va dezintegra (tendinta se manifesta deja), iar turistii le vor admira doar in perimetrele delimitate ale complexelor muzeale de profil.

Casele vechi, specifice secolului al XVIII-lea, dar compartimentate si având acelasi grad de functionalitate pâna in secolul XX, erau alcatuite din incapere, tinda si camara, iar din partea din fata nu lipsea „satra” (pridvorul), prevazuta cu stâlpi orna­mentati, legati intre ei prin arcade.

Gospodaria mai cuprinde: sura-grajdul (uneori o constructie, alteori constructii se­pa­rate), colejna (magazia pentru lemne si loc de adapostire a carutei si a uneltelor agricole), cotete pentru porci si pasari, „oborocul” (sopronul de fân), cosarul pentru pastratul porumbului, fân­tâna (cu cumpana sau cu roata), camara in curte, sistemul de imprejmuire – gardul cu poarta, vranita sau portita.

Casa si constructiile anexe erau dispuse pe doua sau trei laturi ale curtii si formau o unitate. Totul, de la talpa si pâna la acoperisul de sindrila, e realizat exclusiv din lemn.

Etnologul Francisc Nistor noteaza ca elementele ce compun gospodaria sunt dispuse dupa reguli precise, care tin seama in primul rând de functionalitate, dar care, prin natura ordonarii lor, creeaza ansambluri arhitectonice cu o evidenta nota estetica.

„Ceea ce impresioneaza si caracterizeaza arhitectura maramureseana este sistemul con­structiv, peretii fiind formati din bârne rotunde (de brad) sau late (din stejar, cioplite din barda), de dimensiuni masive, asezate in cununi orizontale (sistemul blockbau), precum si proportiile armonioase, decoratia robusta, perfecta incadrare in mediul inconjurator” (F. Nistor, 1977).

Pentru cei dornici sa se apropie empatic de acest microunivers etnografic mara­mu­resean, oferim câteva detalii tehnice, descriptive si deconspirative ale functiilor fie­carui element com­po­nent al gospodariei.

Casa a avut intotdeauna un rol ordonator, toate anexele fiind dispuse in functie de aceas­ta. Sura cu grajdul devin o constructie complexa doar in cazul in care statutul social-economic al gospodarului permite acest lucru. Structura de lemn e asezata intotdeauna pe bolovani de râu (sau de cariera), iar acoperisul e invaraibil, in patru ape. Grajdul e podit cu bârne groase din lemn, iar podul surii e asezat numai pe inca­perile laterale destinate grajdurilor. Surile sunt pre­vazute cu porti monumentale la un capat si la altul, astfel incât sa se poata intra cu caruta in­carcata cu fân. In sura se mai pastreaza diverse unelte: furcile, greblele, plugul, grapa, jugurile, anexele de la caruta, precum si cazile in care vara si toamna se pun fructele la fermentat, acestea din urma fiind materia prima pentru fabricarea unei bauturi spirtoase dublu distilata (horinca de Maramures).

Colejna este o constructie ce se sprijina pe patru stâlpi, legati prin cununi de stejar, cu acoperis in doua ape. Aici se tin lemnele de foc, butucul pentru taiat lemne, dar si carul si alte unelte agricole. Sopronul (oborocul) este realizat din patru stâlpi de lemn, lungi de circa sapte metri, legati in partea de sus si de jos cu bare de lemn in forma patrata. Acoperisul are forma unei piramide, care gliseaza pe stâlpi, in functie de cantitatea de fân din sopron. Interesant este ca etnologii au localizat astfel de constructii (soproane cu acoperis glisant) in tarile din nord: „In Olanda, de pilda, având absolut aceeasi structura si infa­tisare ca cele maramuresene” (P. Pe­trescu, 1969).

Cosul pentru malai are o forma trapezoidala si este impletit din nuiele de alun sau de sânger. Acoperisul este in patru ape, din dranita batuta in doua rânduri. Camara afara este destinata pastrarii alimentelor si hainelor si are forma unei case in miniatura (monocelulara), cu prispa („satra”), usa, dar fara ferestre laterale. Intr-o gospodarie pot fi intâlnite una sau doua fântâni, cu cumpana (prepon­de­rent), cu roata sau cu vârtej, de forma patrata, pietruite cu bolovani rotunzi de râu. Mai exista si „fântâna de mejda”, care deserveste doua gospodarii. Gardurile imprejmuitoare, traditionale, sunt impletite din nuiele (in spic sau in cununi) si sunt acoperite cu resturi de fân sau cu dranita. (vezi Mihai Dancus, Zona etnografica Maramures, 1986, p. 96-116).

3. Instalatiile tehnice riverane

instalatii-river

(Foto: Ghita Porumb)

„Un sat nu traieste numai prin lacasurile de cult si prin locurile unde cei vii pot sa se intâlneasca in amintire si cinstire cu stramosii, nu traieste numai in gospodarie si case individuale, ci si in acele instalatii comunitare care apartin unui neam sau chiar unei comunitati satesti intregi. Acestea sunt morile, pivele, vâltorile care au jucat un rol deosebit in viata satelor maramuresene in trecut si mai joaca si astazi” (Francisc Nistor, 1980).

Ceea ce le face spectaculoase si celebre este ingeniozitatea realizarii sis­te­melor tehnice, exclusiv din lemn, chiar si partile lor mecanice.

Cele mai simple si arhaice instalatii sunt cele actionate manual, destinate macinatului grauntelor: de la râsnite de mâna, pâna la râsnite fixate pe un suport (prevazute cu roti zimtate din lemn si sistem de transmisie pe ax, actionate manual de doua roti uriase). Pentru zdrobirea semintelor si obtinerea uleiului co­mestibil se foloseau oloinite cu berbec sau surub. Apoi pivele cu pilug sau cu ciocane, actionate cu piciorul (v. M. Dancus, 1986).

La fel de vechi si utilizate pe scara larga sunt si instalatiile tehnice actio­nate hidraulic, amplasate pe cursurile râurilor ce strabat din abundenta tinutul. Din­tre acestea se remarca morile, vâltorile si gaterele.

De regula, morile si vâltorile de apa alcatuiesc un complex si sunt po­zitio­nate pe cursuri cu debit redus (afluenti ai marilor râuri). La mijlocul secolului al XX-lea, in bazinul râurilor Tisa, Iza si Viseu au fost inventariate 276 de instalatii tehnice, iar in bazinul Lapus, 144 de mori. Documentele le mentioneaza inca din secolul al XVI-lea, dar se vorbeste despre „o stravechime a civilizatiei hidraulice in spatiul nord-dunarean” (Corneliu Bucur, 2005).

Semnificativ este sistemul de coproprietate asupra morilor, de catre doua sau patru fa­milii, ulterior numarul „partasilor” fiind din ce in ce mai mare, in unele cazuri morile devenind un „bun obstesc” (o situatie similara regasindu-se in cazul composesoratelor silvice).

Tehnologia de construire a morilor era identica cu cea a caselor taranesti, cu exceptia ca fundatia peretelui din dreptul rotii era mai inalta. Apa era condusa spre roata morii prin deviere de la cursul obisnuit. Rotile (cu cupa si cu masele) erau fixate pe un grindei. Pietrele de moara aveau diametrul de circa un metru (C. Mirescu, 2006).

Deliciul vizitatorilor il reprezinta insa, vâltorile de apa, veritabile „masini de spalat clasa A+”. Acestea sunt amplasate atât in Maramuresul istoric (pe Valea Cosaului, la Rona de Jos, la Dragomiresti, la Glod), dar si in zona Lapus-Rohia, iar in Tara Chioarului la Preluca Noua, Boiu Mare, Sisesti, Sindresti, Copalnic, Fânate, Ciocotis si Chiuzbaia (S. Sainelic, 1986).

Vâltorile sunt instalatii traditionale care functioneaza pe principiul hidraulic, utilizate pentru spalarea si limpezirea textilelor de mari dimensiuni. Sunt con­struc­tii de forma conica, realizate din busteni, in care se roteste un curent pu­ternic de apa. Apa se capteaza dintr-un râu de munte si este drenata catre vâl­toare cu ajutorul unei ecluze, astfel incât debitul apei poate fi reglat periodic, in functie de cantitatea precipitatiilor din fiecare sezon. Prin caderea apei in cuva de busteni, postavurile, cergile, tolurile sunt spalate si indesite. Mai nou, orasenii cauta cu asi­duitate astfel de vâltori pentru limpezirea covoarelor de iuta sau lâna, a mochetelor, dar si a hainelor specifice sezonului rece confectionate din postav. Acest aspect ne indreptateste sa spe­ram ca traditionalele vâltori de apa vor prezenta interes si pe viitor, integrate intr-un sistem eco­nomic profitabil.

Avantajul acestor instalatii, dincolo de elementul traditional, este aspec­tul ecologic al principiului de functionare si exploatare, respectiv valorificarea „e­ner­giei verzi” alternative. Cu atât mai mult cu cât, in ultimul timp, vâltorile sunt integrate intr-un sistem complex energetic, prin mutarea in amonte a unor micro­hidrocentrale, care pot furniza cantitatea de energie electrica necesara iluminarii unei gospodarii.

Evident, acest aspect este favorizat de configuratia geografica a regiunii si reteaua hi­drografica. Ideea ar merita, cu prisosinta, valorificata sistematic, prin proiecte sustinute din fon­duri bugetare.

4. Poarta maramureseana

Unul dintre cele mai impresionante si inedite aspecte ale universului etnografic mara­mu­resean, pe lânga care strainii nu pot sa treaca nepasatori, se refera la monu­men­talele porti de lemn ale gospodariilor traditionale, situate indeosebi in satele de pe Mara, Cosau si Iza, dar si in unele localitati din Tara Lapusului.

poarta-51

Construite in general pe trei stâlpi si un „fruntar” (pragul de sus al portii) din lemn de stejar, având „haizasul” (acoperisul) sindreluit, portile din aceasta zona au fost com­parate adesea cu veritabile „arcuri de triumf”, pe sub care taranii treceau cu demnitate, mândri de originea lor nemeseasca.

Salba de porti monumentale e marturia vie a unei realitati istorice mai apar­te: in perioada feudala, din rândul obstelor maramuresene s-a ridicat o clasa de cneji, care periodic isi alegea voievodul; puterea si privilegiile nobililor au fost atent frag­mentate si distribuite unui numar din ce in ce mai mare de familii. Secole de-a rândul, aceasta casta (de proportii obstesti!) a rezistat incercarilor de lichidare a privilegiilor. Asa se explica uluitorul rezultat al unei statistici austriece din secolul al XVIII-lea, care situa Maramuresul „pe primul loc in intreg imperiu, in ceea ce priveste procentul no­bi­lilor raportat la totalitatea populatiei comitatului.” Au fost inregistrati, pe baza inscri­su­rilor autentice, circa 15.000 de nemesi, cei mai multi descendenti ai vechilor familii cne­ziale românesti locale. Aspectul e extrem de important, caci numai nemesii aveau privilegiul sa-si ridice porti inalte in fata gospodariilor, in timp ce oamenii simpli nu aveau dreptul decât la vra­nite (con­fectionate din pari montati paralel pe o rama dreptunghiulara si cu o diago­nala, pentru a-i fixa, si care se deschidea intr-o parte).

Maramuresul a fost, deci, la un moment dat, o enclava imperiala unica, populata cu tarani de vita nobila. Portile cu stâlpi sculptati si sindrila sunt relicva unei organizari sociale care a functionat pâna in secolul al XX-lea, gratie traditiilor impamântanite si a conser­vatorismului funciar. Nicaieri in Europa scenariul nu s-a mai repetat.

„Atasamentul localnicilor fata de aceste valoroase constructii, cu atât de profunde ra­da­cini in traditiile de cultura si arta, cât si in istoria social-politica a Maramuresului este ilustrat de faptul ca pâna azi s-a pastrat obiceiul de a categorisi gospodarii dupa porti. Pâna si azi, când intrebi de vreun satean de-al lor, oamenii batrâni iti indica «poarta» de la casa unde locuieste acela, formularea semnificând cinstirea pe care i-o acorda” (scria in 1977, Francisc Nistor).

Constructia, incizarea motivelor si actul de trecere pe sub pragul portii suportau fiecare un ritual aparte, pe baza unor credinte profunde (cu conotatii mai degraba mi­ti­ce).

Astfel, taierea stejarului trebuia sa coincida cu o perioada de nopti cu luna plina – pentru a indeparta din jurul gospodariei orice nenorociri si toate „ceasurile rele”. Apoi, transportul lemnului din padure trebuia sa se faca intr-una din zilele lucratoare „de dul­ce” (marti, joi sau sâmbata), in virtutea credintei ca astfel lemnul va fi aducator de noroc. Sub stâlpul care leaga pragul se puneau „bani, agheasma si tamâie, ca sa nu se apropie ciuma.” Iar pentru apararea averii si a casei, pe stâlpi se incizau figuri antro­pomorfe, protectoare.

Motivele sculptate aveau substraturi magice (unele), insa decodificarea celor mai frecvente elemente utilizate de mesterii populari ne permit incursiuni intr-un univers mitologic, antecrestin: funia, nodurile, rozetele solare – cu variatiile: cerc simplu, cercuri concentrice, soare cu chip omenesc, toate având la origine un ancestral cult solar –, apoi pomul vietii („simbolul vietii fara de moarte si al rodniciei nesfârsite”), motivul sarpelui (pazitorul gospodariei), chipul omenesc, pasarile, dintele de lup, bradul s.a.m.d.

Pentru taranul maramuresean, trecerea pe sub haizasul portii devenea aproape un act ceremonial, purificându-se mental de relele lumii profane pentru a intra curat in universul casnic al gospodariei si familiei. In toate culturile traditionale, trecerea pe sub o poarta, mai mult sau mai putin grandioasa, simbolizeaza o transformare (de suprafata ori structurala, fizica sau virtuala).

Strainii opresc fascinati in fata portilor maramuresene, admira fara sa priceapa motivele incizate pe stâlpi, fac fotografii, filmeaza, dar câti dintre ei cunosc adevarata poveste…

5. Troita maramureseana

troita2

(Troita Rednicenilor din Berbesti. Foto: Marin Giurgiu)

Pentru multi straina, civilizatia lemnului din Maramures se reduce la trei elemente: bi­se­rica, poarta si troita. Intuind caracterul de reprezentativitate (si brand) si speculând cererea tot mai mare pentru aceste “produse”, atât pe piata interna, cât si la export (in co­munitatile românesti de pe intreg ma­pa­mondul), in ultimii ani, mesterii populari consacrati din satele maramuresene, dar si unele firme de profil, si-au orientat ac­tivitatea de baza in confectionarea si ansamblarea unor astfel de constructii, in functie de solicitari (pretul variaza intre 500 si 1.500 euro). Doar o parte din aceste produse, fabricate in serie, mai poarta amprenta autenticitatii, insa toate contin elemente spe­cifice artei populare traditionale.

Din punct de vedere al valorii culturale, se disting troitele de hotar. “Exista indicii ca, inca de la inceputul sec. al XVII-lea, in mai multe comunitati mara­muresene existau troite de ho­tar, monumente complexe, sculptate in lemn. S-a pastrat doar Troita Rednicenilor din hotarul comunei Berbesti, datata in sec. al XVIII-lea si care, prin elementele ce o compun si prin tratarea lor sculpturala, se inscrie in stilul gotic” (M. Dancus, 1986).

Familia Rednic, având descendenta nobiliara, cu rezidenta in Giulesti, pe Valea Marei, a dat Maramuresului numerosi preoti si dregatori ai comitatului. Un membru ilustru al familiei a fost Atanasie Rednic (nascut in 1722, in satul Giulesti si decedat in 1772 la Blaj), episcop al Bisericii Române Unite cu Roma.Troitele de hotar, pe lânga insemnul lor de factura religioasa, crestina, aveau semnificatii raportate la credinte (si superstitii) mult mai vechi si inra­da­cinate in subconstientul românilor. Acestea erau amplasate de obicei in bifurcatii si intersectii de drumuri, unde se credea ca spiritele malefice au puteri sporite si pot pune stapânire pe drumeti. Astfel, troitele de hotar erau integrate unui sistem profilactic cu conotatii magice (magia alba).

Biserica a inteles necesitatea de a prelua practicile de exorcizare si puri­ficare a acestor locatii, incurajând, totodata, amplasarea monumentelor la raspântiile dru­murilor de tara: “Troitele de la intersectii de drumuri isi au rostul lor. Spiritele rele fug din acel loc si din acea zona. Preotul, când sfinteste troita, se roaga astfel: Trimite acum harul Preasfântului Tau Duh peste acest semn al crucii si-l bine­cuvânteaza, il sfinteste si-i da lui ca sa fie semn infricosator si tare asupra tuturor vrajmasilor vazuti si nevazuti (Molitvelnicul; Rânduiala sfintirii crucii si troitei). Când treci pe lânga o troita si te inchini inaintea ei parca simti ca te apropie ceva de ea, parca o energie te atrage, iti da mângâiere, liniste” (Arhim. Ioachim Pâr­vulescu, 2004)

In opinia altor cercetatori, troitele maramuresene ar fi ultimele relicve ale crucilor dacice (cele trei extremitati superioare depasesc cercul), ca simbol pa­gân al unui ancestral cult solar practicat de populatia geto-daca (v. R. Vulca­nescu, 1987, p. 202, 367, 472).

Troitele, din lemn sau din piatra, sunt nelipsite din curtea bisericilor mara­muresene. In perimetrul bisericii din Budesti (monument UNESCO) atrage atentia “o troita de piatra, cu un Christ ruginit”. In Ieud, la biserica din vale, (hra­mul “Nasterea Maicii Domnului”, 1717) exista o troita deosebita, realizata (in 1935) de artistul Traian Biltiu-Dancus. Cu timpul, mesterii locali au miniaturizat aceste monumente, conferindu-le rol de cruce funerara.

Din a doua jumatate a secolului XX, semnificatia primara a troitelor s-a minimalizat, accentul cazând cu precadere pe caracterul funerar, probabil sub influenta si notorietatea de care s-a bucurat “Cimitirul Vesel” din Sapânta. Astfel, s-a declansat unul din cele mai ample procese ale invaziei unui brand mara­mu­resean dincolo de hotarele tinutului.

Principesa Ileana a României, al saselea copil al regelui Ferdinand si al reginei Maria, fosta arhiducesa de Austria, s-a autoexilat in Statele Unite. S-a calugarit, devenind stareta (“Maica Alexandra”) la manastirea “Schimbarea la fata” din Ellwood City, Pennsylvania. Inainte de a se stinge din viata (21 ianuarie 1991), a cerut sa i se puna la capatâi o troita, sculptata „ca prin partile Mara­mu­resului”.

Marele poet român Nichita Stanescu (1933-1983), de patru ori premiat de Uniunea Scriitorilor din România, laureat al premiului Herder (1975) si membru (postum) al Academiei Române, odihneste in Cimitirul Bellu din Bucuresti, mor­mântul lui fiind impodobit cu o troita re­alizata in Maramures, oferita prinos de organizatorii Serilor de Poezie de la Desesti.

Dupa Revolutia din 1989, tara a fost impânzita de troite maramuresene pentru a co­me­mora eroii din decembrie. Primul monument a fost amplasat, in primele luni ale anului 1990, in fata Catedralei din Timisoara, opera a artistului lapusean Alexandru Perta Cuza. De altfel, acesta afirma ca, in ultimii ani, este autorul a peste 1.400 de troite. De asemenea, o troita a eroilor este amplasata in Baia Mare (Piata Revo­lutiei), altele in Bu­curesti – la Televiziunea Româna, la Universitate, la Spitalul Coltea, la Popesti-Leordeni. Orice alte argumente nu fac decât sa intareasca semnificatia de brand al acestui element cultural “fabricat in Maramures”.

6. Fusul cu zurgalai

fus

Parcurgând succesiv si in profunzime etapele istorice care au favorizat zamislirea acestui obiect, devenit azi simbol si “marca inregistrata” pentru ma­ramureseni, descoperim un context ocupational stravechi: pastoritul practicat de o populatie sedentara, care a dezvoltat o industrie casnica paralela – prelucrarea lânii si confectionarea obiectelor vestimentare pentru uzul familiei.

Povestea incepe primavara, de Sângiorz, când are loc “ruptu sterpelor” (“sâmbra oilor” sau “masurisul”) si urcarea oilor la munte, dar nu inainte ca oile sa fie tunse de lâna. Dupa pasunatul din timpul verii, turmele coboara la mar­ginea satului pentru a se pregati de iernat. Maramuresenii au dezvoltat o intreaga mitologie in jurul acestui animal (v. mitul mioritic), in special din pricina valentelor economice, dupa cum rezulta si dintr-o legenda locala: “Oaia e sfânta, pân-ce are lâna, si când o dai pomana, apoi oaia se scutura in cea lume de roua si-apoi potolea focul de pe suflet la acela ce da oaia pomana” (T. Papahagi, 1925; Harnicesti, 1920; v. D. Stef, Miorita s-a nascut in Maramures, 2005).

Lâna obtinuta primavara se spala in izvoare si pâraie, iar uscarea se face prin rasfirarea ei pe diverse acareturi din gospodarie. Firele de lâna trecute prin “hrebdinca” sunt legate pe o furca de lemn, toarse si infasurate pe fus, dupa care se fac ghemuri si apoi tesute in tiara. Torsul si tesutul incepe toamna si continua pe tot parcursul iernii (v. M. Dancus, 1986). Acest proces tehnologic persista si azi, cu o intensitate redusa, in co­mu­nitatile traditionale maramuresene.

Relicva a industriei casnice textile, fusul nu a avut decât un rol secundar, multa vreme insignifiant, in acest proces fiind un simplu instrument de depozitare vremelnica a lânii toarse manual. Din punct de vedere social, furcile pe care se aseza lâna netoarsa aveau o mai mare valoare, deoarece erau confectionate si gravate artistic, cu migala, de feciori, pentru mame, sotii sau “dragute”, prilej de mândrie la “sezatoare”.

Fusul a iesit din anonimat in momentul in care priscelul (rotita de la baza) a imprumutat tehnica rosturilor, utilizata initial ca solutie constructiva de imbinare a bucatilor de lemn fara alte accesorii (cuie) de lemn sau metal. Astfel de ele­mente arhitectonice regasim si in constructia bisericilor de lemn din Ma­ra­mures.

Din pricina unei oarecare mobilitati a elementelor componente, in mo­mentul torsului, fusul produce un zgomot specific. Unele fusuri sunt prevazute, la baza, cu un lacas unde se depoziteaza câteva pietricele de râu, obtinându-se astfel efectul de “turgalai” (clopotel). Se spune ca aceasta inovatie avea si un rol practic: le ajuta pe femei sa nu adoarma in lungile nopti de iarna, când isi pro­puneau sa toarca o anumita cantitate de lâna.

O contributie importanta in promovarea, ca brand, a acestui obiect casnic, mai precis a tehnicii rosturilor, a avut-o artistul baimarean Mihai Olos, care a valorificat din plin ingenioasa imbinare a lemnului in operele sale, cunoscute si recunoscute in spatiul cultural european. Por­nind de la module inspirate din arta populara maramureseana, artistul a proiectat, la un moment dat, un veritabil oras universal, numit semnificativ “olospolis”, in care arhitectura rosturilor ca­pata va­lente filosofice.

Mesterii populari au urmat acest trend si au cautat sa valorifice potentialul emblematic al acestui produs, prin confectionarea (in serie) si comercializarea lui la diverse manifestari, târguri de profil sau de turism. Interesul manifestat de turistii straini pentru aceasta “lectie” de inven­ti­vitate si inge­niozitate predata de taranii maramureseni recomanda fusul cu ros­turi in galeria brandurilor culturale locale.

Sa mai precizam ca, gratie notorietatii de care se bucura, arhitectii care au proiectat complexul hotelier „Mara” din Baia Mare (in anii ’80) au gasit de cuviinta sa-l imprumute ca element decorativ, confectionând un “fus cu zdrangane” urias, amplasat la partea superioara a fatadei, precum o turla de biserica – devenind astfel o emblema a municipiului resedinta de judet.

7. Pecetarul

pecetare

Un obiect aparent insignifiant, confectionat, de regula, din lemn (sau marmura), tinut cu evlavie in lada de zestre, „printre stivele de tesaturi inflorate, aromate cu bu­su­ioc si levantica”, intr-un „saculet din pânza alba de in”, utilizat doar de femei, in marcarea pâinilor rituale (a pastilor si a prescurelor) – poate deveni, din perspectiva noas­tra, unul din brandurile de re­zis­tenta de tip cultural, cu care Maramuresul se poate mân­dri.

Numit pecetar, prescurnicer sau pristornic, acest obiect de cult era, pâna la un moment dat, nelipsit din casele satelor situate pe Iza, Mara sau Cosau. Practica s-a pier­dut ori s-a de­gradat, dar, din fericire, s-au pastrat câteva colectii valoroase: ale fratilor Victor si Iuliu Pop, pre­cum si cea a preotului Mircea Antal din Breb, aceasta din urma facând parte, in prezent, din pa­trimoniul Muzeului de Etnografie si Arta Populara din Ba­ia Mare.

Pecetarele au o inaltime cuprinsa intre 10 si 20 cm si sunt compuse din doua seg­­mente: partea inferioara este asemanatoare unui postament de forma parale­lipi­pe­dica sau trunchi de piramida pe care e incizat un inscris religios – IC-XC-NI-KA sau IS-NS-NI-KA, semnificând „victoria lui Iisus Hristos asupra mortii”; prescurele poarta pe­cetea literelor sacre, intr-un gest ritualic „intre rugaciune si munca sfintita de bucuria pecetluirii pâinii” (Ion Iuga, 1993); partea superioara se grupeaza in doua tipuri distincte: „cele cu motive ornamentale si forme legate de ritul crestin” – troite sau ideea rastignirii stilizata, pecetare cruciforme - si „cele cu pronuntat caracter laic”.

Aceste obiecte de cult au tendinte puternice de abstractizare. Aproape fiecare pie­sa este unicat. Unele au forma unor stâlpi de marmura, altele au forme brâncu­siene sau asemanatoare sculpturilor lui Henri Moor (v. Victor Pop, Sabin Sainelic, 2002).

In ciuda miniaturizarii, colectiile de prescurnicere alcatuiesc veritabile galerii de arta, gratie formelor superioare: rozeta solara (Cuhea), troite, spic de grâu, obeliscul „1877”, clepsidra (Rona de Jos), piramida azteca in trepte (Sacel), turn thailandez, ar­bo­rele vietii, „Pasarea Maiastra” a lui Brâncusi (asemanare izbitoare), Coloana Infi­ni­tului, Regele Regilor (sec. al XVIII-lea), „Scaunul nobilului Maris din Ieud” (identic cu scaunele de la Masa Tacerii), turla de biserica (v. Romulus Pop, 1993).

Cât priveste compozitia ornamentelor, putem spune ca acestea sunt extrem de variate si având o vechime considerabila: din epoca fierului timpuriu (cultura Lapus-hallstattiana), regasim zig-zagul, apoi motivul frânghiei – ornament frecvent pe portile maramuresene, la cadranele usilor si ferestrelor, la crucile de mormânt, dar si la bise­ri­cile de lemn (din Botiza, Sat Sugatag, Surdesti, Coruia, Valenii Somcutei etc).

Efectul obtinut este unul de monumentalitate, indiferent ca baza are forma pira­midala, ca partea superioara este structurata pe mai multe nivele, ca simbolizeaza cruci, troite, rozete sau imita forma de „zurgalai”, precum prisnelul fusurilor.

Un pecetar din Moisei a fost cioplit ca un coif cu patru turnulete, asemanator tur­le­lor gotice ale bisericilor din Maramuresul istoric. Exista pecetare cu cele trei brate unite de un se­micerc, asemanatoare crucilor de hotar maramuresene. Ca motiv or­na­mental incizat mai re­gasim romburile simple sau concentrice, spicul de grâu sau pomul vietii extrem de stilizat.

Uneori se regaseste si imaginea omului, cioplita naiv si cu evidente disproportii, insa cea mai frecventa tema este cea a rastignirii, tratata intr-o maniera neconven­ti­o­nala. „Pe o astfel de cruce, Iisus are corpul cioplit ca un fel de suveica, sprijinit de doua picioare foarte scurte ce par a fi indoite, daca n-am sti ca aceasta reprezentare este obisnuita crucifixelor apusene. Capul este un cerc in care ochii, nasul si gura sunt con­to­pite intr-un triunghi inscris. La picioarele lui, intr-un soi de arcada, stau doua per­sonaje minuscule… stergarul din jurul trupului este inlocuit doar de doua mici triunghiuri plasate de o parte si de alta a corpului” (Victor Pop, Sabin Sainelic, 2002).

Pecetarele din colectiile maramuresene nu au o vechime mai mare de câteva de­cenii, sau, in cazuri rare, câteva secole. Insa ritul „sigilarii” prescurilor, utilizate drept ofranda in cultul mortilor, se practica, cu certitudine, inca din perioada medievala. Pe­ce­tarele se disting prin marea capacitate de a sintetiza si de a ingemana simbolismul ri­tu­rilor agrare (grâul, spicul, faina), a artei gastronomice (prescuri), a credintelor religioase (tema rastignirii si inscriptia de pe pos­tament) si a artei prelucrarii lemnului. Dar toate acestea ar trece neobservate daca produsul finit nu ar fi fost imbogatit cu mici opere de arta, care ar maguli orgoliul oricarui artist plastic consacrat. Constantin Brâncusi si-a facut un titlu de glorie mondial promovând in operele sale motive si forme de sorginte populara româneasca, pe care demult taranii maramureseni le cu­nosteau si le utilizau frecvent in micile prescurnicere, pastrate cu evlavie in lazile de zestre, printre tesaturi aromate cu busuioc si levantica…

8. Portul traditional

port2

Daca strabati satele maramuresene (indeosebi cele situate pe vaile Mara si Iza) intr-o zi de sarbatoare, ai privilegiul sa asisti la un spectacol ad-hoc de “poezie vestimentara” si culoare, oferit gratuit de localnici. De retinut ca aceasta “desfasurare de forte” nu are nimic ostentativ si nici nu reprezinta vreun element din arsenalul marketingului turistic. Ea poarta amprenta au­tenticitatii, fiind o re­miniscenta a stilului de viata din societatea traditionala locala.

Putine alte regiuni au conservat acest obicei, abandonând demult portul popular, chiar si ocazional (duminici, sarbatori, nunti, etc.). Acesta a devenit mai degraba recuzita pentru ansamblurile folclorice, ori exponate de muzeu.

In Maramures, traditia – ca insemn al perenitatii, dar si mândria obârsiei fructificata intr-o demnitate etnica, ce nu lasa loc niciunui compromis, au devenit clauzele unui testament stramosesc, pe care fiecare generatie se simte obligata sa-l respecte, aproape cu evlavie. De aceea, pentru maramureseni, straiele de sarbatoare nu pot fi decât cele mostenite”, chiar daca anumite piese ves­ti­mentare sau motive decorative ori coloristice au suferit in timp unele adaptari, rezultate din contactul cu populatiile românesti din regiuni marginase.

Remarcabil este faptul ca toate piesele portului popular sunt produsul exclusiv al in­dus­triei casnice textile, având ca punct de pornire culturile de plante tehnice (cânepa, inul) si cresterea oilor (pentru productia de lâna), apoi pre­lu­crarea firelor (inmuiatul, melitatul, piep­ta­natul, etc.) si in cele din urma tesutul pânzelor, in microateliere casnice, croiul si brodarea. La toate acestea se adauga mesterii specializati in confectionarea co­joa­celor, sumanelor, gubelor, opincilor si palariilor.

In prezent, globalizarea s-a rasfrânt (si) asupra artei vestimentare, cele­brele case de moda lansând si impunând trenduri sezoniere, cu o ritmicitate ame­titoare, valabile pe toate con­ti­nentele. In trecut, modelele si gama coloristica erau conservate de catre fiecare co­munitate, alcatuind o specificitate locala, prin care se transmiteau mesaje cu aju­torul unor simboluri: „Ochii avizati ai localnicilor receptionau motive, culori, compozitii ornamentale specifice unui anumit sat si nu de putine ori nu numai ca erau in stare sa citeasca mesajul, dar recunosteau si anumite redundante in modul in care acesta fusese formulat” (Corneliu Mirescu, 2006).

Principalele elemente de identificare erau zadiile, prin dispunerea si cromatica dungilor orizontale (pentru femei) si sumanul, prin lungime (pentru bar­bati). Nuantarea se facea si prin croi, materiale auxiliare, latimea tivului, sisteme de inchidere, pozitionarea buzunarelor, etc. Elementul cromatic preponderent juca un rol decisiv in identificarea zonei de provenienta, in­deosebi in cazul za­diilor: galben deschis sau verde pentru Valea Marei, portocaliu pentru Valea Viseului, rosu pentru Valea Izei, fiecare in alternanta cu dungi negre.

Portul maramuresean se remarca prin eleganta sobra, retinuta, este unitar si are „un caracter cu totul original, cu elemente specifice pe care nu le gasim in alte zone” (T. Banateanul, 1965).

Costumul femeiesc este compus dintr-o basma inflorata (neagra la fe­meile mai in vârsta), camasa cu decolteu dreptunghiular, cu mâneci trei sferturi, poale peste care se imbraca doua zadii, un pieptar din panura sura sau un „lecric” (jacheta), guba din lâna alba cu mite lungi, iar ca accesoriu „zgarda scum­pa” (margele de corali) sau zgardanele (tesaturi de margele mici in jurul gâ­tului).

Portul barbatesc are ca element de baza camasa alba, scurta, cu mâneci largi, vara gatii (izmene) lungi pâna la mijlocul gambei, iarna cioareci din lâna al­ba, chimir lat la brâu; lecric si guba. Din gama accesoriilor notam clopul si straita tesuta in culori vii (T. Banateanul, 1965).

Cercetând metopele monumentului de la Adamclisi, precum si Columna lui Traian (de la Roma), se poate dovedi perenitatea unor piese vestimentare pe care si azi maramuresenii le utilizeaza cu mândrie si noblete: guba si gluga. Este firesc, in aceste conditii, sa alaturam portul popular pe lista bran­durilor culturale maramuresene, chiar daca straita si clopul au deja un as­cendent, in raport cu celelalte piese, figurând in topul preferintelor pasionatilor de su­veniruri cu specific local.

9. Ceramica de Sacel

ceramica-sacel2

(Olar din Sacel, Maramures. Foto: Ghita Porumb)

Descoperirile arheologice dovedesc faptul ca olaritul este una dintre cele mai vechi in­deletniciri ale speciei umane, care a aparut odata cu dezvoltarea unei economii bazata pe cres­terea animalelor si perfectionarea tehnicilor agricole (inceputul neo­liti­cului, cca. 9.000 i.Hr). Doua milenii mai târziu, olaritul este generalizat, insa roata este inventata abia in c. 3700 i.Hr. Aceasta descoperire revolutionara a dus la aparitia unei adevarate industrii ceramice, prin fabricarea „in serie” a oalelor de lut, cu ajutorul primei „masinarii” nascocita de om – roata olarului. Cert este ca populatia autohtona dacica si-a dezvoltat un stil propriu, incon­fun­dabil, atât in ceea ce priveste forma cât si decoratiunile si coloritul vaselor de ceramica. A fost, poate, nevoie de tehnologia romana pentru a desavârsi aceasta arta a olaritului.

Doua mii de ani mai târziu. România. Maramures. Intr-o localitate de pe Valea Izei (Sacel), intr-o gospodarie taraneasca traditionala, se confectioneaza intr-un atelier rudi­mentar, obiecte de ceramica nesmaltuita rosie. Vasele mesterului prezinta caracteristici tehnice si estetice de factura dacica, fiind arse intr-un cuptor de tip roman, vechi de circa 300 de ani. Ultimul din Maramuresul istoric.

Au mai existat importante centre de olarit in Bârsana, Bogdan Voda, Drago­mi­resti, Ieud, precum si la Viseu de Sus si Sighet. In celelalte regiuni, se produceau o­biec­te de ceramica la Târgu Lapus, Lapusu Românesc, Damacuseni, Berinta, Baia-Sprie si Baia Mare.

In opinia specialistilor, ceramica de Sacel „ocupa un loc unic in ansamblul cen­tre­lor pro­ducatoare de ceramica din tara noastra”, nu atât prin faptul ca este „arsa la rosu”, cât prin tehnicile de decorare – prin lustruire si prin pictare: „Atrage atentia in mod deosebit tehnica fo­losita in epoci indepartate ale istoriei – La Tene-ul dacic” (Florea Bobu Florescu, 1963). Lutul este extras de la o adâncime de 10 m, dintr-un loc numit Drovadeanu, folo­sindu-se o combinatie de lut gras si lut rosu, pasta obtinuta devenind impermeabila in urma tratamentelor ulterioare - arderea si lustruirea. Vopseaua folosita este obtinuta dintr-un pamânt colorat natural, pe care mesterul il piseaza cu o lespede de piatra si il inmoaie in apa (v. M. Dancus, 1986). Ornamentul pictat este format din linii orizontale („in sir”) si valurite („in zimti”), une­ori frânta pâna la unghi ascutit, dispuse in partea superioara, la locul de intâlnire a tortii, spre gura vasului (v. Janeta Ciocan, 1980). Dupa ce vasul se taie de pe „crâng” (partea superioara a rotii olarului), suprafata exte­rioara a vasului este frecata cu „bghicasul” (o piatra alba de râu) pentru a-i da luciu si astupa porozitatile. Abia dupa câteva zile vasele sunt arse in cuptor pret de o zi si o noapte” (I. Vladutiu, 1973).

De remarcat faptul ca produsele obtinute au, mai intâi de toate, un rol functional (pentru prepararea hranei, pentru pastrat laptele si apa, pentru transportul mâncarii la câmp, etc.); doar turistii achizitioneaza ceramica pictata ca elemente de decor, neba­nuind chiar valentele terapeutice ale utilizarii acestor produse in gastronomie.

Daca «rasfoiesti» internetul, vei avea surpriza sa constati ca cei mai buni am­basadori ai brandurilor maramuresene sunt chiar turistii care au strabatut, la un moment dat, acest tinut fabulos. Forum de discutii: „Ceramica facuta la Sacel are cu adevarat vechimea si puritatea pe care ti-o inspira casele de lemn si bisericile vechi maramuresene. Este cu adevarat deosebit sa poti avea o ulcica sau un ol care a trecut, de când era bulgare de pamânt si pâna s-a desavârsit prin mâna unui mester cu suflet bun si plin de modestia oamenilor care au vietuit pe aceste locuri dintotdeauna. Si numai daca fiecare gura de apa (sau vin) bauta din cana ti-ar inspira demnitatea si bunatatea celor care au asudat pentru el, si-ar fi de folos” (Calin, 2004-08-12). „Ceea ce e deosebit la acea casa de olari nu e numai ceramica de o autentica ex­presie, ci si simplitatea si modestia omului de la tara, pe care o poti intâlni privind in ochii mesterului si vorbind cu cel ce a insufletit lutul rosu” (Cristina).

Magia obiectelor de lut este fireasca, deoarece la alcatuirea lor si-au adus con­tributia toate cele cinci elemente fundamentale: pamântul din care s-a extras argila, apa cu ajutorul careia olarul modeleaza lutul, vântul (aerul) care mângâie vasele, uscându-le inainte de a fi bagate in cuptor si focul care le calcineaza. Al cincilea element, iubirea, e spiritul pe care olarul il pune in fiecare vas in parte, pentru a „insufleti lutul rosu.”

Remember: Aceasta combinatie alchimica se bazeaza pe un stil decorativ dacic si o teh­nologie romana. De 2000 de ani. In Maramures. Intr-o gospodarie taraneasca de pe Valea Izei …

10. Arta culinara traditionala. Bucataria maramureseana

arta-culinara

Un blid cu „tocana” (mamaliga) fiarta in lapte dulce, cu brânza de oaie, smântâna si ju­mari, o portie de sarmale umplute cu pasat si un codru de pâine coapta pe vatra, un pahar de ho­rinca, iar ca desert o placinta creata sau cozonac cu nuca – ar putea re­pre­zenta „specialitatea casei” pentru bucataria traditionala din Maramures.

Arta gastronomica locala nu exceleaza prin fineturi si combinatii sofisticate de ali­mente si mirodenii (precum alte bucatarii latine – franceza sau italiana). Este mai de­graba sobra si extrem de ecologica, la fel ca si agricultura, zootehnia si pomicultura, din rodul carora se obtin principalele derivate alimentare.

Nucleul traditiei culinare il reprezinta laptaria pastorala mobila, pe care pacurarii o instaleaza in munti, in timpul verii, pe perioada pasunatului turmelor de oi. In aceste microfabrici de produse lactate, principalul actor este baciul sau vataful, sin­gur responsabil de intregul pro­cesu de preparare a laptelui. Proprietarii de oi urca prin rotatie, la stâ­na, pentru a-si primi partea ce li se cuvine, stabilita la „masuris”.

Din laptele de oaie, baciul prepara casul, urda si jintita. Brânza se prepara in gos­­podarie cu casul luat de la stâna. „Brânza care este menita sa ramâna pe iarna tre­buie ermetic infundata in barbânta; deasupra brânzei se pune un strat de lut si apoi fundul de lemn” (cf. I. Bârlea, 1924). In Lapus, se prepara „lapte acru de iarna.” (C. Mi­res­cu, 2006).

Deoarece conditiile meteoclimaterice si calitatea solului nu au favorizat culturile de grâu in aceasta regiune (deluroasa prin excelenta), agricultura s-a axat prepon­derent pe culturile de porumb. Faina de malai a constituit, incepând cu secolul al XVII-lea, „principalul element nutritiv pentru populatia rurala” (Petru Dunca, 2004). Din acest produs se obtine atât mamaliga (apa, sare si faina de malai), cât si pâinea cea de toate zilele. Asa se face ca „pâine de grâu numai la sarbatori mari manânca, incolo tot pâine de porumb” (I. Bârlea, 1924). Din faina alba de grâu se mai preparau prescurele si colacii rituali, folositi la sarbatorile mari.

Insa pentru maramureseni, masa reprezinta mai degraba un act cultural, cu va­lente so­ciale, desfasurat dupa cutume stravechi. In subsidiar, ea reprezinta un necesar rit de integrare, fie ca ne referim la ospetele comunitare (mesele de pomana, la care par­ticipa tot satul, in frunte cu preotul), la mesele neamurilor (botez, nunta, inmor­mân­tare), la masa intregii familii (de Pasti, de Craciun), la masa cotidiana, ori la masa oferita unor musafiri.

Maramureseanul isi pofteste oaspetele strain in casa, cu gândul ca „i-o fi foame dupa atâta drum”, dar si pentru a facilita o interactiune de or­din cultural. Astfel, el pune pret pe cel mai eficient mod de a dialoga, indiferent ca vor­besc sau nu aceeasi limba. Dialogul inter­cultural, prin intermediul degustarii din pro­du­sele culinare, se realizeaza la nivel non-verbal, cuviintele fiind de prisos. Fiecare gest si impresie manifestata de catre musafir e atent cântarita si decodata, in functie de achi­zitiile comportamentale ale individului si traditia locala.

Pentru a-i arata respectul, oaspetele e pozitionat la masa „la loc de cinste”, la fel cum se intâmpla in cazul batrânilor sau a oamenilor „cu vaza” (preotul sau dascalul). Stapânul casei, in virtutea unei legi nescrise, are obligatia sa bea primul din bautura si abia apoi oaspetele, prin aceasta dovedind ca produsele oferite sunt curate si demne de a fi degustate. „In traditia veche, nimeni nu incepea sa manânce pâna nu se facea semnul crucii, cu fata catre rasarit” (Pamfil Biltiu, 2004). Sau se rostea o rugaciune.

O alta cutuma locala ii cere musafirului sa consume toate alimentele cu care e servit, considerându-se ca „atâta rau vrea gazdei cel care a mâncat, cât a lasat in blid” (Pamfil Biltiu, 2004). Regula este valabila si in cazul bauturii.

Maramuresenii prefera, la mâncarea de dimineata (micul dejun) o masa con­sis­tenta (colese cu brânza, lapte acru, slanina si „mâncarusa” – papara din oua). Gustarea mica se ia pe la 9.00-10.00, iar gustarea mare pe la 12.00-14.00. Ujina e programata in jur de 18.00, iar seara cina. La „gustarea mare” e obligatorie „zama” (supa sau ciorba). (Petru Dunca, Delia Suiogan, Stefan Maris, 2007).

In concluzie, bucataria maramureseana poate accede la statutul de brand, daca meniul a­cesteia va fi promovat de catre pensiunile agro-turistice din zona si va fi inclus (printr-un mar­keting eficient) in cartea de bucate a marilor restaurante.

Balmos – „Se pun doua gavane de jintuit in caldaruse, apoi un gavan de lapte dulce si un gavan de apa. Se gusta. Când e prea dulce se adauga lapte acru, iar când e prea acru se adauga lapte dulce. Caldarusa se pune apoi la foc si se fierbe in clocote ½ ora, mestecându-se mereu. Se adauga la urma faina de malai «ca pentru colesa» si se mai fierbe, in clocote, 15 minute; apoi se amesteca in jur cu coleserul pâna ce iese untul de jintuit de trece peste balmos” (A. Georgeoni, 1936).

Cas – „Laptele de oaie il strecoara printr-o sâta tesuta din lâna si curge prin putina. Pune putin cheag. Dupa ce s-a inchegat bine, ia jintalaul si bate laptele pâna se face iarasi in stare fluida. Apoi, incetul, cu mâna, incepe a-l aduna laolalta si dupa putin timp il aduna in forma unui cas. Când s-a consolidat bine casul, il scoate si-l pune in strecura ca sa curga jintuitul, pe care-l aduna intr-un vas, de scoate untul de oaie. Dupa un timp oarecare, il ia si-l pune pe comarnic, ca soarele sa-l intareasca” (I. Bârlea, 1924).

Horinca – „Se prepara din cereale si din prune. Cea din prune se fierbe de doua ori. Lichidul ce s-a scos dupa prima fiertura se numeste „susla”. Aceasta o pun din nou in caldare pentru a o fierbe, la inceput 30%, apoi din ce in ce mai slaba si când lichidul nu mai contine mult alcool; desfac tevile ca sa nu mai curga. Acest rachiu are in medie cam 50 de grade. Spirtul de cereale are 30 degrade. La sarbatorile mari (Craciun, Pasti si Boboteaza) o indulcesc cu miere de stup si asa se ospateaza” (I. Bârlea, 1924).

Festivaluri. Pe la sfârsitul lui iunie, are loc Sarbatoarea cositului si a placintelor la Mesteacan (Valea Chioarului). Femeile din aceasta localitate se intrec atât in coptul pla­cintelor crete, cât si in aptitudini barbatesti, precum cositul. In luna august, la Ocna Su­gatag are loc Festivalul Gulasului (Recordul Mondial la prepararea gulasului a fost stabilit in Baia Mare, in 2007). Tot in luna august, la Cernesti (Tara Lapusului), are loc Fes­tivalul Stuparilor. In sep­tembrie, timp de trei zile si trei nopti, baimarenii participa la Sarbatoarea castanelor. Prin oc­tombrie, in mai multe localitati din judet se desfasoara un traditional Bal al Strugurilor.

Complexe muzeale etnografice

Pâna la inceputul secolului al XX-lea, universul etnografic si folcloric de tip tra­di­tional era parte integranta a stilului de viata a maramuresenilor. Sub presiunea unor eve­nimente istorice care s-au desfasurat in cascada, satul românesc a fost supus unor pre­faceri semnificative. Astfel, elementele traditionalismului au intrat intr-un malaxor al degradarii ireversibile.

In acest context, si-au facut aparitia „recuperatorii” – acei pionieri ai conservarii cât mai fidele a unor mostre autentice de cultura populara. Culegatorii de folclor au inceput sa colinde satele (cu timiditate in ultimele decenii ale sec. al XIX-lea si cu mare râvna, la inceputul secolului al XX-lea) si sa adune – pe cilindri de ceara ai fonografului si pelicule fotografice, mai apoi pe benzi magnetice – productii de literatura, muzica si coregrafie populara.

Din rândul acestora s-au desprins etnografii, care au incropit primele colectii parti­culare de relicve ale culturii materiale. Au urmat (in prima jumatate a secolului al XX-lea, dar mai cu seama in deceniile 6 si 7) campanii de teren pentru cercetarea siste­matica si stiintifica a elementelor ce compun universul material, traditional al satului.

Ca urmare a acestor actiuni, s-au pus bazele primelor expozitii etnografice cu caracter permanent (in anii 70), in Sighetu Marmatiei si Baia Mare. S-a socotit insa ca aceasta re­cuperare a unor obiecte din spatiul casnic, traditional este minora, in raport cu patrimoniul etnografic (inca) existent in mediul sau natural. Motiv pentru care s-au achizitionat gospodarii intregi (case, anexe, garduri, porti, fântâni, pâna si biserici de lemn) si s-au reasamblat in spatii delimitate, inaugurându-se (in anii 80) doua „rezervatii de monumente de arhitectura tara­neasca”, in cele doua municipii ale judetului.

Anual, muzeele sunt vizitate de sute si mii de turisti straini, cu o fascinatie si uimire ne­disimulata, cu atât mai mult cu cât istoria si cultura tarilor din care provin cei mai multi nu le-a permis sansa conservarii unui numar atât de mare de exponate cu vechime seculara.

11. Muzeul Etnografic al Maramuresului Istoric. Sighetu Marmatiei

Istoric. Primul muzeu sighetean s-a infiintat in 1899. Se redeschide apoi in 1926, in­clu­zând mai multe sectii. O parte din colectii s-a pierdut insa in timpul razboiului. In 1954, se re­infiinteaza sub conducerea lui Francisc Nistor. Obiectele achizitionate in campaniile de teren vor constitui nucleul actualului muzeu. La 1 martie 1957, muzeul se redeschide pentru public cu o expozitie eterogena, care va functiona pâna in anul 1967. Dupa patru ani, muzeul se reor­ganizeaza pe sectii, iar la 26 decembrie 1971 se deschide expozitia etnografica, intr-o cladire din centrul orasului (str. Bogdan Voda).

Colectii. Expozitia functioneaza in sali dispuse in circuit deschis si este struc­tu­rata pe prin­cipalele categorii de cultura populara. In primele sali, sunt prezentate ocu­pa­tiile primare – culesul din natura, vânatoarea, pescuitul, albinaritul. Apoi, ocupatiile prin­ci­pale, de tip agro­pastoral, respectiv butinaritul (lucrul la padure) si plutaritul.

Inventarul uneltelor agricole cuprinde pluguri, grape de lemn, furci, greble, vase pentru pastratul semintelor, pive pentru zdrobitul semintelor, prese de ulei cu surub etc. Pentru a ilustra pastoritul si cresterea animalelor, expozitia prezinta inventarul unei stâne: vase de lemn pentru mulsul oilor si prepararea brânzeturilor, linguri, jintalau (pen­tru batutul laptelui), cofe, barbânte etc.

O sala cuprinde uneltele folosite de femei in industria casnica textila: melita pentru câ­nepa si in, hrebdinca (pentru pieptanatul lânii), furca de tors, fuse simple si cu zurgalai, teara (raz­boiul de tesut) etc. Mobilierul taranesc specific zonei este grupat intr-o sala distincta: lazi de zestre, du­lapioare pentru vase, linguri, blidare, scaune, lavite, leaganul, patul traditional etc. Nu lipsesc nici elementele de arhitectura populara recuperate de la casele vechi: ancadra­mente de usi si ferestre, stâlpi de prispa, usi de sura si stâlpi de fântâna, fragmente de gard din nuiele etc.

In doua sali sunt expuse textile de interior: stergare, fete de masa, sterguri de ruda, cergi si covoare, tesute cu motive geometrice, vopsite cu coloranti naturali, res­pectiv obiecte de port popular. Ultima sala este rezervata ceramicii de Sacel. La parter sunt expuse icoane pe sticla (Centrul Nicula) si icoane pe lemn (sec. XVI-XVIII), precum si sculpturi in lemn, recuperate de la vechile troite de hotar.

Muzeul Satului Maramuresean. Activitatea de colectionare a exponatelor a inceput in 1972 (prin for­mu­larea te­maticii de organizare de catre Mihai Dancus). Muzeul a fost inaugurat la 30 mai 1981, cu ocazia sarbatoririi Zilei Internationale a Muzeelor, pe dealul Doboies.

Organizare. Muzeul se constituie ca o rezervatie de arhitectura taraneasca, prin recrerea unui sat cu specific zonal, care a evoluat de la cel de tip „risipit” la unul de tip „adunat”. Toate ulitele si potecile converg spre centrul satului, unde este amplasata bi­serica. Casele si gos­podariile conservate sunt grupate pe principalele subzone ale Ma­ra­muresului istoric: Cosau-Mara si Iza Inferioara pâna la Strâmtura, Iza Mijlocie, Viseu-Borsa, subzona Tisei si bazinul Ruscova.

Exponate. Biserica este cea mai veche constructie conservata in muzeu. A­ceasta dateaza din secolul al XVI-lea si a fost adusa din localitatea Oncesti (Vadu Izei). Casa Ilea din Calinesti (Valea Cosaului) este datata la finele secolului al XIX-lea. Planul cuprinde tinda impartita in doua si camera mare. Se remarca frumusetea prispei si a stâlpilor cu arcade din lemn de brad, care inconjoara casa pe ambele laturi. Casa Marinca din Comârzana (Valea Cosaului) este construita din bârne rotunde de brad, cu satra si dateaza din 1785 (conform unei inscriptii chirilice). Familia Marinca apare ates­tata in documente cu ranguri nobiliare din 1593. Casa Tiplea din Feresti dateaza din secolul al XVIII-lea. Este construita din lemn de stejar masiv, iar bârnele din pereti sunt de dimensiuni impresionante. Sistemul de inchidere este in „cheutoare ro­mâneasca”.

12. Muzeul Judetean de Etnografie si Arta Populara Baia Mare

Istoric. In anul 1899 a luat fiinta in Baia Mare Asociatia Muzeala Baima­reana ai carei membri au donat obiecte ce urmau a constitui primele colectii ale mu­zeului. Aprobarea de in­fiintare a unei sectii de etnografie si arta populara a venit abia in 1964. Activitatea stiin­tifica in organizarea colectiilor muzeale a inceput in 1968, prin aranjamente ex­po­zi­tionale, cercetare sistematica a fenome­nelor culturii materiale si achizitii, astfel incât patrimoniul muzeal numara, in prezent, peste 7.000 de piese, unele din­tre ele având o valoare de tezaur. Mu­zeul a fost structurat pe o sectie pavi­lionara (prin tematica elaborata de Janeta Ciocan) si o sectie in aer liber (Sabin Sainelic). Sectia pavilionara a fost amenajata in cladirea fostului Teatru de Vara (intr-un spatiu expozitional de 500 mp) si inaugurata la 1 iulie 1978. Muzeul Sa­tului a fost amenajat in apropiere, pe Dealul Florilor, pe o suprafata de 12 ha si a fost inaugurat in 1984.

Sectia pavilionara cuprinde tezaurul creatiei populare materiale din cele patru zone etnografice ale judetului: Maramuresul istoric, Chioar, Lapus si Codru. In prima sala sunt expuse obiecte ce reprezinta ocupatiile de baza, agri­cultura si cresterea animalelor, precum si albinaritul, culesul din natura, vâna­toarea si pescuitul. In a doua sala sunt prezentate instalatiile tehnice si trei dintre cele mai importante mestesuguri: fieraritul, dulgheritul si tâmplaria. Sala a treia este dedicata olaritului, colectia de ceramica (cuprinde piese din sec. XIX) si obiecte de cult (icoane pe lemn – sec. XVII si icoane pe sticla). Sala a patra expune portul popular si textile de interior.

Sectia in aer liber. In Muzeul Satului sunt expuse, de asemenea, gospodarii din toate cele patru zone etnografice, fiecare casa fiind inconjurata de constructii cu caracter economic. Muzeul s-a dezvoltat in jurul unei biserici de lemn ce provine din satul Chechis (com. Dum­bravita), localitate ce a apartinut de domeniul Baia Mare (cf. atestarilor documentare din 1566). Biserica este amplasata in aceasta locatie (Dealul Florilor – Baia Mare) din anul 1939, fiind datata 1630. Ultimele lucrari de res­ta­urare au fost executate in 1990, iar in 1998 a fost sfintita cu hramul Sf. Mu­cenic Gheorghe. Constructia este compusa din pridvor, pronaos, naos si altar; a fost construita din lemn de stejar având dimensiuni relativ mici (12,45 m x 4,5 m). Invelitoarea este realizata din sindrila de brad cu cioc.

Printre monumentele de arhitectura populara achizitionate se numara casa din Carpinis (1758), casa Giulesti (1794), gospodaria Borsa (1795), Ber­besti (1806), Prislop (1811), ga­ba­nasul din Chechis (1794). Casa Petrova este datata la mijlocul sec. al XIX-lea. Din punct de vedere arhitectonic, este o constructie tipica perioadei respective pentru paturile instarite ale populatiei din zona. Aici s-a nascut cel care a pus bazele scolii românesti de stomatologie (prin infiintarea Facultatii de stomatologie din Cluj), dr. Gheorghe Bilascu.

II. Categoria Cultura traditionala imateriala

13. Graiul maramuresean

Actualul judet Maramures a fost constituit (delimitat) ca entitate admi­nis­trativa in pe­rioada postbelica, având la baza criterii geografice si politice. S-au reunit astfel patru „tari” (partea de sud a Maramuresului istoric, Chioarul, Codru si Lapusul), intre care exista si­mi­litudini, dar si discrepante din punct de vedere al traditiilor, al elementelor de cultura populara, dar si al aspectelor dialectologice si lingvistice.

Daca ne referim la alcatuirea limbii române, putem spune ca aceasta este formata din dialectele dacoromân, istroromân, aromân si meglenoromân. Dia­lectul dacoromân, la rândul sau, se subdivide in cinci subdialecte de baza: mun­­tean, moldovean, banatean, crisean si mara­mu­resean. Trebuie facuta preci­zarea ca subdialectul maramuresean se vorbeste exclusiv in Mara­muresul isto­ric, in sa­­tele de pe vaile Mara, Cosau, Iza si Viseu.

O prima semnalare a existentei unei unitati dialectale maramuresene apar­tine lui Emile Picot in 1873. Gustav Weigand (1908) – autorul primului atlas lingvistic român – vorbeste doar de trei subdialecte (banatean, muntean si mol­dovean), insa are meritul de a identifica anumite particularitati pentru graiurile din Crisana si Maramures. Emil Petroviciu, intr-un studiu din 1954, emite ipoteza ca aria maramureseana ar putea reprezenta o zona distincta. Primul cercetator care a identificat ferm cinci graiuri ale teritoriului lexical dacoromân (printre care si pe cel maramuresean) a fost Sever Pop (1950). Insa doar argumentele lui Ro­mulus Tudoran (1956) si Stefan Giosu (1963) au fost de natura sa câstige ade­ziunea lingvistilor români.

Cât priveste graiul din Tara Codrului, acesta apartine, din punct de vedere dialectal, de Crisana (subdialectul crisean). Specialistii il incadreaza in asa zisul grai somesean. Despre zona Chioar (inclusiv graiul, etnografia si folclorul regiunii), prof. Ioan Chis Ster (1983) afirma ca „aproape se confunda cu Codru”, deci am fi in­dreptatiti sa socotim graiul chiorean ca facând parte din familia graiurilor so­me­sene. Am putea spune ca mai degraba zona este una „de tranzitie” intre Codru (datorita numeroaselor elemente comune de tip somesean) si Lapus (fata de care nu exista o delimitare geografica ferma).

Tara Lapusului, in schimb, da dovada de „o personalitate puternica”. Din punct de ve­dere geografic, etnic si istoric, reprezinta zona extrem nordica a Transilvaniei. Cu toate acestea, noi am considera-o mai degraba un fel de „arie laterala” a Maramuresului istoric, de unde a imprumutat un lexic bogat, nu­me­roa­se aspecte etnografice si un repertoriu folcloric apreciabil. La toate acestea se adauga un fapt istoric, respectiv documente ce atesta ca o serie de localitati lapusene au fost intemeiate de nobili maramureseni prin sec. al XIV-lea.

Indiferent de apartenenta la un subdialect sau altul, graiurile din Lapus, Chioar sau Codru au imprumutat unele particularitati fonetice de tip mara­mu­resean, data fiind apropierea geo­grafica, precum si raporturile sociale si cul­tu­rale. Abia din punct de vedere lexical putem vorbi de un relativ caracter unitar al graiurilor din cele patru regiuni, acestea inscriindu-se in aria nordica a teri­to­riului locuit de români. Acestea sunt argumente care vin sa certifice ca graiurile din judetul Mara­mures sunt branduri incontestabile.

Numai ca „radiografia”prezentata mai sus se refera la o stare de fapt vala­bila pâna ieri. In prezent, situatia e nuantata si asta deoarece asistam la „spec­tacolul” degradarii fondului lexical traditional local. Fenomenul este influentat direct de evenimentele politice, economice si sociale din ultimele decenii. Se poate aprecia, fara a gresi prea mult, ca peste numai o generatie, despre cultura traditionala din nord-vestul României, atât de con­servatoare pâna nu demult, se va vorbi doar la timpul trecut, invocându-se in­stitutii muzeale sau documente lingvistice din arhive sau biblioteci. Fondul lingvistic maramuresean, ca si brand, are notorietate nationala, fiind recognoscibil in raport cu graiurile altor regiuni. Si-apoi, chiar politica euro­peana in materie de cultura re­comanda pastrarea diversitatii lingvistice cu spe­cific local, ca o mostenire a traditiilor.

14. Arhiva de Folclor a judetului Maramures

Vezi si: Antologie de folclor din Maramures

Turistii care invadeaza Maramuresul an de an, cu o curiozitate misterioasa, sunt atrasi de splendoarea peisajului, de “rezervatiile” de arhitectura populara (gospodarii, biserici etc.) si de modul exemplar in care s-au conservat traditiile, obiceiul si folclorul. Faptul ca elementele componente ale folclorului fac parte (inca) din fondul activ (si nu pasiv) al populatiei din aceasta regiune este un atu pentru a identifica un nou brand valoros.

„Maramures. Iata o regiune, o zona renumita, considerata si de români si de straini de neegalat sub raportul pastrarii obiceiurilor, folclorului traditional, portului, care sunt vii si importante in viata locuitorilor” (J. Marrant, SUA, 1982).

Aspectele determinante ale specificului zonei sunt de ordin istoric si geografic. Cele doua elemente au conferit tinutului un statut de enclava culturala. Ba mai mult, regiunea a facut dovada unei statornicii a traditiilor, unor germinari de productii culturale capabile sa iradieze alte zone, calitati gratie carora poate fi socotita ceea ce Ernest Gormmilscheg numea teritorii nucleu, Nicolae Iorga si Ion Cernea – romanii populare, iar Nicolae Dunare – vetre etnoculturale.

Este firesc, in aceste conditii, sa privim universul folcloric maramuresean ca pe o in­stitutie care sa ne reprezinte in raport cu alte regiuni din marea familie europeana. Si tot atât de firesc este sa acordam toata atentia unui proiect menit sa configureze o Arhiva a folclorului din Maramures. In prezent, aceasta Arhiva e doar virtuala, fiind risipita intr-un numar mare de culegeri si antologii publicate pe parcursul secolului al XX-lea si inceputul secolului al XXI-lea. Apoi, mai exista numeroase colectii particulare in manuscris, dar si inregistrari (in urma unor cercetari de teren) pe suport magnetic, video si pelicula fotografica. Se impune o intregire a acestei arhive prin adaugirea fondurilor, referitoare la Maramures, ce figureaza in custodia Insitutelor de Folclor de la Cluj si Bucuresti.

In Maramures, sunt, de asemenea, un numar de institutii care au alcatuit, la un moment dat, colectii semnificative de folclor: Muzeul de Etnografie si Arta Populara Baia Mare, Fa­cultatea de Litere a Universitatii de Nord, Muzeul de Etnografie din Sighetu Marmatiei si, evi­dent, Centrul Judetean de Conservare si Promovare a Culturii Traditionale Maramures (fosta Ca­sa a Creatiei Populare).

Primul pas ar trebui sa fie unificarea fondurilor pentru constituirea Arhivei de folclor a Maramuresului. Apoi, aceasta Arhiva va trebui sistematizata, prin realizarea Tipologiilor si a Corpului textelor folclorice. A treia etapa va viza, evident, o analiza competenta si exhaustiva pornind de la motive, teme si cu­vinte-simbol, pentru a elabora cartile de capatâi ale spiritualitatii mara­muresene: Magia, Mitologia, Basmele si legendele, Religia, Istoria etc.

Daca folclorul este recunoscut ca un brand, Arhiva se impune de la sine. Un prim gest recuperator ar fi ca marile colectii de folclor publicate pâna in prezent sa fie declarate „carti de patrimoniu”. Si ne referim aici indeosebi la lucrarile semnate de Alexandru Tiplea (Poezii populare din Maramures, 1905-1906), Tit Bud (Poezii populare din Maramures, 1908), Béla Bartok (Volksmusik de Rumänen von Maramures, 1923), Ion Bârlea (Balade, colinde si bocete din Maramures, 1924), Tache Papahagi (Graiul si folklorul Maramuresului, 1925), Tiberiu Brediceanu (170 melodii populare românesti din Maramures, 1957), apoi culegerile lui Petre Lenghel-Izanu, Vasile Doniga, Pop Dumitru, dar in special Pamfil Biltiu, in total peste 40 de titluri aparute in intervalul 1906-2007 (vezi lista in Istoria folcloristicii maramuresene, Editura Ethnologica, Baia Mare, 2006, p. 182-189).

Acest demers nu se raporteaza strict la subiectul prezentului Catalog, ci este o indatorire pe care o avem atât fata de stramosi, cât si mai degraba fata de generatiile care vin, carora trebuie sa le oferim sansa sa-si recupereze istoria si traditiile.

15. Repertoriul muzical traditional

„Maramuresenii horesc si cântecele lor se cheama hori… ” In schimb, verbul a cânta are intotdeauna sensul de a boci, a plânge pe cineva, sau a se tângui. Preponderent liric (de dragoste, de dor, de jale, de catanie si haiducie), re­per­toriul mu­zi­cal traditional e completat de colinde, cântece de leagan, bocete si balade. De regula, melosul insoteste expresia verbala versificata, insa il regasim si in in­ter­pretari instrumentale, individuale sau in acompaniament orchestral. In acest caz, distingem o parti­cu­laritate folcloristica: in Maramures, virtuozitatea interpretarilor in­stru­mentale a atins uneori performante fara precedent, prin contopirea notelor muzicale cu tonalitatea cuvintelor, intr-o simbioza perfecta.

Astfel, o legenda consemnata la inceputul secolului al XX-lea, referitoare la tema stâna pradata, vorbeste despre performanta fetei unui proprietar de oi de a transmite oamenilor din sat avertismentul ca stâna a fost pra­data de hoti folosindu-se doar de sunetele unei trâmbite (instru­ment muzical pastoral, arhaic, de forma unui tulnic lung de circa trei metri): „Din sunetele trâmbitei se des­prin­deau limpede urmatoarele cuvinte: Ina, tata, ina! / Oile furate, / In tara mânatu, / Pe mi­ne legatu! / Esi, tata, afara / Oile-s pe tara!” (T. Papahagi, 1925; legenda con­semnata in loc. Sat Sugatag in 1923).

Din gama instrumentelor muzicale se remarca, alaturi de cele eminamente pas­torale (trâmbita, cavalul si fluierul), vioara sau „cetera” cu patru coarde, acordate in cvintale uzuale. Aceasta este insotita, de cele mai multe ori, de „zongora”, o chitara o­bis­nuita, cu doua, trei sau patru coarde (acordate in re-la sau la-do-la-mi). De curând, acestora li s-a adaugat „doba”, o toba de constructie artizanala, de marime mijlocie, cu doua membrane. Taraful maramuresean este marit cu o vioara secunda („contra”) si cu o „gorduna” (contrabas mic) (v. Tiberiu Alexandru, 1989).

De remarcat faptul ca, in lipsa instrumentelor, ritmul e dat de tropotitul dansului sau bataia din palme, ceea ce apropie mai mult acest act cultural contemporan de ac­tele rituale vechi si chiar manifestarile transcedentale. Mesajul e transmis catre auditoriu pe un canal al subconstientului cu ajutorul melosului.

In preistorie, cuvântul insotit de muzica si dans a fost un protector miraculos al omului „in fata necunoscutului, in fata fortelor infricosatoare ale naturii” (George Nitu, 1988), care trebuiau imbunate.

„In fruntea horelor maramuresene se cere asezata, fara nici un dubiu, horea lunga – horea frunzei” (M. Pop, 1980). Ea a fost semnalata de etnomuzicologul de talie mon­diala, Bela Bartok (1923), in Maramuresul istoric, dar ea persista in prezent doar in Tara Lapusului. Melodia nu are o forma fixa conturata, iar durata este limitata doar de context, de starea sufleteasca a inter­pretului.

Melodiile cântecului propriu-zis sunt construite in strofe regulate si au o forma arhi­tectonica inchegata; cu toate acestea, permit anumite improvizatii melodice, ritmice sau orna­mentale, in functie de virtuozitatea interpretului vocal. (T. Alexandru, 1989).

Referitor la simbioza dintre melodie si cuvinte, mai trebuie sa precizam faptul ca, de regula, aceasta relatie este laxa, adica „acelasi text poetic este cântat in locuri di­ferite si chiar in momente diferite pe melodii diferite” (Mihai Pop, 1980). Cu alte cuvinte, melodiile nu sunt fixate neaparat de anumite texte, având astfel un caracter „itinerant”. Exceptie de la aceasta regula o constituie colindele (cf. C. Brailoiu, 1956), unde versu­rile par a fi legate de aceeasi melodie intr-o anumita comunitate sau regiune.

Un rol importat, sub aspect melodic, dar si lexical, il au refrenele cântecelor. Re­petate cu ostentatie, la un interval regulat de timp, refrenul are darul sa imprime o anu­mita stare de spirit, generata de melos si mesajul cuvintelor care il alcatuiesc. Se rea­lizeaza astfel o anumita „psihoza a cuvintelor” transformate in incantatii (mai degraba ma­gice decât religioase), prin care se face saltul de la universul profan, laic, la cel sacru (mis­tic).

Astfel, identificam in refrenele unor cântece (propriu-zise, de leagan, dar in spe­cial in colinde), o relatie cu sacralitatea. Se presupune ca incantatiile si melosul inde­plineau si o functie curativa, profilactica in tratarea unor maladii (de regula, psihice), stiut fiind faptul ca, in vechime, procesul medical de recuperare viza spiritul si trupul deopotriva (v. Dorin Stef, 2005).

Arta coregrafica traditionala. Aproape ritualic prin arhitectura pasilor, naturaletea gesturilor si mimica transfi­gu­rata a interpretilor, „dansul maramuresean se caracterizeaza, in raport cu celelalte jo­curi din tara, printr-o ritmica extrem de bogata si variata, unica, prin calitatea muzi­ca­litatii. (…) Frumusetea naturala a matricei neregulate a frazelor muzicale este pusa in va­loare de combinatiile ritmice pe valori diferite, tropotite nuantat in pasi maruntei, cu ac­cente pe contratimp si sincope luate chiar in vârful bataii muzicale. Ritmica tropotita este pregnanta in toate jocurile maramuresene” (Popescu – Judet, 1963).

Dansul specific baietilor este Barbatescul (sau Feciorescul). Jocul de perechi este numit Invârtita (De-nvârtit) – in timp ce baiatul executa incontinuu pasi tropotiti, fata se plimba la dreapta sau la stânga (sau in jurul lui) in pasi marunti. Un dans specific in zona este si Jocul lui Vili, dans barbatesc de traditie haiduceasca.

16. Festivalul de Datini si Obiceiuri de Iarna „Marmatia”

In municipiul Sighetu Marmatiei, fosta capitala administrativa a Maramure­sului Istoric, se desfasoara, incepând din 1968, un fabulos Festival de Datini si Obiceiuri de Iarna. El este unic prin originalitatea si autenticitatea costumelor si a productiilor folclorice prezentate, mani­fes­tarile nefiind rodul unui scenariu sau regii ale organizatorilor, decât in masura in care acestia au oferit un cadru pentru desfasurare.

Prefatat prin numeroase concerte de colinde, expozitii de arta si lansari de carte, festivalul debuteaza pe 27 decembrie cu primirea Plugusorului din Vadu Izei. Urmeaza alaiul formatiilor din localitatile maramuresene, care, la un moment dat, interpreteaza un colind, un joc cu masti sau un alt obicei specific de iarna. Dracii, personaje mascate, carutele si calaretii impresioneaza asistenta. Parada este urmata de un spectacol de gala. Inca de la primele editii, festivalul a devenit de talie nationala, la Sighet fiind prezentate obiceiuri stramosesti din Moldova, Bucovina, Banat, Oltenia si Dobrogea, iar in ultimii ani, printre participanti regasindu-se si reprezentanti din Ucraina, Republica Moldova si alte tari. Cu siguranta, organizatorii au in vedere un proiect prin care sa valorifice po­tentialul acestui festival de traditie, drept un cadru ideal pentru o ampla ma­nifestare etnica si folclorica a re­prezentantilor din tarile euroregiunii carpatice. Astfel, peste un brand eminamente local, putem aseza, in premiera, un brand euro­re­gional, in virtutea promovarii multiculturalismului.

Istoric: De remarcat faptul ca initierea acestui festival s-a facut in plin regim comunism. Prima etapa a constituit-o organizarea unui concert de colinde in sala Teatrului Dramatic din Baia Mare (28 decembrie 1968), in prezenta mem­brilor Biroului Judetean de partid si ai Consiliului Popular. In a doua etapa, mani­fes­tarile s-au mutat la Sighet si au primit o denumire care sa adoarma vigilenta autoritatilor: Festivalul datinilor si obiceiurilor laice de iarna. In 28 decembrie 1969, avea loc un concert de colinde in sala Studio din Sighet. A doua zi, pe strazile orasului, au defilat carele alegorice si alaiul grupurilor de colindatori. Ale­xandru Sainelic a pregatit carele si s-a preocupat de pavoazarea orasului, iar pictorul Traian Hrisca a confectionat 48 de tablouri de pânza cu masti, care au impodobit orasul. Dupa a treia editie, organizatorii au renuntat la formula datini laice, iar din 2003, manifestarea a fost inclusa in rândul Festivalurilor Internatio­nale, prin Organizatia Internationala de Folclor (I.O.V.), afiliata la UNESCO.

Manifestarea are si o componenta stiintifica, de o exceptionala valoare: Sesi­unea de referate si comunicari stiintifice pe teme de folclor, ce se desfasoara in a doua zi a festivalului (incepând din decembrie 1970). Mentorul acestei actiuni este directorul Muzeului Maramu­resean, dr. Mihai Dancus. De-a lungul anilor, in cadrul sesiunii de la Sighetu Marmatiei, au sustinut referate si prelegeri un nu­mar impresionant de cercetatori români si straini, precum: Jean Cuisenier, Cla­ude Karnoouh, Gail Kligman, Miya Kosei, Marie Gabrielle Leblanc, Patrick si Christine Weisbecher, Pierre Dutron, Joel Marrant, Constantin Eretescu, Sanda Golopentia, Aurora Perju-Liiceanu, Nicolae Dunare, Dumitru Pop, Mihai Pop, dar si cercetatori mara­mu­reseni. O parte din cele peste patru sute de comunicari au fost valorificate, prin intrarea in cir­cuitul editorial, gratie aparitiei seriei Acta Musei Maramoresiensis (vol. I – 2002), o publicatie de tinuta academica, ea insasi un brand in sine.

17. Tânjaua de pe Mara

tinjaua-de-pe-mara

(Tanjaua de pe Mara / Hoteni / Maramures. Foto: Marin Giurgiu)

Unul dintre cele mai vechi (si atractive pentru turisti) obiceiuri mara­mu­re­sene, con­servate pâna in prezent, este cunoscut sub denumirea de „Tânjaua de pe Mara”. Mani­festarea are loc de Sângeorz (23 aprilie) sau, in ultimii ani, in preajma lui 1 mai, la Ho­teni, Harnicesti si Sat Sugatag. In esenta, are in prim plan sar­batorirea celui care a iesit primul la arat, in anul respectiv.

Desi exista voci care sustin ca ar fi o „traditie inventata”, festivizata, ca „primul-secretar de partid de prin anii 70 era din Hoteni si a avut o ambitie”, dupa altii „despre «tânjaua», obicei de primavara prin care se sarbatoreste harnicia plugarilor, se aminteste inca prin 1870, ca de un obicei românesc” (Iuliu Pop, 1970).

Daca vom realiza o incursiune in traditiile ancestrale ale poporului român, vom constata ca obiceiul are corespondente in sarbatorirea vechiului An Nou (de primavara), marcat nu nea­parat de manifestari grandioase, opulente, ci de fapte necesare, specifice muncilor agro­pas­torale, carora li s-a adaugat in timp o tusa de festivism si ceremonial: „Este mai mult decât pro­babil, ca, de exemplu, intâia brazda ce se tragea odinioara, la vechiul An Nou, era o brazda reala, cea dintâi din acel an, in ogorul ce era apoi semanat, fiind urmat apoi de altele, trase cu toate plugurile comunitatii, pâna la incheierea aratului si semanatului” (Dumitru Pop, 1982).

Cautând vestigii romane in folclorul autohton, Dem. G. Teodorescu (1885) invoca le­genda potrivit careia imparatul Traian isi rezerva onoarea de a declansa muncile agricole de primavara printr-o brazda trasa pe un ogor din apropierea Romei. Cu siguranta ca astfel de obiceiuri, mai mult sau mai putin influentate de practicile ro­mane, erau specifice si altor popoare indo-europene, dar si populatiei de pe teritoriul tarii noas­tre.

Astfel, tinutul Maramuresului are privilegiul, in raport cu alte zone etnofol­clorice ro­mânesti, de a conserva intr-o forma putin alterata obiceiul ca primul gos­podar din sat care a iesit primavara cu plugul in brazda sa fie sarbatorit (ca un imparat), purtat cu alai de-a lungul lo­calitatii, pâna la râu, unde batrânii satului rostesc cuvinte menite sa influenteze fertilitatea ogoarelor si sa induplece Soa­rele sa rodeasca pamântul.

E drept, in prezent, scenariul e contorsionat de anumite tendinte de spec­tacol, in favoarea unei numeroase si pestrite asistente, insa in spatele ceremo­nialului de azi trebuie vazut un desfasurator ceva mai sobru, lipsit de artificii, dar incarcat de multiple semnificatii.

O datina asemanatoare mai supravietuieste in localitatea Surdesti (Tara Chioarului), numita Udatoriul, ceremonialul avându-l de asemenea ca personaj principal pe „intâiul arator, deschizatorul de tarina si initiatorul ciclurilor agrare din acel an”.

In alte zone ale tarii, acest stravechi rit agrar de fertilitate, având insa ce­remonialul lipsit de suportul real, s-a pastrat in poezia si obiceiul Plu­gu­sorului de Iarna, practicat sub forma de „drame populare” in noaptea de Anul Nou.

Fie ca manifestarea de la Hoteni (sau Surdesti) este o relicva vie a tra­di­tiilor autohtone, fie ca a fost importat odata cu colonizarea Daciei de catre le­giunile romane, ea apartine cu cer­ti­tudine culturii indo-europene stravechi. Avem privilegiul de a descoperi un rit milenar, ce face parte din fondul activ al tra­ditiilor maramuresene si deci, trebuie sa-l prezentam strainilor din aceasta pers­pec­tiva si in acest context. Nici chiar urmasii vechilor latini nu mai gasesc azi astfel de reminiscente pe teritoriul tarii lor (Italia); iar daca obiceiul ar fi su­pravietuit intr-o forma sau alta, in mod cert, ar fi avut stiinta valorificarii lui in spirit pragmatic (turistic, deci).

18. Festivalul „Nopti de sânzâiene”

festiv-sinziiene2

(Borsa. In noaptea de Sanzaiene. Foto: Florin Puscas)

Daca din punct de vedere turistic localitatea Borsa, situata in extremul estic al judetului, e recunoscuta, mai degraba, ca o „mica Elvetie”, apta sa devina o statiune ideala pentru practicarea sporturilor de iarna (chiar la nivel olimpic), putini stiu ca tot aici, la inceputul verii, are loc un festival intitulat „Nopti de sânzâiene”. Manifestarea se organizeaza de peste doua decenii si se suprapune peste un obicei arhaic.

„In seara zilei de 24 iunie a fiecarui an, feciorii si copiii, dar si fetele, invârt dea­su­pra capului faclii. Faclia este facuta cu câteva zile inainte, dintr-un par uscat care se crapa in patru sau in opt si in mijlocul caruia se pune rasina culeasa de pe molizi si brazi. Pentru a se aprinde repede, se pun surcele uscate si câlti. Dupa ce facliile au ars, se pun in straturi cu zarzavaturi sau intre sirurile de cartofi, pentru a fi ferite de dau­natori. Si tot acum, fetele strâng flori de sânzâiene, iar noaptea, in locuri nestiute de nimeni, se imbaiaza goale, in apa Repezii, a Viseului si a Tislei. Festivalul „Nopti de sânzâiene” se desfasoara in oras, debuteaza cu un alai, o prezentare a portului popular, dupa care, pe scena, in aer liber, formatii folclorice prezinta spectacole” (Nicoara Mihali, Nicoara Timis, Cartea muntilor, 2007).

In trecut, aceasta sarbatoare era raspândita in mai multe comunitati din Ma­ra­mures – Viseu, Moisei, dar si Sacel sau Budesti:

„De Sân-Zâiene (…) foc fat’ieri pa dealuri, pa imasuri, pantru marha; le tin in mâna si le invârtea, ca si cum invârtesc steagul” (Marturie consemnata in Sacel, in anul 1920, de Tache Papahagi). „Di Sân-Ziene punem ad’iazma de la biserica s-apoi dam pa obraz. Ad’iazma o punem intr-un ciubar mare si-n launtru punem busuioc. Apoi sfintea’l popa si-l ducem acasa si merem si stroptim malaiu si holdele” (Budesti, 1920, Tache Papahagi).

In societatea traditionala, infloritul sânzienelor marcheaza inceperea muncilor agricole de vara, cositul fânului, etc. Grupuri de copii si feciori urcau cu facliile pe coa­mele dealurilor; se adunau in cerc, aprindeau facliile si le invârteau deasupra capului, in sensul rotirii Soarelui. Tot in noaptea respectiva, se faceau cununi de sânziene (bot. Galium verum, fam. Rubiaceae) si se aruncau pe casa pentru fiecare membru al familiei. Traditia spu­ne ca in noaptea aceea vântul e cel mai puternic. Celor care nu le cad cununile li se vesteste viata frumoasa (Calendarul Maramuresului, 1980). Se mai spune ca „preafrumoasa Zâna Sânzâiana” se scalda in acea seara in apa Viseului si apoi se imbraca intr-o camasa lunga, alba, din florile care-i poarta nu­mele” (Calendarul). Potrivit traditiei populare, Sânzâiana este un personaj mitic, identificat cu Luna, sora Soarelui, ca o zâna a florilor. Pe un palier cultural ancestral, ea a fost initial o zeita a dragostei si a florilor.

Acest obicei, pastrat admirabil in spatiul maramuresean, trebuie pus in relatie cu vechiul cult al Soarelui si chiar cu miturile solare indo-europene, unde astrul zilei avea calitatea de divinitate principala a Panteonului. Se stie ca pe teritoriul Daciei romane religia mitraica si cultul Sol Invictus erau larg raspândite. Tot in acest context, putem aminti de ritualul „focului viu”, desfasurat pâna la in­ceputul secoluluial XX-lea, in co­mu­nitatile pastorale maramuresene.

In alte zone, sarbatoarea s-a pastrat sub denumirea de Dragaica, având la ori­gine un rit agrar, prin invocarea zeitei Ceres. In Maramures mai au loc festivaluri sau serbari câmpenesti dedicate Sâinzâienelor la Baita de sub Codru, Tautii Magheraus si Rona de Jos.

19. Dragos din Bedeu si vânatoarea de zimbri

dragos-din-bedeu

(Voievodul Dragos din Bedeu, Maramures. Scuptura de Ioan Marchis. Foto: Ghita Porumb)

Stema si pecetea domneasca a Tarii Maramuresului si a Tarii Moldovei (in­ce­pând cu secolul al XIV-lea), dar si a Republicii Moldova (din 1990), ba chiar si stema postdecembrista a României – cuprind un cap de zimbru („bour”), intre coarnele ca­ruia straluceste un „luceafar”.

Povestea acestui insemn heraldic incepe in legendara Tara a Maramuresului, in vremurile când regii Ungariei se straduiau sa introduca pârghiile administratiei si politicii feu­dale in aceasta regiune inca independenta dar „inconjurata de garnizoane regale” (Fi­lipascu, 1940).

Pe acest fond, in 1352-1353, o armata din Transilvania patrunde in Moldova si, cu spri­jinul populatiei locale, ii alunga pe tatari dicolo de Nistru, spre Crimeea. (Giu­res­cu, 1971). La expeditie a participat si o ceata de maramureseni, sub conducerea lui Dra­gos din Bedeu. Ca ras­plata pentru vitejia sa, a fost numit, de catre regele Ungariei, voievod si loctiitor regal in Mol­dova (Filipascu, 1940), cu scopul de a apara versantul rasaritean al Carpatilor de atacurile tatarilor. Dragos si-a stabilit resedinta la Baia. Pâna aici sunt fapte istorice dovedite.

Intemeierea oficiala a principatului Moldovei insa „este legata, in conceptia isto­ri­o­grafica a cronicarilor, de un eveniment legendar: vânatoarea zimbrului (bourului) de catre un român din Maramures, Dragos, devenit apoi primul voievod al Moldovei” (M. E­li­ade, 1970).

In toate cronicile pâna la Vasile Ureche, povestea e, in linii mari, aceeasi: „Si era intre ei un barbat cu minte si viteaz, cu numele Dragos si s-au pornit odata cu tovarasii sai la vânat de fiare salbatice si au dat, pe sub muntii cei inalti, de urma unui zimbru… Si au trecut muntii si au ajuns pe zimbru la tarmul unei ape, sub o rachita, si l-au ucis si s-au ospatat din vânatul lor (…). Iar Dragos au descalecat intâi pe apa Moldovei, mai apoi au descalecat la locul Baia si alte locuri… Si si-au facut pecete domneasca pentru toata tara un cap de zimbru. Si au domnit Dragos voievod doi ani” (Cronica Anonima, Cronica sârbo-moldova de la Neamt, Letopisetul de la Bistrita).

Grigore Ureche nuanteaza legenda: nu-l pomeneste pe Dragos, „vânatorii” devin pastori, iar zimbrul e numit bour. Istoricul Alexandru Filipascu (1940) este de parere ca pretextul vânatorii de zimbri „nu e decât o creatie a fanteziei populare, impresionata de prezenta fiorosului a­nimal in padurile vir­gine ale Maramuresului”. Mircea Eliade (1970), in schimb, apreciaza ca „legenda lui Dragos reprezinta una din multiplele variante ale temei vânatorii rituale”, de origine meridionala si cu radacini in preistorie. Dar vânatoarea rituala a zimbrului e considerata pur autohtona, pe motiv ca, la daci, acest animal se bucura de „un prestigiu religios”.

Potrivit unor informatii incerte, ultimul zimbru din Maramures a fost impuscat in 1852, când pielea si coarnele animalului au fost donate preotului Alexandru Anderco din Borsa.

Cu toate acestea, creatiile folclorice, dar si numeroasele toponime din zona, au pastrat in memoria colectiva acea memorabila vânatoare. Capul de bour este „marca inregistrata” si insemn statal, de sute de ani. Dragos ramâne eroul care a generat acest brand, un „print” ma­ramuresean, intâiul domnitor al Moldovei, eclipsat insa de personalitatea puternica a marelui sau contemporan – vo­ie­vodul Bogdan din Cuhea.

20. Bogdan din Cuhea, Intemeietorul Moldovei

bogdan-din-cuhea

(Voievodul Bogdandin Cuhea, Maramures. Scuptura de Ioan Marchis. Foto: Ghita Porumb)

La fel ca majoritatea tarilor europene, statul modern român s-a faurit prin uni­fi­carea pro­vinciilor istorice locuite de români. Meritul intemeierii politice si militare a vo­ie­vodatului Mol­dovei apartine mara­mu­re­seanului Bogdan din Cuhea, la mijlocul sec. al XIV-lea.

Prin faptele sale, consemnate in cronicile vremii si actiunile intreprinse, el s-a detasat net fata de toti ceilalti stapânitori de sate si noroade, preocupati mai degraba sa-si apere proprietatile si privilegiile in fata tendintei expansioniste a regalitatii ma­ghiare. Toate acestea ne permit sa conturam portretul unui lider politic (dar si militar) cu personalitate puternica, cu un set de principii ferme, nedispus sa faca vreun com­promis cancelariilor straine, a caror interes era diferit fata de cel al populatiei din zona.

Bogdan detinea o resedinta fortificata la Cuhea (descoperita in anii ‘60, in urma unor sa­paturi arheologice conduse de Radu Popa) si facea parte dintr-o familie de no­bili ce stapâneau douazeci si doua de sate pe cursul superior al Izei (intre Strâmtura si Bârsana), dar si pe Valea Viseului.

A fost proclamat, la un moment dat, voievod al intregului Maramures, in timpul dom­niei regelui Carol Robert de Anjou (1308-1342). In acest interval a reusit sa mentina autonomia voievodala a „tarii”, insa la inceputul domniei lui Ludovic I de Anjou (1342-1382), casa regala izbuteste sa-l destituie pe Bogdan (probabil in 1343). Exista doua ipoteze cu privire la motivele acestei decizii politice: fie un conflict cu nobilul maghiar Ioan, castelan al cetatii Visc, reprezentantul regelui in Maramures; fie o decizie a fos­tului rege Carol Robert, de a impune o taxa (de 18 dinari) pentru fiecare „poarta iobageasca”, ceea ce ar fi dus la o „miscare de am­ploare a taranilor din Maramures”, sub conducerea lui Bogdan, pentru apararea vechilor libertati.

Au urmat aproape doua decenii de hartuiri reciproce, insa, in ciuda „infidelitatii” de care era acuzat de coroana maghiara, aceasta nu a indraznit sa-i confiste averile sau sa ia alte masuri juridice sau militare impotriva lui, gratie notorietatii de care Bogdan se bucura in rândul co­mu­nitatii maramuresene. Se presupune ca, in aceasta perioada, Bogdan a intreprins mai multe incursiuni spre ra­sarit, in tinuturile Moldovei, unde, pâna in 1353, tatarii pustiau si jefuiau satele din zona colinara si riverana.

Dupa expeditia militara comandata de regele Ungariei impotriva tatarilor, voievod in Moldova este uns Dragos din Bedeu (Maramures), Descalecatorul, insa atât el cât si Sas, fiul si urmasul lui la tron, militeaza pentru instaurarea relatiilor feudale si de supunere fata de coroana maghiara.

In 1358 (sau 1359), voievodul Sas moare, insa regele Ludovic e ocupat cu o cam­panie impotriva lui Dusan al Serbiei si nu are timp pentru asigurarea unei suc­cesiuni „fidele” in Moldova. Desi tinutul românesc de la est de Carpati era o prioritate pentru casa regala maghiara, care planuia un imperiu angevin de la Marea Baltica pâna la Marea Adriatica.

Visul imperial e spulberat de voievodul Bogdan care, in 1359, porneste de la resedinta din Cuhea impreuna cu un numar de osteni si trece pe la pasul Prislop-Borsa, in Moldova, unde ii alunga de la domnie pe urmasii lui Dragos.

Se presupune ca actiunea lui Bogdan nu ar fi avut sorti de izbânda daca nu ar fi beneficiat, atât de factorul surpriza, cât si de contextul favorabil, dar mai cu seama de un corp de soldati credinciosi si bine pregatiti, la care s-a aliat populatia locala, ne­mul­tumita de tendinta de suzeranitate a Ungariei.

Chiar si in aceste conditii, averile lui Bogdan in Maramures ramân intacte, regele Ludovic sperând la o supunere ulterioara a noului voievod fata de interesele coroanei. Ade­varul este ca regele nu a banuit consecintele actiunii lui Bogdan, pe termen lung, care planuia rea­lizarea unei „institutii statale”, cu toate atributele aferente.

In cei sase ani de domnie, principala preocupare a lui Bogdan a fost sa respinga in­cercarile regelui Ludovic de a prelua puterea asupra Moldovei. I-a urmat la tron fiul sau, Latcu (1365-1375), care a continuat politica de aparare a independentei noului stat. Succesorul sau a fost voievodul Stefan, un alt fiu al lui Bogdan, care se ca­sa­to­reste cu Margareta Musata si intemeiaza dinastia Musatinilor (urmatorii domnitori fiind Petru I Musatinul si Roman I, fiii celor doi). Dinastia a condus Moldova pâna la Stefan cel Mare, respectând testamentul lui Bog­dan I Intemeietorul: independenta acestei pro­vincii românesti. In 1859, Moldova se uneste cu Muntenia, iar in 1918 cu Tran­sil­va­nia, formându-se statul modern român (monarhic si, in prezent, republican).

21. Haiducul Grigore Pintea „Viteazul”

Transilvania. Secolul al XVII-lea. In timpul imparatului Leopold I al Austriei, stapânirea hab­sburgica in aceasta tara româneasca a determinat o ampla miscare de rezistenta din partea poporului, dar si a nobilimii. Pe acest fundal, principele Rakoczi II a declansat o „lupta de eliberare nationala”, bazându-se atât pe sprijinul taranimii iobage, cât si pe ajutorul promis de regele Frantei (Ludovic al XVI-lea) si tarul Rusiei (Petru cel Mare).

In nord-vestul Transilvaniei (Maramures, Satmar), capitan in armata lui Rakoczi a fost Grigore Pintea (1660-1703), cunoscut conducator al unor cete de haiduci, care actiona de ani buni in sprijinul populatiei si in dispretul nobilimii si al autoritatilor austriece. Asa se face ca la curtea imperiala de la Viena se vorbea cu admiratie si teama despre „Pintyeland”, o tara a lui Pintea, supranumit „spaima bogatilor si mila saracilor.”

Din documentele vremii reiese ca Grigore Pintea a fost un om instruit, cunoscator al mai multor limbi straine si al tehnicilor militare, deprinse in garnizoanele imperiale. Diplomat si bun negociator (vezi protocolul incheiat cu comandantul militar al cetatii Satmar, con­tele F. Lo­wenburg, in ianuarie 1700), Pintea a fost socotit de istorici „unul dintre cei mai insemnati români din secolul al XVII-lea” (N. Densusianu, 1883).

In primavara anului 1703, mai multe orase din nordul Transilvaniei (Zalau, Satmar, Bis­trita, Dej, Sighet) cad in mâna razvratitilor. Armata lui Pintea trebuia sa cucereasca ce­tatea Baia Mare – vistieria imperiala. In luna august, orasul era sub asediu. In urma unei ambuscade, Pintea este impuscat mortal in fata portii de sud a orasului.

Anii au trecut, insa cercetatorii etnologi din secolul al XX-lea, care au studiat cultura tra­di­tio­nala din acest colt de tara au fost surprinsi de bogatia productiilor folclorice avându-l ca personaj pe Pintea Viteazul sau pe ortacii lui (balade, legende, toponime, dansuri po­pulare – Jocul lui Vili). Aria de raspândire a acestor „documente” cuprinde toate regiunile Ma­ram­u­r­esului, dar si judetele limitrofe (Bistrita, Cluj, Salaj, Satu Mare), respectiv din Mol­dova si Banat.

Toponimele din aceste regiuni sunt marturii ale traseelor si popasurilor pe care cetele de haiduci ale lui Pintea le-au intreprins: Izvorul Pintii, Casa lui Pintea, Fântâna lui Pin­tea, Satra Pintii, Vârfu Pintii sau Pestera lui Pintea – exista numeroase legende care vorbesc despre „ber­bintele cu galbeni” ale lui Pintea, ascunse in pesterile sau grotele din diverse regiuni.

„Pintea a fost un viteaz mare. El a avut un cal nazdravan. Apoi, oamenii imparatului o vrut sa-l prinda. El o stat calare pe cal, sus, pe Piatra Gutâiului. Calul o stat intr-un picior de d-inapoi, ca s-amu se vede in piatra urma piciorului unde o stat calu. Apoi, odata o zburat calu de pa Gutâi, cu Pintea calare, colo, pa Vârfu-Ptietrii de cata Su­gatag; de-aiciuca, ca gându, o zburat pa Piatra Sapântii. C-apoi viteaz ca acela n-o fost altu-nime” (Dumitru Lupu Feier, 72 ani, Giulesti, 1924; cf. T. Papahagi).

Legat de aceasta marturie si de strategia utilizata de haiducii lui Pintea (actiuni-fulger si retrageri rapide la distante de zeci de kilometri), mai circula o legenda despre pla­noa­rele pe care Pintea le-ar fi confectionat si utilizat pentru a scapa de poterele austriece.

Intr-o padure de pe Valea Cosaului, exista un mormânt, despre care se spune ca ar fi al celui care l-a tradat (sau ucis) pe Pintea. Cert este ca si azi locuitorii satelor din apro­piere, când traverseaza acea padure, adauga o piatra pe mormânt, ca sa-l impovareze pe „nelegiuit”.

In afara de toponimele deja amintite, brandul „Pintea Viteazul” a fost imbogatit cu amenajarea unui mormânt pe versantul sudic al masivului Gutâi, in apropiere de soseaua (in serpentine) ce leaga Baia Mare de Sighetu Marmatiei. In Pasul Gutâi, s-a ridicat un han ce poarta numele haiducului Pintea Viteazul. Artistul plastic Vida Gheza i-a consacrat un studiu, iar sculptorul Ioan Marchis a realizat un bust al eroului. In anii ’70, in Maramures, s-a turnat un film de lungmetraj (cu actorul Florin Piersic in rolul principal), iar la biserica de lemn din Budesti se pastreaza o camasa de zale atribuita vestitului haiduc.

Avem „ingrediente” suficiente pentru a promova un brand cultural (si turistic) pe baza fap­telor si imaginii acestui personaj legendar. Cu atât mai mult cu cât s-au scris, pâna in prezent, numeroase studii si lucrari monografice care sintetizeaza o biografie de ex­ceptie, parte integranta a istoriei maramuresene si nationale. „Pintealand” poate deveni o marca inregistrata, cu priza pe piata turismului.

Categoria Cultura moderna

22. Personalitati maramuresene din domeniul literaturii

Cu certitudine, cea mai controversata categorie din aceasta lista de branduri culturale este Galeria scriitorilor maramureseni de notorietate nationala. Motivul pole­micilor iminenente re­zida din dificultatea identificarii unui etalon pentru aprecierea operei si activitatii scriitorilor (numarul volumelor, premiile si distinctiile ob­tinute, con­tributia la dezvoltarea literaturii locale si nationale, aprecierile criticilor de specialitate). E greu de identificat un „Pat al lui Procust” in acest domeniu, cu atât mai mult cu cât ne referim la scriitori care nu si-au finalizat opera (cei aflati in viata). De regula, timpul si cititorii cern valorile „epurând” sau adaugând nume noi in aceasta galerie prestigioasa.

Incontestabil este faptul ca anumite opere literare si, implicit, personalitatea unor scriitori autohtoni (poeti, prozatori, eseisti, traducatori, dramaturgi, critici literari, pu­bli­cisti etc.) se fi­xeaza adânc in constiinta publicului cititor din judetul nostru si din tara, motiv pentru care au toate calitatile unor branduri, pe care avem datoria sa le pro­mo­vam cu toata convingerea.

Parcurgând lista scriitorilor propusi in aceasta editie, constatam ca unii dintre ei au fost prea repede uitati sau marginalizati (din nepasare sau neimplicare si nu din pri­cina valorii pe care au dovedit-o cu prisosinta, de multe ori, in cercuri prestigioase din tara sau de peste hotare). Chiar si scriitori de notorietate (avem un laureat al premiului Nobel, câtiva academicieni, scriitori distinsi cu premii ale Uniunii Scriitorilor din România sau ale Academiei Române, membrii USR) trec adesea neobservati de autoritati, de spe­cialisti si de public, chiar cu prilejul aniversarilor sau comemorarilor. Laudabila este, in acest sens, initiativa conducerii Bibliotecii Judetene de a „boteza” institutia cu numele carturarului Petre Dulfu, a carui opera a incântat ge­neratii intregi de români. Acesta este un brand valorificat exemplar.

Multe alte nume, cu care cultura româneasca se mândreste, sunt o necunoscuta pentru maramureseni. Trebuie mai intâi ca noi sa-i descoperim si sa-i apre­ciem, iar apoi sa le facem cu­noscuta opera si activitatea, dar mai ales sa le facem cunoscut strainilor faptul ca „sunt ai nostri”. Ca s-au nascut si s-au format pe meleagurile noastre. Sco­lile in care au invatat si au predat, institutiile unde au activat ar trebui sa evi­den­tieze acest aport.

In noul context european, vom fi surprinsi sa constatam caracterul pan-conti­nen­tal al ope­rei unora dintre ei, evidentierea multiculturalismului si incadrarea in cu­rente lite­rare de circulatie europeana.

Augustin Buzura – Nascut pe 22 septembrie 1938, Berinta; Prozator. Academician. Presedinte al Fundatiei Culturale Române, presedinte al filialei române a Academiei Italiene de Cultura si Stiinta. Debut: povestirea „Pamântul” (revista Tribuna, 1960). Romanul „Absentii” – premiul USR (1970); „Fetele tacerii” – premiul USR (1974); „Orgolii” – premiul „Ion Creanga” al Academiei, „Vocile noptii” – premiul USR (1980), „Refugii” – premiul USR (1984). Alte romane: „Capul bunei sperante” (1963), „Recviem pentru nebuni si bestii” (1999).

Nicolae Breban – Nascut pe 1 februarie 1934, Baia Mare; Prozator. Redactor-sef la România Literara (1970-1973). Director la revista Contem­poranul – ideea europeana (din 1990); Debut: schita „Doamna din vis” (Viata Studenteasca, 1957); roman de debut „Francisca” (1965) – Premiul „Ion Creanga” al Academiei Române, „Animale bolnave” – premiul pentru proza al USR (1968); „Buna-vestire” – premiul USR (1977), „Amfitrion” – premiul USR (1994), premiul „Omnia” pentru intreaga opera literara – Salonul de carte de la Oradea (1995), premiul National de Literatura acordat de Uniunea Scriitorilor pe anul literar 1999. Membru corespondent al Academiei Române. Alte romane: „In absenta stapânilor” (1966), „Don Juan” (1981), „Drumul la zid” (1984), „Pânda si seductie” (1991).

Ion Burnar – Nascut pe 24 octombrie 1947, Dragomiresti; Poet. Publicist. Debuteaza in 1966 cu versuri in ziarul local. Membru al USR si al Societatii Academie sans frontieres. Premiul Editurii Eminescu (1981) si Premiul pentru cel mai va­loros volum de debut al anului (1983) al USR pentru volumul „Memorandum liric” (1982); Alte volume:, „Viata la tara cu si fara Tanase Scatiu” (1982), „Gâlceava scopului cu mijloacele” (1998), „Aici provincialul… astept metropolitanii” (2000) „Tratat de aristologie” (2007).

Gheorghe Mihai Bârlea – Nascut pe 10 februarie 1951, Nanesti. Poet. Consilier sef al Inspectoratului pentru Cultura Maramures, prefect al judetului Ma­ramures. Membru fondator al Fundatiei Academia Civica. Unul dintre initiatorii Festi­va­lu­lui International de Poezie de la Sighetu Marmatiei si ai simpozionului Memorialul Si­ghet. Debuteaza in revista Astra (1970), Premiul pentru debut (vol. „Din penumbra”) la Sa­­lonul National de carte de la Cluj (1998). Membru USR.

Gavril Ciuban – Nascut pe 10 iulie 1951; Poet. In 1980 – Marele Premiu Vasile Lucaciu si Premiul USR, in 1982 premiul revistei Luceafarul, in 1984 Premiul I la Festivalul Nichita Stanescu, in 1985 Marele premiu la Festivalul de poezie de la Sighet si premiul revistei România Literara. Membru USR. Volume: „Cultivatorul de pietre si tandra dihanie” (1992), „Fântâna cu ghinturi” (1996).

Gheorghe Chivu – (1912-1986); nascut la Chirnogeni, Dobrogea. Poet, pictor. Premiul Fundatiilor Regale, volume: „Zumbe” (1946). Membru USR. Alte vo­lume: „Metope” (1972), „Cantoria” (1981), „Brazde strabune” (1984);

Petre Dulfu (1856-1953) – Scriitor. Doctor in filosofie. Membru fondator al „Societatii de lectura a elevilor români”. A debutat in 1872 in revista „Familia”. Autor de lucrari pedagogice si manuale scolare. Lu­crarea „Foloasele invataturii” – promovata de Academia Româna. Membru al So­cietatii Scriitorilor Români. Autorul celebrei „epopei poporane” – „Ispravile lui Pacala” (1894). Alte lucrari: „Legenda tiganilor” (1900), „Din lumea satelor”, „Snoave” (1909), „Gruia lui Novac” (1913), „Povestea lui Fat Frumos” (1919), „Zâna florilor” (1926) etc.

Petre Got – Nascut pe 20 septembrie 1937, Desesti; Poet. Debut in revista Steaua (1964). Colaborari la Tribuna, Viata româneasca, Lu­cea­farul, România Literara, Steaua, Ateneu. Mem­bru al USR. Volume: „Cer infrunzit” (1969), „Glas de ceara” (1972), „Masa de mire” (1975), „Ochii florilor” (1976), „Dimineata cuvântului” (1980), „Inima lui septembrie” (1996) etc.

Ioan Grosan – Nascut pe 3 octombrie 1954, Satulung; Prozator, dramaturg. Membru fondator al grupului literar „Ard amatoria”, director artistic al studioului de creatie cine­ma­tografica al Ministerului Culturii, redactor si colaborator la diverse publicatii bucurestene. Ma­rele premiu al „Primaverii studentesti” pentru piesa „Scoala ludica” (1978), Premiul de Debut al USR – „Caravana cinematografica” (1985), premiul pentru proza al revistei Astra pentru volumul „Trenul de noapte” (1989), premiul pentru proza al USR pentru volumul „O suta de ani de zile la Portile Orientului” (1992). Membru USR.

Marian Ilea – Nascut pe 25 august 1959, Ieud; Prozator, dramaturg. Membru al Uniunii Scriitorilor si al Cercului Profesionist de Lectura de pe lânga Muzeul Literaturii Române. Volumul „Desistea” (1990) – premiul pentru pro­za la Salonul National de Carte de la Cluj Napoca, „Ariel” (1997) – premiul Uniunii Scrii­torilor la sectiunea dramaturgie. Alte volume: „Desistea II” (1994), „Povestiri din Medio Monte” (1998) – premiul inter­national de proza al Europei de Est, „Vacek” (2000) – premiul Asociatiei Scriitorilor Bu­curesti, „Casa din Piata Gorki” (2002), „Ceasul lui Brunnikov” (2004), „Medio Monte” (2005) – premiul „Liviu Rebreanu” al Academiei Române, „Povestiri cu noima” (2006).

Victor Iancu – Nascut pe 26 martie 1936; Lingvist, prozator, dramaturg. Doctor in filologie. Profesor universitar. Secretar general al Comisiei Nationale a României pentru UNESCO. Membru USR, al Societatii de Lingvis­tica Româna (Paris). Volume: „Limbaj cotidian si rostire literara” (1977), „Intrebari in asfintit” (povestiri, 1983), „Drum de piatra” (roman, 1986), „Pensiunea Barbagia” (roman, 1992), „De la Revolutie la Restauratie” (1994) etc. Coautor al monografiei „Graiul, etnografia si folclorul zonei Chioar” (Premiul Academiei Ro­mâne, 1985).

Alexandru Ivasiuc (1933-1977) – Prozator. Redactor-sef la Editura Cartea Româneasca, secretar al Uniunii Scriitorilor, director al Casei de filme 1. Debut: schita „Timbrul” (in Gazeta literara, 1964);„Vestibul” – premiul pentru proza al USR (1967). Alte volume: „Interval” (1968), „Pasarile” (1970), „Corn de vânatoare” (1972), „Apa” (1973), „Iluminari” (1975), „Racul” (1976).

Ion Iuga – (1940-1993); nascut in Salistea de Sus. Poet, traducator. Volume: „Taceri ne­primite” (1969), „Almar” (1970), „Tara fântânilor” (1971), „Irosirea zapezilor” (1974), „Din Marmatia” (1977), „Iesirea din vis” (1982), „Po­vara umbrei” (1987).

Vasile Igna – Nascut pe 4 martie 1944, Ardusat. Poet, traducator; director la Editura Dacia. Consilier la Ambasada României la Paris. Mem­­bru al gruparii literare Echinox (Cluj). Volume: „Arme albe” (1969), „Fum si nin­soare” (1972), „Provincia carturarului” (1975), „Ora morilor de vânt” (1978), „Insula ver­de” (1986), „Clepsidra cu cenusa” (1999).

Laszlo Nemeth (1901-1975) – Prozator, eseist, dramaturg, traducator. Redactor la sectia literatura de la Radio Bu­dapesta. Debut: (1925) cu volumul de nuvele „Doamna Horvat moare”. Premiul de stat Kossuth pentru drama „Galilei si romanul Egeto” (1957).

Adrian Otoiu – Nascut pe 30 aprilie 1958; Prozator. Membru al USR si al Asociatiei Scriitorilor Profesionisti din România. Premiul USR pentru debut in 1996. Volume: „Coaja lucrurilor sau Dansând cu Jupuita” (roman, 1996), „Chei fierbinti pentru ferestre moi: Carte de calculatoare pentru spirite literatoare” (Editura Paralela 45, 1998) etc.

Gheorghe Pârja – Nascut pe 2 mai 1950, Desesti; Poet. Publicist. Debut in 1968 in Luceafarul. A condus cenaclul Alexandru Ivasiuc din Sighet si a sprijinit Festivalul International de Poezie de la Sighet; a initiat Serile de Poezie de la Desesti (1979). Premiul USR la Festivalul International de Poezie (Sighet, 1979), Premiul Special Alexandru Odobescu al Uniunii Ziaristilor Profesionisti din Ro­mânia (1998); premiul „Nichita Stanescu” al Serilor de Poezie de la Desesti (1999) – mem­bru USR. Volume: „In numele tatalui” (1996), „Sub podul lui Apollodor” (1998) etc.

Simion Pop – Nascut pe 25 septembrie 1930, Valea Chioarului; Prozator. Publicist. Debuteaza in 1952 in „Almanah literar”; este vicepresedinte al USR (1964-1968). A primit Premiul Academiei Române pentru volumul „Paralela 45” (1958), premiul Academiei pentru „Anul 15” (1959). Alte volume: „Calatorie cu bucluc” (1955), „Pa­mântul spânzuratului” (1957), „Ore calde” (1962), „Triunghiul” (1964), „Orga de bambus” (1966), „Excelenta sa” (1997) etc.

Ioan Es Pop - Nascut pe 27 martie 1958, Varai; Poet. Premiul revistei „Luceafarul” (1991), premiul USR (1994 – debut, vol. Ieudul fara iesire), premiul USR (1999 – pentru volumul „Pantelimon 113 bis”).

Ion Pop – Nascut pe 1 iulie 1941, Miresu Mare; Poet, critic literar, eseist, traducator. Profesor universitar, director al Centrului Cultural Român din Paris. Debut: 1953 in revista Steaua. Debut editorial in 1966 cu volumul „Propuneri pentru o fântâna” (poezii). Premiul USR si Premiul „B.P. Hasdeu” al Academiei Române pentru volumul „Jocul poeziei” (1985); Volume: „Avangardistul poetic românesc” (1963), „Poezia unei generatii” (1973), „Nichita Sta­nescu – spatiul si mastile poeziei” (1980), „Lucian Blaga” (universul liric) – 1981, „Pagini tran­sparente” (1997) etc.

Lucian Perta – Nascut pe 23 noiembrie 1953, Gâlgau, Salaj. Directorul Casei de Cultura Viseu de Sus. Debuteaza in 1967, in culegerea „Cântec de inceput”. Din 1994 – rubrica per­ma­nenta de parodii in „Luceafarul”. Premiul „I.L. Ca­ra­giale” (1989); Premiul la Festivalul Inter­national de Poezie de la Sighet (1996), premiul special la Festivalul de la Zalau (1997). Volume: „Folclor eminamente nou din Tara Ma­ra­muresului” (1997), „Ron­deluri implementate” (1999).

Pavlo Romaniuc – Nascut pe 2 septembrie 1953, Rona de Sus; Poet. Prozator. Membru al USR, al Uniunii Scriitorilor din Ucraina si al Asociatiei Scrii­torilor din New York. Volume (in limba ucraineana): „Castelul pasarilor calatoare” (1976), „Drum fara intoar­cere” (1981), „Camasa lui Nesus” (1997) etc.

Nicolae Steinhardt (1912-1989) – Eseist, critic literar, memorialist, filosof. Doctor in drept. Redactor la Revista Fundatiilor Regale. In 1973 a venit la Manastirea Rohia (Maramures), unde in 1980 a imbracat rasa monahala, devenind monahul Nicolae Delarohia. Premiu pentru critica al Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti (1980). Volume: „Intre viata si carti” (1976), „Incertitudini literare” (1980), „Prin altii spre sine” (1988), „Postume: Jurnalul fericirii” (1991), „Daruind vei dobândi” (1992) etc.

Domokos Szilagyi (1938-1976) – Poet, traducator, critic literar. Debuteaza in 1956 in revista Utunk, membru al USR. Primeste premiul USR (1972) pentru volumul ”Sajtoertekezlet”.

Ion Siugariu (1914-1945) – Poet. A debutat cu poezia „Imn tineretii” in revista „Ob­servator” (Beius), in 1934. Debut editorial cu volumul „Trecere prin poarta alba” (1938). Colaborator al unor prestigioase reviste de cultura din tara; Alte volume: „Paradisul peregrinar” (1942), „Tara de foc” (1943), „Carnetul unui poet cazut in razboi” (1968), „Tara crinilor” etc.

Tiberiu Utan (1930-1994) – Poet (nascut la Valeni, comuna Calinesti). Redactor-sef la Gazeta literara si la Editura Tineretului. Director la Editura Ion Creanga. Debut: In 1948, in ziarul Lupta Ardealului (Cluj). Premiul „George Cosbuc” al Academiei Române pentru volumul „Versuri” (1961); Volume: „Chemari” (1955), „Carte de vis” (1965), „Steaua singuratatii” (1968), „Legende române” (1985), „Drumul ierburilor” (1995).

Echim Vancea – Nascut pe 19 octombrie 1951, Nanesti. Membru fondator al Cenaclului Alexandru Ivasiuc, membru al Asociatiei Maiastra, unul dintre initiatorii Festivalului Inter­na­tional de Poezie de la Sighet si al Serilor de poezie „Ni­chita Stanescu” de la Desesti. Director al Editurii Echim. Volume: „Fotografie dupa un original pierdut” (1990), „Doctor fara arginti” (1997), „Abatere de la dialog” (1998).

Elie Wiesel – Nascut pe 28 septembrie 1928, Sighetu Marmatiei; Prozator. Profesor universitar la New York si Boston. Debut: volumul de nuvele „si lucrarea a ramas tacuta” (1956). A scris peste 30 de volume (romane, eseuri, piese de teatru). Laureat al Premiului Nobel pentru Pace (1986); Volume: „La Nuit” (1958), „Le Jour” (1961), „Le Mendiant de Jerusalem” (1968), „Pa­roles d*etranger” (1982) etc.

Ion Zubascu – Nascut pe 18 iunie 1948, Dragomiresti; Poet. Premiu pentru debut al Editurii Albatros (1982) pentru volumul „Gesturi si personaje”. Alte volume: „Omul de cuvânt” (1991), „Intoarcerea lui Dumnezeu … ” (1995), „Omul disponibil” (1999) etc.

Critici literari

Laurentiu Ulici – (1946-2000). Critic literar. Presedinte al USR (1995-2000). Volume: „Recurs” (1971), „Prima verba” (1974), „Bi­bli­o­teca Babel” (1978), „Confort Procust” (1983), „Literatura româna contemporana” (1995).

Gheorghe Glodeanu – Nascut pe 9 decembrie 1957; Critic literar. Doctor in stiinte filologice. Profesor universitar. Membru fondator al revistei „Poesis” si „Pleiade” (Satu Mare), „Archeus” si „Nord Literar” (Baia Mare). Debut cu e­seul „Metamorfozele timpului” in Tribuna (1981). Premiu pentru critica acordat de re­vista Tribuna (1986), premiu pentru debut la Salonul de Carte si Publicistica (Cluj, 1994) etc. Membru USR. Volume: „Fantasticul in proza lui Mircea Eliade” (1993), „Eseuri” (1996), „Dimensiuni ale romanului contemporan” (1998), „Poetica romanului românesc interbelic” (1998) etc.

Lingvisti. Nicolae Felecan – Nascut pe 24 august 1941; Latinist. Doctor in filologie. Profesor universitar. Membru al Societatii de Studii Clasice din România, al Societatii de Stiinte Filologice din România si Societe de lingvistique romane din Franta. Coautor al monografiei „Graiul, etnografia si folclorul zonei Chioar” (Premiul Academiei Române, 1985); Volume: „Sintaxa frazei limbii latine” (1968), „Limba latina” (1986), „Paronimia in limba româna” (1993), „Sintaxa limbii române” (1995) etc.

Folcloristi. Mihai Pop (1907-2000) - Folclorist. Doctor in stiinte filologice al Universitatii din Bratislava; doctor docent in stiin­te filologice al Universitatii din Bucuresti; director al Institutului de Etnografie si Folclor; presedinte al Societatii Internationale de Etnografie si Folclor; membru al Academiei Americane de Studii Sociologice; redactor-sef al Revistei de Folclor. Laureat al Premiului International „Herder” (1967). Membru al Academiei Române. Volume: „Indreptar pentru culegerea folclorului” (1967), „Obiceiuri traditionale româ­nesti” (1976), „Folclor ro­mânesc” (1998), „Folclor literar românesc” (1976). Opera profesorului a contribuit la edifi­carea a ceea ce s-a numit „Scoala Mihai Pop”.

Ioan Chis Ster (1937-2006) – Folclorist. Profesor universitar la Universitatea de Nord din Baia Mare. Doctor in filo­logie. Este coordonatorul colectivului de redactie ce alcatuieste prestigioasa lucrare: „Antologie de folclor din judetul Maramures” (1980). Coautor al mo­no­grafiei „Graiul, et­nografia si folclorul zonei Chioar” (1983) – premiul „Timotei Cipariu” al Academiei Ro­mâne (1985).

Mihai Dancus – Nascut pe 10 februarie, Botiza; Etnograf, muzeograf. Doctor in etno­grafie si folclor. Director al Muzeului etnografic din Sighetu Marmatiei. Membru al Asociatiei Europene al Muzeelor in Aer Liber. Presedinte al Asociatiunii pentru Cultura Poporului Român din Maramures. Volume: „Zona etnografica Maramures” (1986), „Maramures-un muzeu viu in Centrul Eu­ropei” (2000), cu George Cristea. Initiaza si coordoneaza seria Acta Musei Mara­moresiensis. Se numara printre initiatorii si organizatorii Festivalului de Datini de la Sighet. Organizeaza (din 1970) o sesiune internationala pe teme de folclor etc.

Pamfil Biltiu – Nascut pe 14 iulie 1939, Fauresti; Folclorist. „Pamfil Biltiu este poate ultimul culegator de folclor pur-sânge pe care l-a dat Maramuresul si e bine ca a avut sansa sa publice in volume succesive, pe parcursul unui deceniu si jumatate, intreaga sa arhiva” (vezi Dorin stef, „Istoria folcloristicii maramuresene”, Editura Ethnologica, Baia Mare, 2006, p. 125). Volume: „Poezii si povesti populare din Tara Lapusului” (in „Folclor din Transilvania”) – 1990, „Fat-frumos cel intelept” (1994), „Sculati, sculati, boieri mari. Colinde din Maramures” (1996), „Izvorul fermecat” (1999), „Basme… si poezii populare din zona Codrului” (2002), „Folclor din Tara Maramuresului” (2005) etc.

Dumitru Pop – Nascut pe 18 martie 1927, Basesti; Folclorist. Profesor la Facultatea de Filologie din Cluj. Membru al Comisiei de Folclor al Academiei Române. Conducator de doctoranzi in domeniul cercetarii folclorului. Volume: „Folcloristica Maramuresului” (1970), „Folclor din zona Codrului” (1978), „Obi­ceiuri agrare in traditia populara româneasca” (1989), „Studii de istoria folcloristicii ro­mânesti” (1997). Sursa: Autori maramureseni, dictionar biobibliografic, Laura Temian, Otilia Marinescu, Ana-Maria Brezovszki, Editura Umbria, Baia Mare, 2000.

23. Muzeul de Arta – Centrul Artistic Baia Mare

muzeul-de-arta

(Centrul Artistic Baia Mare. Foto: Florin Puscas)

Edificiul care gazduieste in prezent sediul Muzeului de Arta – Centrul Artistic Baia Mare (str. 1 Mai) este o constructie masiva, din secolul al XVIII-lea. In prima etapa (incepând cu 1748), au fost realizate doar subsolul si parterul. Supraetajarea s-a facut in secolul al XIX-lea, iar sala dinspre Scoala Generala Nr. 1 a fost executata la mijlocul secolului al XX-lea. „Majoritatea incaperilor de la subsol si parter sunt boltite. Incaperile de la parter au profil si ornament stuco la tavan, caracteristic barocului” (v. Monografia Baia Mare, 1972).

Initial, imobilul a fost construit cu scopul de a adaposti birourile Oficiului salinar si depozitul de sare (la subsol). O suta de ani mai târziu, a fost reamenajat ca sediu de banca, ulterior devenind casa particulara (avocat dr. Teofil Dragos). Dupa natio­nalizare, a devenit sediul Muzeului Judetean Maramures (din 1954), in cele din urma spatiul fiind dedicat sectiei de arta a Muzeului. O data cu descentralizarea institutiei judetene (2007), Muzeul de Arta – Centrul Artistic Baia Mare devine entitate culturala de sine statatoare, sub patronajul Consiliului Judetean Maramures.

Colectiile muzeului numara peste 3.300 de piese care ilustreaza arta eu­ro­peana din secolele XVIII-XX, precum si arta moderna româneasca. Ceea ce il evidentiaza in plan national si continental sunt cele peste 250 de lucrari semnate de 90 de plasticieni care au activat in Centrul Artistic Baia Mare din 1896 pâna in prezent.

Fenomen cultural complex si unic intr-un areal euroregional extins, Centrul Artistic Baia Mare a parcurs (intr-o cronologie propusa de Tiberiu Alexa, 1993) trei etape distincte: faza afirmarii (1896-1918), faza dezvoltarii (1919-1950) si faza diversificarii (1951 – prezent). Aceste etape sunt marcate de mai multe momente importante; „anii Hollosi”, revolta neomodernista dintre 1906-1914, „anii Strâmbu” (1919-1920), polemica Mikola-Ziffer – Gh. Manu (1929-1931), criza deceniului patru si constituirea Societatii Artistilor Plastici din Baia Mare (1937), s.a.m.d.

La 2 februarie 1857, se naste la Sighet, intr-o familie de armeni instariti, Hollosi Simon. Dupa absolvirea gimnaziului in orasul natal, acesta studiaza artele plastice la Budapesta si Munchen. In 1896, impreuna cu Ferency Karoly, Reti Istvan si Thorma Janos, fondeaza o scoala particulara de pictura in Baia Mare. Aceasta va deveni, in scurt timp, o colonie artistica ce se alatura altor circa 40 de colonii existente in Europa secolului al XIX-lea: la Barbizon si Pont-Aven (Franta), St. Iven (Anglia), Lare (Olanda), Skagen (Danemarca), Darmstadt (Germania), Szolnok (Ungaria), s.a.m.d.

In „anii Hollosi”, colonia baimareana functiona dupa principiul „inter­na­tio­nalizarii” taberelor de pictura, prin atragerea unui grup consistent de artisti „din afara”, care lucrau vara in Baia Mare si iarna la Munchen (cf. T. Alexa, 1993).

La inceputul secolului al XX-lea, Hollosi se retrage la Teceu (1904) pentru a-si continua activitatea, „marea aventura europeana” a anilor de inceput, atenuându-se considerabil, cei mai multi „colonisti” provenind din tarile „imperiului bicefal” (Austria, Ungaria, Cehia, Voievodina Sârbeasca, etc.), iar „valorile interioare stabile se indreapta tot mai viguros spre exterior, schimbând Munchenul cu Parisul”.

36-a1(Scoala baimareana de pictura. Fotografie de epoca)

Efervescenta artistica din perioada respectiva a favorizat o asociere onoranta a Baii Mari cu sintagma de oras al pictorilor. De-a lungul unui secol, timp in care activitatea artistica s-a desfasurat neintrerupt in acest spatiu, peste 3.000 de artisti plastici (pictori, sculptori, graficieni, ceramisti, designeri), provenind din spatiul central si est european au activat (vremelnic sau permanent) in cadrul coloniei.

Aparitia unor forme institutionale de manifestare a actelor si faptelor din do­meniul artelor plastice (Societatea Pictorilor Baimareni – 1911, Societatea Artistilor Plastici din Baia Mare – 1937 si ulterior Filiala Baia Mare a Uniunii Artistilor Plastici din România; respectiv Muzeul de Arta) a dat o noua dimensiune fenomenului si o noua titulatura: Centrul Artistic Baia Mare.

In raport cu valorile europene, acest Centru este deja un brand consacrat, unele produse ajungând sa fie cotate la bursa caselor internationale de licitatie si extrem de bine apreciate in circuitul expozitional continental. „Semnificatiile culturale si valorile de piata ale acestui patrimoniu istoric si contemporan fac din arta plastica creata in Baia Mare unul dintre cele mai competitive produse de export”.

O manifestare elevata, menita sa puncteze parcursul istoric al Centrului Artistic Baia Mare, dar si sa omagieze breasla artistilor contemporani se desfasoara anual, in data de 5 mai (Ziua Artistului Plastic). La fiecare editie a Anualei Artelor participa cu lucrari reprezentative (selectate de organizatori, Filiala Baia Mare a UAPR) artisti con­sacrati, debutanti, precum si invitati straini.

24. Muzeul Florean

muz-florean4

(Muzeul Florean. Poiana Soarelui. Parc de scultura monumentala. Foto: Ghita Porumb)

Intr-o padure de foioase din Cernesti, pe drumul ce duce spre Tara Lapusului, se intinde, pe 40 de hectare, un inedit parc de sculptura monumentala. Prelungiri fluide dinspre zeci de ate­liere de creatie isi dau intâlnire in Poiana Soarelui. Blocuri imense de piatra, calcar si marmura au fost „deposedate” de partile de prisos pentru a exprima gânduri si mesaje pentru viitor. Aceste opere de arta si-au câstigat deja un prestigiu international si au devenit un reper al turismului cultural.

Muzeul Florean este rodul unei initiative private a omului de afaceri Victor Flo­rean, la care s-a adaugat viziunea monumentala a sculptorului (si managerului) Mir­cea Bochis. Colectiile muzeului insumeaza, in prezent, circa 10.000 de piese de arta con­temporana, provenind de pe toate continentele.

Anual, Muzeul Florean organizeaza trei actiuni prestigioase: Tabara de sculp­tura „Carbunari”, Salonul International de Gravura Mica si Mail-art, respectiv Festivalul International de Film Experimental.

Prima editie a taberei – cu valente de „simpozion de sculptura in marmura” – s-a des­fa­surat in anul 1988. Manifestarea functioneaza dupa principiul acordarii, in urma unui concurs, a cinci burse de creatie care sa permita artistilor selectionati sa isi continue anumite experimente de atelier. Organizatorii pun la dispozitia par­ti­cipantilor toate resursele materiale necesare, iar in final opera este amplasata in parcul de sculptura a muzeului. Vernisajul se face sub obladuirea criticului de arta Pavel Susara. In plus, fiecare artist doneaza pentru colectiile muzeului o piesa de sculptura mica.

„Toate lucrarile sunt gândite si realizate pentru spatii deschise, in particular pentru peisaj, scara lor este monumentala, materialul ramâne permanent piatra; fie ca ea este marmura, calcar sau granit, tehnica este aceea care decurge din natura materialului, adica taiere, cioplire, finisare si asamblaj, iar conceptia lor priveste in mod strict toate caracteristicile inventariate mai sus. (…) Gândit de la bun inceput ca un proiect pe termen lung, organizat strict ca o investitie cu scadenta nedeterminata, subordonat unei mult mai ample desfasurari culturale si manageriale, acest sim­pozion a luat in calcul, din chiar clipa nasterii lui, o evolutie in flux, asemenea unui curs de apa…” (Pavel Susara, 2008).

Semnificativ este faptul ca a noua editie (2007) a Simpozionului International de Gravura Mica organizat de Muzeul Florean s-a desfasurat la Sibiu, in cadrul actiunilor ce au marcat, pentru aceasta locatie, statutul de capitala culturala euro­peana. Exponatele au totalizat aproape 1.200 de lucrari apartinând unui numar de circa 300 de artisti provenind din Europa, Africa, America de Nord, Extremul Orient, Orientul Mijlociu, America de Sud.

Eveniment de anvergura europeana si mondiala, Salonul „a devenit un reper pentru calendarul manifestarilor artistice din România” si „reprezinta atât o constructie culturala si un model de competenta manageriala, cât si o sursa directa, rapida si eficienta de imbogatire si diversificare a patrimoniului” (P. Susara, 2008).

Festivalul International de Film Experimental (prima editie, 2004) este socotit „copilul teribil al Muzeului Florean”. La a patra editie au fost proiectate 113 filme de arta, acoperind toate zonele geografice ale planetei. „Proiectia maraton, care a durat peste zece ore, a adus in prim plan doua componente: mai intâi, autoreflexivitatea, adica intoarcerea limbajului catre sine insuti, instrumentarea imaginii ca scop si nu ca mijloc si, in al doilea rând, vocatia etica si angajamentul moral, sondarea existentei si sanctionarea istoriei” (P. Susara, 2008).

Trei evenimente (o tabara, un salon si un festival), doua nume (Victor Florean, Mircea Bochis), o singura institutie: Muzeul Florean. Este una dintre initiativele pri­vate din România postdecembrista care s-a dovedit a fi viabila, efervescenta si de inalta tinuta artistica.

Avem astfel doua componente majore (arta traditionala si manifestarea de tip avan­gar­dist) prin care Maramuresul isi poate cladi o notorietate de „centru cultural de anvergura mondiala”.

25. Companii de teatru baimarene

arta-dram-treatrul-dramatic

(Sediul Teatrului Municipal din Baia Mare. Foto: Ghita Porumb)

Inainte ca grecii antici sa organizeze fastuoasele spectacole dramatice in am­fi­teatrele din Atena si chiar inainte ca vechii romani sa-si puna in valoare valentele interpretative cu ocazia Saturnaliilor (sarbatoarea Soarelui divinizat) – triburile geto-dace din Carpati sustineau deja tra­ditionalele minispectacole cu caracter ritualic, in cadrul carora se utilizau masti zoomorfe. Personajele intruchipau cerbi si ursi, iar scenariul impunea, in primul act, o actiune violenta in urma careia reprezentantul regnului animal era vânat / jertfit / ucis, pentru ca in actul doi per­sonajul principal sa renasca, precum intreaga natura primavara, spre satisfactia asistentei.

Acest tip de drama populara a degenerat ulterior in forme burlesti, de carnaval, o da­ta cu transferul manifestarilor prilejuite de marcarea Anului Nou, in timpul sarbatorilor de iarna. In opinia cercetatorilor (R. Vulcanescu, Lucia Berdan etc.), jocul cu masti la ro­mâni co­boara adânc in Antichitate si a cunoscut o emulatie deosebita datorita adeptilor cultului lui Za­molxis.

Reminiscente ale acestor spectacole cu iz dramatic s-au conservat pâna in zorii se­colului al XX-lea in Maramures si in nordul Moldovei. Preluate de Biserica, aceste drame populare au capatat o substanta religioasa si s-au jucat pâna nu demult in satele din Maramures.

In Baia Mare, prima trupa de teatru (semiprofesionista) se infiinteaza in anul 1796, sub directoratul lui Nagy Ianos. Un secol si jumatate mai târziu, mai precis la data de 30 decembrie 1952, se infiinteaza un Teatru de Stat (denumit ulterior „Dramatic”, iar in prezent „Municipal”) cu sediul initial in sala cinematografului „Popular”. La inaugurare, a avut loc premiera spectacolului Crângul de malini de Al. Korneiciuk, in regia lui Oc­tavian Rappaport. De atunci si pâna in prezent s-au jucat peste 350 de premiere si mii de spectacole.

Spectacole reprezentative: Hangita (1955) de Carlo Goldoni, regia Miron Ni­cu­lescu; Sluga la doi stapâni (1958) de Carlo Goldoni, regia Petre Meglei; Floricica Pur­purie (1959) de Karnauhova si Brausevici, regia Petre Meglei; Trei gemeni venetieni (1963) de Aldo Colalto, regia Petre Meglei; Vizita batrânei doamne (1965) de Fredrich Durrenmatt, regia Miron Niculescu; Ion Anapoda (1969) de George Mihail Zamfirescu, regia Dan Alecsandrescu; Clipe de viata (1970) de William Saroyan, regia Liviu Ciulei.

Un moment de referinta in istoria teatrului baimarean l-a reprezentat activitatea lui Mihai Dimiu (devenit ulterior regizor si profesor de teatru la IATC), care a alcatuit o tru­pa de actori extrem de valorosi: Coca Andronescu (in Hangita si Doamna ministru), Stefan Mihailescu – Braila (in Tache, Ianke si Cadâr), Tanase Cazimir, Lulu Savu (membra a trupei lui Constantin Tanase si prima artista emerita din trupa baimareana), Ion Sasaran.

Semnificativ este faptul ca marele actor si regizor Liviu Ciulei (distins, in 1965, cu premiul pentru regie la Festivalul de la Cannes, pentru pelicula Padurea spânzuratilor) a montat doua piese de teatru in Baia Mare – Clipe de viata si Somnul ratiunii de Antonio Buero Vallejo. A fost singura colaborare a regizorului cu un teatru de provincie din România.

Pe scena teatrului din Baia Mare au mai interpretat, de-a lungul anilor, actori de prestigiu: Stefan Iordanescu, Iancu Economu, Vasile Cretoiu, Larisa Stase-Muresan, Vla­dimir Jurascu, Julieta Strâmbeanu, Ecaterina Sandu, Vasile Constantinescu, Teofil Tur­turica, Mircea Olaru, Cornel Mititelu s.a.

Incepând cu stagiunea 2005/2006, Teatrul Municipal Baia Mare a devenit orga­nizatorul prestigiosului Festival International de Teatru „Atelier” (director Radu Ma­crinici). Primele treisprezece editii ale Festivalului s-au desfasurat in orasele Sf. Gheorghe si Sighisoara.

Fiind o manifestare teatrala neconventionala, spectacolele se desfasoara atât in sala Stu­dio cât si in foaier, pub-uri, pe strazi si in pietele orasului. Festivalul isi propune sa semnaleze cele mai noi tendinte in dramaturgie, regie, scenografie, coregrafie, mu­zi­ca de scena si arta actorului.

Festivalul Atelier este un brand cultural, prin definitie, pe parcursul celor sapte zile organizându-se colocvii, work-shop-uri, intâlniri cu publicul, lansari de carte, con­certe, etc. Cu alte cuvinte, un complex de manifestari menite sa implice membrii co­munitatii in actul creativ al spectacolului; sa le redea calitatea de „actori principali” pe scena dinamica a secolului XXI.

Gratie mesajului transmis de trupele participante (la editia din 2007, repre­zen­tând El­vetia, Franta, Japonia, Canada, Singapore, Republica Moldova si România) se realizeaza un inedit dialog intercultural. Asistenta preia acele elemente care rezoneaza cu traditia mostenita, cu educatia si aspiratiile personale. Din aceasta osmoza se nasc ulterior comportamente si atitudini tolerante sau chiar idei novatoare, aplicabile in domenii anexe artei.

In 1994, la initiativa profesorului Nicolae Weisz (in prezent director artistic la Teatrul Municipal Baia Mare) s-a infiintat trupa de teatru licean francofon „Dramatis Per­sonae” a Colegiului National „Mihai Eminescu” Baia Mare. Trupa liceenilor baimareni a participat la peste patruzeci de festivaluri internationale de gen, in cele mai multe cazuri ca reprezentanta a României, in Europa, Africa si America de Nord.

A cucerit Marele Premiu la Festivalul de la Arad (1996, 1997 si 2000), la Brno-Cehia (1999) si Cagliari-Italia (2005). A fost singura trupa de teatru neprofesionista in­vitata la Paris cu ocazia Congresului Mondial al Francofoniei, in iunie 1998. Este invitata anual, de Ambasada Frantei in România sa joace la Bucuresti, la Institutul Fran­cez. In 2007, a fost invitata la Inns­bruck, de Ambasada Frantei in Austria, sa reprezinte România la o intâlnire a elevilor de liceu din Europa, axata pe ideea francofoniei, sus­tinuta prin activitati ludice.

Sub obladuirea Teatrului Dramatic, se infiinteaza, in 1 iunie 1956, Teatrul de Papusi Baia Mare. Spectacolul inaugural (Casuta din câmpie, regia Mihai Crisan, sce­nografia Ella Co­novici) are loc la data de 30 decembrie 1956, pe scena Teatrului Dramatic, unde activeaza pâna in 1961, când primeste sediul din str. Dacia, nr. 3 (in fostul sediu al Casei Armatei). Un incendiu devastator a avariat grav aceasta cladire (in 1982), dar doi ani mai târziu spectacolele se reiau in aceasta locatie.

In octombrie 1995, sectia se desprinde de Teatrul Dramatic si devine de sine statatoare, sub conducerea lect. univ. Aurel Cucu. Initiatorul Teatrului de Papusi din Baia Mare este regi­zo­rul Mircea Crisan. Sectia a mai fost condusa de Eugen Câmpeanu, Alexandru Mociran si Corneliu Uta.

Repertoriul cuprinde piese adoptate dupa opere din literatura universala (Fratii Grimm, Pancio Manov, John Lawson, etc.) si literatura nationala (Ion Creanga, Petre Dulfu, Victor Efti­miu, etc.).

Prestigiul papusarilor baimareni este evidentiat de numeroase distinctii la fes­ti­valuri na­tionale si internationale: Premiul pentru cel mai bun spectacol (la Festivalul Teatrelor de Papusi, Constanta, 1973, cu piesa Capra cu trei iezi – regia Aristotel Apostol); acelasi spectacol obtine Premiul I la Festivalul International al Teatrelor de Papusi si Marionete (Parma, Italia, 1978) si Premiul I (Pari, Franta, 1980). Piesa Sufletel (regia Kovacs Ildiko, scenografia Ida Grumaz) obtine doua premii de interpretare si premiul pentru cel mai bun spectacol la Festivalul Inter­na­tional al Teatrelor de Papusi in Limba Esperanto (Norvegia, 1978), iar piesa Cinci frati minunati obtine Premiul pentru cel mai bun spectacol si Premiul pentru promovarea tehnicii traditionale de umbre chi­ne­zesti (Zagreb, Iugoslavia, 1980).

In Baia Mare mai functioneaza Compania de teatru „Marton Lendvay”, ai carei actori (amatori) sustin spectacole in limba maghiara.

Categoria Obiective cu valoare culturala sau istorica

26. Centrul istoric Baia Mare

centrul-vechi-bm3

(Baia Mare. Piata Millennium. Foto: Ghita Porumb)

In jurul orasului Baia Mare au fost descoperite marturii ale unor asezari pre­istorice (din epoca pietrei slefuite si a bronzului). O oarecare agitatie ocu­pationala se inregistreaza in zona in perioada preromana. La inceput o colonie sau o tabara miniera, asezarea devine cu timpul un sat cu o populatie sedentara, ai carui locuitori se ocupau exclusiv cu exploatarea minereurilor. Descoperirea „in cascada” a filoanelor (in special de aur) a avut ca efect colonizarea cu specialisti si forta de munca straina. Cert este ca, la inceputul secolului al XIV-lea, Baia Mare este atestata documentar ca „oras liber regal” (Monografia Baia Mare,1972).

Succesiunea de privilegii obtinute din partea caselor regale maghiare si a principilor Transilvaniei, la care se adauga pozitionarea localitatii la confluenta „Tarilor” Chioar, Codru, Lapus si Maramures a contribuit la dezvoltarea econo­mica a orasului, care cunoaste apogeul in perioada medievala.

O diploma din 1347 permite orasului „sa se intinda dupa obiceiul vechi, anume de la Mina Sasar, de jur imprejur, trei mile (aproximativ 5 km) peste toate pamânturile si padurile regesti”. Orasul e fortificat cu ziduri de piatra si bastioane (in jurul anului 1470, gratie ajutorului dat de regele Matei Corvin), iar in interior se construiesc edificii trainice si castele. Zidurile delimitau o zona aproximativ cir­culara, neregulata, impartita initial in cinci sectoare, care gravitau in jurul Pietii Centrale (Circulus fori). Dupa o statistica oficiala, orasul Baia Mare avea (in 1842) 4.250 de locuitori. Nici configuratia orasului si nici numarul locuitorilor nu au suferit modificari majore pâna la mijlocul secolului al XX-lea.

In anul 1948, Baia Mare devine resedinta de judet, investitiile bugetare favorizând ex­tinderea pe orizontala a localitatii (in prezent 23.000 ha) si o ex­plozie demografica semnificativa (148.000 locuitori).

Sistematizarea orasului determina aparitia unui nou centru administrativ, a unui centru financiar-bancar, respectiv a unui centru comercial. Fosta Piata Cen­trala devine un nod de circulatie rutiera cu un imens sens giratoriu, in mijlocul caruia trona un monument hidos, numit bombastic „Obeliscul eliberarii” (realizat in 1954, la comanda autoritatilor pro-sovietice).

Alba Iulia, Sibiul si Sighisoara sunt numai câteva din orasele transilvane care si-au reabilitat centrele istorice medievale, transformându-le in branduri si obiective turistice.

In Baia Mare, municipalitatea a declansat un amplu proiect de reabilitare a Centrului Vechi (Piata Libertatii) in 1993, printr-un concurs de idei in urma caruia s-a selectat echipa care a intocmit planul urbanistic zonal pentru refacerea nucleului original al orasului care si-a trait gloria timp de o jumatate de mileniu (1450-1950). Executia lucrarilor a inceput in februarie 2003 (valoarea proiectului a fost de 4,3 milioane de euro) si s-a finalizat la sfârsitul anului 2004.

Zona cuprinde un complex arhitectural de patrimoniu declarat mo­nu­ment istoric si peste 20 de constructii medievale, realizate in stil gotic târ­ziu. Parcelarea terenurilor din jurul pietei prezinta analogii cu configuratia ora­selor din Centrul Europei, din aceiasi perioada istorica (secolele al XIV-lea si al XV-lea). Loturile au axa perpendiculara pe latura pietei, cu case de locuit ocu­pând toata latimea parcelei spre strada. Accesul se realizeaza printr-un gang ce traverseaza cladirea etajata si ajunge in curtea interioara.

Unul dintre imobilele cuprinse in proiectul „Centrul de Afaceri Millennium III” este fostul Han „Vulturul Negru” (construit inainte de 1790). In 1920 devine sediul primariei, iar din 1950 pâna in 1999 cladirea e ocupata de Judecatorie si Oficiul de Carte Funciara.

Una din cele mai „pretentioase” si cunoscute cladiri din oras este Casa Lendvay, denumire consacrata definitiv in 1881, când s-a dezvelit o placa co­me­morativa referitoare la actorul Marton Lendvay. Imobilul de la nr. 14 dateaza din secolul al XV-lea si se presupune ca a apartinut, la un moment dat, unui renumit argintar baimarean. La nr. 18 este Casa Elisabeta, construita de ca­tre Iancu de Hunedoara. Cladirile care adapostesc Scoala Populara de Arta si Restaurantul Medieval, dateaza din sec. al XVIII-lea. Tot atunci s-a ridicat imo­bilul de la nr. 6 din Piata Libertatii, proprietate a Ordinului Calugarilor Minoriti.

Dar cea mai „spectaculoasa” parte a proiectului de reabilitare a vizat piata publica (M4 – Business Plaza), prin inchiderea accesului autovehiculelor din directia estica si realizarea unei zone pietonale. Piata a devenit astfel un spatiu expozitional, dominat de terasele restaurantelor si de o fântâna arteziana – loc ideal pentru promenada baimarenilor.

27. Turnul “Stefan”

turn-stefan

(Turnul Stefan din Baia Mare. Foto: Florin Puscas)

Cel mai reprezentativ edificiu din municipiul de pe malul Sasarului este turnul-clopotnita al bisericii “Sfântul Stefan”, situat intre strazile Crisan si 1 Mai, in ime­diata apropiere a Pietii Libertatii – Piata Centrala (Circulus fori) a vechiului oras.

Prima atestare documentara a bisericii de rit catolic dateaza din 1347, insa constructia este inaugurata oficial abia in 1387. Turnul, construit din piatra masiva, a fost ridicat la initiativa principelui Iancu de Hunedoara, pentru a marca victoria de la Ialomita (1442) impotriva oto­manilor. Constructia turnului incepe dupa anul 1446, insa este finalizata abia in 1468, sub dom­nia lui Matei Corvin. In 1619 se reface partea superioara, având forma unei piramide cu baza patrata, cu patru turnulete si este inzestrat cu clopote. Noua ani mai târziu se monteaza un ceas cu luna.

Afectate in repetate rânduri de trasnete si incendii, cele doua cladiri sufera mai multe reparatii capitale, insa in 1763 se reface numai turnul. Cu acest prilej, se construieste pridvorul de la partea superioara.

Intrarea in turn se face prin usa dinspre sud. Pâna la primul nivel se ajun­ge pe o scara de piatra in spirala. De aici pâna la foisor, accesul se face pe scari de lemn. Cladirea masoara circa 50 de metri si, din pridvor, ofera o pano­rama deosebita intregului oras (Monografia Baii Mari, 1972).

In opinia unora, exista numeroase analogii intre edificiul baimarean si turnul vechii Pri­marii din Praga. Altii il compara cu Foisorul de Foc din Bucuresti, insa, in acest caz, si­mi­litudinile tin de rolul comun – supravegherea orasului si pre­venirea incendiilor.

In Moldova, la Piatra Neamt, exista o constructie care poarta numele de „Turnul lui Stefan cel Mare”. De data asta este vorba de un turn-clopotnita (al Bisericii Sf. Ioan), parte a Curtii Domnesti, ridicate in 1491, in timpul domnitorului Stefan cel Mare (1457-1504).

Revenind la Turnul “Stefan” din Baia Mare, sa mai precizam ca vechiul o­ro­logiu mecanic (din secolul al XVII-lea) a fost inlocuit cu un mecanism elec­tronic. O mai noua actiune de reabilitare si consolidare a zidurilor a fost demarata la sfârsitul anului 2007, cheltuielile fiind suportate de Ministerul Culturii. Maretul edificiu nu este doar un important obiectiv istoric, ci a devenit un reper cultural la sfârsitul anilor ’90, când in acest spatiu s-au desfasurat ma­ni­festarea „Poezia din turn” (la initiativa actorului baimarean Paul Antoniu).

Atât exponentii Scolii baimarene de pictura, cât si alti artisti plastici de renume au fost fascinati de silueta batrânului turn cu orologiu si pridvor taranesc la mansarda, motiv pentru care a fost imortalizat, din diferite unghiuri, in me­morabile opere de arta.

28. Centrul istoric Sighetu Marmatiei

centrul-sighet2

(Sighet, Maramures)

Resedinta voievodala a Maramuresului si capitala prefecturala, localitatea Sighet s-a constituit in jurul unei asezari fortificate datate din epoca târzie a bron­zului si inceputul primei epoci a fierului. Este considerata centrul unui grup de asezari situate pe Valea Tisei, la confluenta cu Iza si este pusa in legatura cu ex­ploatarea salinelor din zona Maramures (M. Dancus, 1986). Pâna in sec. al XIV-lea, servea doar „de loc de adunari si de târguri” (Al. Filipascu, 1940). Prima atestare documentara dateaza din 1346, sub numele de Zyget (cf. I. Mihali, 1900). Cu toate acestea, in numeroase documente oficiale este numit „Marmatia”.

In 1968, orasul Sighet este ridicat la rang de municipiu sub denumirea de Si­ghetu-Marmatiei; din punct de vedere administrativ, face parte din judetul Ma­ramures, cu capitala in Baia Mare. Decizia politica din 1948 va influenta negativ dezvoltarea economica ulterioara a lo­calitatii. Majoritatea cladirilor au fost construite pâna in primele decenii ale se­colului al XX-lea, cu scopul de a servi ca sedii de institutii ale administratiei pre­fecturale regionale.

Cladirea fostei Prefecturi a Maramuresului istoric a fost ridicata, intr-o prima faza, in anii 1690-1691. Contine elemente arhitecturale ale stilului baroc si ec­lectic, iar fatada are un caracter neoclasic, cu coloane si fronton triunghiular. Du­pa desfiintarea Prefecturii Sighet, in 1948, edificiul este transformat in liceu in­dus­trial. Ulterior, in urma unui proiect de restaurare (socotit azi ca fiind ne­in­spirat) s-a modificat atât structura acesteia, cât si destinatia, devenind complex comercial.

O alta cladire veche din centrul istoric al Sighetului este sediul actual al Muzeului Maramuresului, care a adapostit initial o manastire catolica (1730-1775). A mai servit si ca scoala piarista. Stilul baroc este evident. Scarile sunt acoperite cu o structura de bolti si arcuri, iar treptele, realizate din lemn, sunt originale. Deasupra usii de la intrare este o placa de piatra cu o inscriptie in limba latina.

Casa cu cariatide a fost construita in 1890, in stil eclectic. In prezent, la parter isi desfasoara activitatea una dintre librariile sighetene.

Imobilul destinat Tribunalului Comitatens (1893-1895) a functionat ca spi­tal militar in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial. In momentul de fata, aici isi are sediul primaria municipala (1948). In stilul arhitectonic se regasesc elemente renascentiste clasiciste. Poarta este protejata de un balcon sprijinit pe patru co­loane dorice, care se continua cu câte o urna de piatra.

Cladirea Scolii Generale Nr. 2 (1902) „este una dinte cele mai curate lucrari in stil Seccesion din Sighet. Se remarca aticul «dantelat», decoratiile de cera­mica arsa verde, re­pre­zentând motive florale”.

Situat la intersectia strazilor Iuliu Maniu si Mihai Viteazul, fostul sediu al Ban­cii Na­tionale Române (1911) are o nota profunda de specificitate prin tesirea coltului la un unghi de 45 de grade. Usa sculptata de la intrare, gardul din fier forjat care inchide curtea, dar si numeroasele decoratii (ghirlande, volute), o de­finesc drept una dintre cele mai frumoase cladiri din oras.

Palatul Cultural ASTRA a fost construit in 1913, la initiativa Asociatiunii pentru Cul­tura Poporului Român din Maramures. La parter functiona un res­taurant, la etajul I – un cazinou, iar la etajul II – sediul muzeului. In prezent, este cu adevarat un palat cultural, adapostind Casa de Cultura, Scoala Populara de Arta si Biblioteca municipala „Laurentiu Ulici”.

Centrul Sighetului este o valoroasa rezervatie de arhitectura, specifica unei capitale din Transilvania secolului al XIX-lea. Dincolo de fatadele prafuite de azi, se ghicesc usor stralucirea si fastul de altadata. Nu a fost niciodata un burg cosmopolit, insa Sighetul functiona, pâna in a doua jumatate a secolului al XX-lea, ca singura localitate urbana din Maramuresul istoric, motiv pentru care, pâna târziu, locuitorii satelor riverane il numeau simplu „Oras” (cf. Al. Filipascu, 1940).

29. Biblioteca Judeteana „Petre Dulfu”

biblioteca-judeteana

(Sediul Bibliotecii Judetene Petre Dulfu din Baia Mare. Foto: Marin Giurgiu)

Biblioteci publice exista, in mod firesc, in toate localitatile (urbane sau rurale) din tara noastra. O parte din aceste institutii sunt simple „depozite de carte”, prea rar cititorii trecându-le pragul. Altele sunt adevarate asezaminte de cultura, care polarizeaza si stimuleaza manifestarile de profil cu rezonanta locala. Cu toate acestea, putine biblioteci indeplinesc criteriile pentru a accede la sta­tutul de „brand cultural”. Una dintre acestea este Biblioteca Judeteana „Pe­tre Dulfu” din Baia Mare (gratie performantelor manageriale ale directorului Teo­dor Ardelean).

Beneficiind de un spatiu generos, intr-un imobil modern, cu arhitectura avangardista (inaugurat oficial in 2003), biblioteca este organizata pe trei nivele, in urmatoarele sectii: Imprumut adulti, Sectia pentru copii, Sala de lectura carte, Sala de lectura periodice, Sectia Britannica, Colectii Speciale, Salonul artelor, Sectia multiculturala, Bibliografic, Sala multimedia si Sala Titulescu.

In afara manifestarilor culturale si profesionale cu caracter anual, in cadrul bibliotecii se desfasoara programe culturale importante: Carte pentru românii de pretutindeni (cu scopul armonizarii politicii culturale locale cu cea nationala privind cultura românilor de pretutindeni) – in noiembrie 2001, Biblioteca din Baia Mare a deschis Filiala „Maramures” din Chisinau (Republica Moldova), iar in 2005, o filiala identica in Spania; Carte pentru vârsta de aur (in decembrie 2001 s-a deschis Filiala „Centru de zi pentru vârstnici”, in Baia Mare); Carte pentru bibliotecile noilor comune; Scriitori maramureseni si cartile lor, in bibliotecile publice din Maramures; Parteneriat cu alte institutii culturale sau educationale din judet etc.

In data de 17 mai 2004 se inaugureaza Ludoteca (in cadrul Sectiei pentru copii), iar in 9 noiembrie 2004 – Brevetoteca, ca un element de noutate intr-o bi­bli­oteca publica din România.

Cert este ca, din 2003 si pâna in prezent, centrul de greutate al mani­fes­tarilor ocazionale sau anuale din judetul Maramures (lansari de carte, vernisaje, conferinte, dezbateri, sesiuni de comunicari, sedinte de cenaclu literar etc.) se muta la Biblioteca Judeteana „Petre Dulfu”. Fondul de carte devine tot mai consistent, iar numarul cititorilor (elevi, studenti, cercetatori sau specialisti din diferite domenii) creste de la an la an, pentru multi dintre ei bi­blio­teca devenind cu adevarat „a treia casa”.

Teodor Ardelean, directorul institutiei: « Bibliotecile publice si-au câstigat in ultimii ani un binemeritat loc de o­noare in cetate. E un semn bun pentru societatea civila, dar si o rasplata morala pentru eforturile depuse in acest scop, de catre breasla bibliotecarilor. Aceasta constatare a determinat fixarea unei noi tinte: asumarea in plan mondial a devizei bibliotecilor publice in relatie cu comunitatile pe care le deser­vesc si care le finanteaza integral activitatea: „Biblioteca – a treia casa”. Intr-o talmacire simpla, ar fi vorba despre faptul ca, daca prima casa este cea in care locuiesti, iar a doua casa, cea in care muncesti sau inveti, atunci a fi a treia casa inseamna ca, din bugetul de timp ramas la dispozitie, cea mai in­semnata parte se constituie fie prin prezenta directa intr-o sala de biblioteca, fie prin citirea unei carti imprumutate, fie prin accesarea unei informatii stocate intr-o baza de date moderna. Biblioteca publica nu devine automat „a treia casa”, doar prin simpla de­fi­nire, clasificare, catalogare, ordonare. Pentru a putea juca un rol atât de impor­tant, se impun ajustari si restructurari majore, modelari si determinari semni­fi­cative. Biblioteca trebuie sa se repozitioneze fata de celelalte institutii de cultura, cu care trebuie sa se intersecteze partenerial si nu sa concureze loial sau neloial sau sa se insularizeze prin metoda disjunctiei „elitelor culturale”. In relatie cu autoritatile, carora le este subordonata, biblioteca trebuie sa com­penseze senzatia publica de a fi consumator de resurse financiare, cu cea de a deveni for public polarizator de evenimente, incinta esentiala pentru tot ce inseamna structura culturala dinamica, pentru tot ce inseamna programe cul­turale esentiale in comunitate. Cetateanul de rând, adica platitorul de impozite, trebuie sa priveasca nu­mai cu admiratie spre biblioteca si, chiar daca nu o frecventeaza, sa fie deter­minat sa o accepte ca o institutie esentialmente necesara si utila, ca un factor sine qua non pentru viata sociala, ca un element de prestigiu pentru arealul in care traieste ».

Istoric: 1951 – Biblioteca Centrala Regionala Baia Mare isi amenajeaza se­diul intr-un imobil situat pe str. Gh. Sincai. Pâna la sfârsitul anului, au fost inre­gistrati 1058 de cititori si un fond de 18.561 volume; septembrie 1952 – se des­chide Sectia pentru copii a bibliotecii; 1968 – Biblioteca devine Biblioteca Mu­nicipala Baia Mare; 1975 – prin reorganizare, devine Biblioteca Judeteana Ma­ra­mures; august 1985 – cele 210.000 de volume ale bibliotecii sunt mutate intr-un ca­min studentesc al Universitatii de Nord; 19 iunie 1991 – se pune piatra de te­melie a noului sediu al bibliotecii; pentru prima data, in Baia Mare se construieste un edificiu destinat special unei biblioteci publice; 10 decembrie 1992 – prin decizia Consiliului Judetean Maramures, Bibliotecii Judetene ii este atribuit nu­mele „Petre Dulfu”; 2003 – cele trei nivele destinate publicului sunt finisate si mo­bilate in etape, permitând organizarea definitiva a colectiilor si deschiderea pro­priu-zisa a sediului nou.

30. Muzeul de Mineralogie Baia Mare

Depresiunea Baia Mare este situata in zona de contact dintre Platforma Someseana si Carpatii Orientali. La sfârsitul Pliocenului, aceasta regiune facea parte dintr-un bazin marin. In timpul Neogenului, in zona a avut loc o activitate vulcanica intensa, pe fondul careia s-a dezvoltat un lant muntos de 50 km lungime: Varatec – Gutâi – Oas. Rocile eruptive din aceste masive muntoase au in com­ponenta minereuri auro-argintifere si de metale neferoase: plumb, zinc, cu­pru, aur in stare libera si argint. Primele activitati miniere in aceasta zona sunt atestate din secolele al II-lea si al III-lea d.Hr. In jurul acestor asezari miniere a aparut si s-a dezvoltat orasul Baia Mare.

La inceputul mileniului II, minele din regiune erau in proprietatea regilor Ungariei, iar in Evul Mediu, principii Transilvaniei si-au exercitat controlul asupra activitatilor economice. In secolul al XIV-lea, in Baia Mare functiona o monetarie. In timpul domniei lui Matei Corvin, dupa anul 1468, pe monedele batute in Baia Mare, apar doua ciocane de miner incrucisate, care, ulterior, vor face parte atât din sigiliul, cât si din stema orasului.

Localitatea si-a capatat renumele de „California Evului Mediu”; numele oficial in epoca era Civitas Rivuli Dominarum (Cetatea Râul Doamnelor – 1329) si Rivulus Dominarum (Râul Doamnelor – 1347). Exploatarea se facea prin saparea unor galerii in forma de put, iar mi­nereul extras era zdrobit in pive, macinat si spalat. Aurul, in schimb, se gasea atât in stare solida, „destul de curat si pur de la natura”, cât si in componenta minereurilor. Aurul „se spala in albiile cu nisip ale pâraielor” (Nicolae Olahus, umanist de renume mondial, calator prin Maramures). Operatia de spalare a nisipului aurifer, in albiile râurilor din regiune, era preponderent o atri­bu­tiune a fe­meilor, sotiile minerilor. Aceasta „imagine”, surprinsa de cetatenii stra­ini ce vizitau Baia Mare, a stat la baza atribuirii denumirii de Cetatea Râul Doam­nelor.

In a doua parte a secolului al XX-lea, activitatea miniera a devenit ne­ren­tabila, insa regimul comunist a invocat ratiuni de stat (independenta economica si energetica) pentru a subventiona masiv acest sector. Dupa caderea regimului (1989) si in baza clauzelor de preaderare la structurile Uniunii Europene, mi­ne­ritul si-a dat obstescul sfârsit, toate perimetrele miniere in­trând in conservare.

In prezent, mineritul a devenit istorie. A ramas in urma lui o retea com­plicata de galerii ce strabat muntii din regiune, o monetarie imperiala devenita sediu al Muzeului Judetean de Istorie si Arheologie, o statuie reprezentând un miner (opera lui Vida Gheza – 1956), amplasata in Piata Revolutiei din Baia Mare si un Muzeu de Mineralogie, unic in lume (bd. Traian nr. 8).

Muzeul gazduieste o expozitie desfasurata pe 900 mp, in care sunt ex­puse peste 1.000 de esantioane minerale, roci si fosile. In depozitele institutiei se afla alte 15.000 de piese. Muzeul de Mineralogie din Baia Mare este cel mai mare muzeu regional din Europa, multe dintre exponate fiind considerate unicate mondiale si valori de pa­tri­moniu.

Denumirea neoficiala, culturala prin excelenta si unanim uzitata este Mu­zeul florilor de mina: „Floarea de mina este un esantion mineral recoltat din subteran, mono­mineral sau format din mai multe minerale, posedând calitati estetice deosebite datorita: concresterii cristalelor, cu­lorii, formelor, dimensiunilor de exceptie ale unor cristale componente, care in totalitate fac ca piesa sa fie bine indi­vidualizata fata de celelalte” (Victor Gorduza – directorul institutiei).

La parter, expozitia de baza prezinta alcatuirea geologica a Nord-Vestului Ro­mâniei, sistematica mineralelor hidrotermale si zacamintele de metale ne­feroase de pe rama sudica a muntilor Oas-Gutâi, precum si din Tibles si zona Bor­sa-Viseu.

La etaj, spatiul expozitional cuprinde piesele cele mai impresionante, pline de poezie si culoare, invaluite intr-o muzica de ambianta ce creeaza un sin­cretism imagine-melos propice des­fasurarii unor actiuni culturale de inalta tinuta – aici se desfasoara anual manifestarea de de­cernare a premiilor „Cartile Anului”, or­ga­nizata de filiala judeteana a Uniunii Scriitorilor din Ro­mânia.

Zamislirea acestei institutii si transformarea ei intr-un veritabil asezamânt de cultura, este, daca vreti, cel mai inspirat mod de a valorifica elementele is­torice definitorii si inte­meie­toare ale acestui tinut, intr-un obiectiv cu valoare cul­turala, devenit pe buna dreptate, un brand national si chiar european.

Piese reprezentative: stibina de Baiut si Baia-Sprie, galena de Herja, be­rernonit de Baia-Sprie, baritina de Baia-Sprie si Cavnic, vivianit de Ilba, calote roz de Sasar si Cavnic, gips alb si negru de Herja, cuart de Cavnic sau Baia-Sprie, stibine de Baia-Sprie si Baiut etc.

31. Memorialul Victimelor Comunismului. Sighetu Marmatiei

Neutralitatea declarata a României de la inceputul celui de-al Doilea Raz­boi Mondial, a fost spulberata un an mai târziu (1940), de presiunile Rusiei (care anexeaza Basarabia si Bucovina) si ale Germaniei (cu ajutorul careia, Ungaria horthysta anexeaza Transilvania). Sub aspectul dezintegrarii statale, România in­tra in razboi prin aderarea la Pactul tripartit, alaturi de Germania hitlerista si aliatii sai (Ungaria, Italia, Japonia), cu sprijinul miscarii legionare.

Dupa patru ani de razboi, pe fondul unei miscari populare, România se a­la­tura Natiunilor Unite, ceea ce duce la prabusirea sistemului de aparare german din Balcani si inaintarea armatei rusesti.

Tancurile sovietice, insa, nu se vor grabi sa paraseasca tara nici dupa ze­ce ani de la stingerea conflictului militar. Cu ajutorul lor, fortele politice de stânga vor maslui alegerile din 1946 si vor instaura comunismul in România. Din acel mo­ment, se declanseaza un razboi de guerilla impotriva tuturor românilor (in­deosebi elitele societatii) care se opun regimului. In august 1948, se infiinteaza (prin Decretul 221) Directia Generala a Securitatii Poporului, cu rolul declarat de „a apara cuceririle democratice si de a asigura securitatea RPR impotriva uneltirilor dusmanilor interni si externi”.

In acest context, mai multe inchisori de drept comun din România sunt trans­formate in lagare de exterminare a „dusmanilor poporului”. In 1950, inchi­soa­rea din Sighet – construita in 1897 – isi capata tristul renume de „Inchisoare a Mi­nistrilor”. Intr-o singura noapte (5/6 mai) au fost incarcerati aici peste 100 de dem­nitari din intreaga tara (fosti ministri, academicieni, economisti, militari, is­to­rici, ziaristi, politicieni), unii condamnati la pedepse grele, altii nici macar ju­decati.

In toamna aceluiasi an, in penitenciarul situat la doi kilometri de frontiera cu Uniunea Sovietica au fost inchisi 50 de prelati (preoti de rit greco-catolic si ro­mano-catolic).

Cinci ani mai târziu, in urma aderarii tarii la Conventia de la Geneva, o par­te dintre detinuti au fost eliberati, iar altii au fost transferati in alte peni­ten­ciare. Bilantul a fost dramatic – peste 50 de detinuti politici si-au gasit sfârsitul in celule sighetene.

Constantin Argetoianu, fost ministru de Justitie (1918), ministru de Fi­nante (1920), ministru de Interne (1931); Constantin I. C. Bra­tia­nu, presedintele Partidului National Liberal; Gheorghe I. Bratianu, istoric, profesor universitar; Dumitru Burileanu, fost guvernator al Bancii Nationale; Ion Camarasescu, fost ministru de Interne (1921-1922); Tit-Liviu Chinezu, episcop greco-catolic; Tancred Constan­tinescu, fost ministru al Industriei si Comertului (1923-1926); Gri­gore Dumitrescu, fost guvernator al Bancii Nationale; Stan Ghi­tes­cu, vicepresedinte al Camerei Deputatilor, fost ministru al Mun­cii; Ion Gruia, fost ministru al Justitiei (1940); Ion Macovei, fost di­rector al Cailor Ferate, fost ministru al Lucrarilor Publice si Comu­nicatiilor; Iuliu Maniu, unul din cei mai importanti oameni de stat din istoria României, presedinte al Partidului National-Taranesc, fost prim-mi­nis­tru; Dumitru Munteanu, profesor de istorie, fost deputat si se­nator; Nicolae Pais, contraamiral, sef de Stat Major la Marina; Mi­hai Racovita, general de Corp de Armata, fost ministru al Apararii Na­tionale; Ion Rascanu, fost primar al orasului Bucuresti etc.

Lista victimelor regimului comunist nu se opreste aici. Nume sonore ale culturii românesti si europene au suferit condamnari la ani grei de detentie in „gu­lagul românesc”.

Ion Caraion, poet, condamnat la moarte pentru „tradare”, apoi prin co­mutare, la munca silnica pe viata; Paul Goma, scriitor, arestat in repetate rânduri, in cele din urma reuseste sa plece in Franta; Ion Ioanid, condamnat la 20 de ani de munca silnica – autorul mono­grafiei „Inchisoarea noastra cea de toate zilele”; Constantin Noica, filosof si eseist; Nicolae Steinhardt, doctor in drept, scriitor; Vladimir Streinu, scriitor si critic literar; Petre Tutea, economist si filosof, s.a.m.d.

Fundatia Academica Civica a considerat necesar ca in celulele mânjite cu sânge ale Penitenciarului de la Sighet (cladire dezafectata in 1977) sa intenteze un tacut proces, in care juratii (vizitatorii) sa judece si sa condamne faptele tor­tio­narilor.

In 1995, fosta ruina a inchisorii este preluata de Fundatie si transformata intr-un dureros Memorial al Victimelor Comunismului si al Rezistentei. Au fost adunate fotografii, acte, obiecte, scrisori, colectii de ziare, carti, manuale… S-au organizat ateliere, seminarii, simpo­zi­oane, intâlniri cu victimele comunismului, au fost publicate carti cuprinzând marturii, studii, sta­tistici privind rezistenta anti­co­mu­nista si reprimarea ei.

In curtea interioara a inchisorii a fost amplasat un grup statuar: „Cortegiul sacrifi­catilor” – optsprezece siluete umane mergând spre un zid care le inchide orizontul (opera sculp­torului Aurel Vlad).

Anual, in cadrul Memorialului din Sighet se desfasoara cursurile scolii de Vara, unde 100 de elevi asculta prelegerile unor profesori din tara si din strai­natate. Institutia va ramâne o piatra de hotar in istoria Europei. Un reper pe care nu ni l-am fi dorit niciodata. Dar generatiile care vin trebuie sa invete din greselile trecutului. Istoria o mostenim; nu o putem rescrie. Putem, in schimb, sa iertam. Sa uitam – niciodata.

32. Muzeul Judetean de Istorie si Arheologie

muzeul-de-istorie4

(Exponate din sectia de Arheologie a Muzeului Judetean Maramures. Foto: Florin Puscas)

In apropiere de Centrul Vechi al orasului Baia Mare, pe o straduta ingusta, tipic me­dievala, se afla o cladire care adapostea, in Evul Mediu, celebra Monetarie imperiala. Aici se transforma, in lingouri si monede, aurul extras din exploatarile mi­niere aflate in bazinul baima­rean. Din aceasta pricina, orasul a putut avea fortificatii, locuitorilor li s-au acordat privilegii si urbea a prosperat din punct de vedere economic, social si cultural.

In prezent, in acest spatiu, isi are sediul Muzeul de Istorie si Arheologie a judetului Maramures, exponatele ilustrând evolutia istoriei locale incepând cu secolul al XIV-lea. Sectia de Arheologie aduce marturii despre existenta unor asezari umane in zona, inca din zorii preistoriei.

In lipsa unei Istorii a Maramuresului (redactata in mod sistematic, monografic si obiec­tiv, cuprinzând toate etapele evolutive), aceasta institutie este singura „carte deschisa” care reconstituie (fragmentar, evident), gratie dovezilor materiale, pal­pa­bile, imaginea dinamica a vremurilor apuse.

Dovezile unor necropole tumulare permit o perceptie vizuala asupra mo­dului de viata si a credintelor unei populatii stravechi. Colectia de arme medievale (pa­losul orasului, spade, sabii, camasi de zale) „vorbeste” despre cavaleri legendari, eroi si armate stralucitoare care si-au câstigat gloria luptând pentru idealuri si in­te­rese. Sigiliile breslelor (a argintarilor, aurarilor, croitorilor, macelarilor) reconstituie via­ta ec­ono­mica.

In incinta Muzeului, exista o biblioteca de carte veche, cu valoare de patrimoniu, care releva o activitate culturala efervescenta in perioada anterioara. Evident, nu lipsesc nici fotografiile, corespondentele si documentele ce au apartinut unor personalitati culturale locale (Petre Dulfu, Ion Sugariu, George Pop de Basesti), ceea ce faciliteaza un contact sentimental cu opera acestor ilustri inaintasi.

Aici se deruleaza anual programe si proiecte culturale cu caracter interactiv, de educatie muzeala (gen „Muzeul viu”) pentru a determina un interes sporit din par­tea comunitatii locale ib scopul cunoasterii istoriei. O serie de expozitii temporare mar­cheaza multiculturalismul regional sau obiectivele de patrimoniu mondial („Mos­te­nirea culturala a Maramuresului sub egida UNESCO”).

In paralel, se organizeaza campanii de cercetari arheologice in mai multe perimetre din judet, unele situri prezentând un interes ce depaseste granitele tarii.

De ani buni, studiile si comunicarile stiintifice sunt valorificate intr-un periodic („Mar­matia”) editat de Muzeul de Istorie.

Pentru a configura elementele componente ale culturii de mâine, e necesar sa identificam tendintele culturii moderne, care adesea urmareste traiectul unor filoane zamislite cu veacuri (si milenii) in urma. Muzeele si bibliotecile deopotriva sunt acele asezaminte ale culturii de ieri, pastratoare ale izvoarelor sfinte, din care isi trage seva cultura de mâine.

33. Case memoriale

Exista de-a lungul si de-a latul judetului Maramures edificii (case simple, din pamânt sau palate nobiliare) cu valoare sentimentala adaugata certificatului de patrimoniu (datorat vechimii sau stilului arhitectonic). Sunt acele constructii binecuvântate prin faptul ca au jucat rol de maternitate sau adapost vremelnic pentru oameni (români sau straini) care au devenit (sau erau deja) personalitati prestigioase ale vietii culturale din tara sau de peste hotare. Cei care le trec pragul marturisesc, cu sfiala, ca in prezenta coplesitoare a obiectelor ce au apartinut acelor personaje (adaugate istoriei) simt o adiere racoroasa de sorginte ideatica.

Aceste lacasuri devin pentru unii loc de pelerinaj, pentru altii prilej de intâlnire cu istoria si cultura. De regula, se afla in administrarea muzeelor din regiune sau a comunitatilor locale.

case-memoriale2

(Complexul Muzeal Vasile Lucaciu / din Sisesti, Maramures. Foto: Ghita Porumb)

Muzeul Memorial Vasile Lucaciu (Sisesti). Cuprinde casa parohiala in care a locuit preot dr. Vasile Lucaciu (1852-1922), Biserica Sfintei Uniri a Tuturor Ro­mânilor (1890), documente, fotografii si o biblioteca (15.000 volume). Vasile Lucaciu, supranumit „Leul de la Sisesti”, a fost un lider al miscarii de emancipare nationala a românilor din Transilvania si unul dintre artizanii fauririi României Mari.

Casa Memoriala Ion Siugariu (Baita). Situata pe dealul abrupt al Baitei, in apropierea Baii Mari, casa in care s-a nascut poetul Ion Siugariu (1914-1945), face nota discorcondanta intr-un cartier rezidential in devenire. Siugariu, ab­sol­vent al Facultatii de Litere si Filosofie, a fost ales in 1941 presedinte al Aso­ciatiei Studentilor Refugiati din toata tara. Moare pe front, in muntii Tatra. Opera sa a fost publicata postum.

Casa Memoriala George Pop de Basesti. Constructia dateaza din 1885-1890 si a constituit fieful intelectualilor din Transilvania (Vasile Goldis, Ion Ratiu, Teodor Mihali), artizani ai Unirii din 1918. George Pop de Basesti, descendentul unei familii nobiliare, a fost un membru activ al Asociatiei ASTRA. In decembrie 1918, la Alba Iulia, a fost ales in functia de presedinte al Marii Adunari care a proclamat Unirea Transilvaniei cu România.

Casa Memoriala Petofi Sandor (Coltau). In castelul Teleki din Coltau, poetul maghiar Petofi Sandor a locuit intre 8 septembrie si 20 octombrie 1841, petre­cându-si aici luna de miere si scriind câteva din cele mai izbutite poezii de dra­goste din opera sa. In prezent, este socotit scriitor national al poporului maghiar.

Casa-muzeu Stan Ioan Patras (Sapânta). Casa celebrului mester popular a ramas ca un adevarat muzeu, coplesitor datorita numeroaselor sculpturi in basorelief, pictate in stilul carac­teristic. Este alcatuita din trei incaperi, iar prispa este prevazuta cu arcade.

Casa memoriala Ioan Mihaly de Apsa (Sighetu Marmatiei). La parterul imo­bilului, se afla o colectie de arta, iar la etaj un salon cu mobilier stil Ludovic al VI-lea si camera de lucru. Ion Mihaly de Apsa a fost membru corespondent al Academiei Regale Române si fondator al Asociatiei pentru Cultura Poporului Român din Maramures; a fondat departamentul Sighet al Asociatiei ASTRA.

Casa Memoriala Elie Wiesel (Sighetu Marmatiei). In imobilul de pe str. Tudor Vla­di­mirescu nr. 1 si-a petrecut primii 15 ani din viata Elie Wiesel, laureat al pre­miului Nobel pentru Pace, romancier, dramaturg si eseist. Muzeul a fost inau­gurat in august 2002, in prezenta lui Elie Wiesel si a presedintelui român in exercitiu.

34. „Cimitirul Vesel” de la Sapânta

Cu certitudine, cel mai mediatizat, controversat si comercializat brand mara­muresean este „Cimitirul Vesel” din Sapânta. Bulversant pâna la renegare, admirat pâna la veneratie si co­mentat din perspective etnografice, folclorice si filosofice, hipnotizant din pricina „albastrului de Sapânta”, vizitat, citit si fotografiat de sute de mii de turisti din toate colturile lumii - cimitirul cu cruci colorate si poeme hazlii trebuie privit mai degraba ca o alcatuire inedita intre spirit (spiri­tualitate, credinte ancestrale, conceptii, traditii) si materie (lemn, pigment ve­getal).

Ceea ce socheaza privirea si mentalul omului modern este destinatia acestor monumente: artefacte intr-o necropola. Obisnuit (prin filiera dogmatismului crestin) cu o oarecare solemnitate si sobrietate ce imbraca ritualul legat de inmormântare si pastrarea memoriei unui decedat, omul din ziua de azi este prizonierul unei culturi aflate pe un alt palier istoric. Cu greu isi pot imagina occidentalii ca in Europa secolului al XX-lea se manifesta (comunitar) un tip diferit de credinta, grevata pe religia crestina, ca reminiscenta a unor conceptii despre viata si moarte demult apuse.

Paradoxul „fenomenului Sapânta” s-ar atenua mult daca monumentele funerare ar face obiectul unei expozitii itinerante prin marile galerii de arta de pe mapamond. Privitorii ar savura textele satirice si ar admira inciziile multicolore laterale. Ar aprecia operele de arta de factura populara ca fiind de o originalitate dezarmanta. Scurt-circuitul mental s-ar produce in momentul in care li s-ar co­munica faptul ca toate aceste artefacte sunt componente ale unor mo­nu­mente funerare ce impodobesc un cimitir din România.

Intrebarile ce ar urma unei asemenea revelatii s-ar centra pe termenii: Teribilism? Kitsch? Marketing turistic?

In 1935, când Ioan Stan Patras (1908-1977) a asamblat prima cruce de acest gen in cimitirul bisericii din sat, nici el, nici preotul si nici localnicii nu au avut in vedere dimensiunea pe care o va lua industria turistica mondiala in secolul al XXI-lea. Dintotdeauna, expresia ar­tistica a universului material mara­muresean a secondat utilitatea obiectului. Ba mai mult, orice inovatie si nuanta de originalitate trebuia fundamentata pe traditie si acceptarea unanima a colectivitatii. Asa s-a intâmplat si in cazul Cimitirului din Sapânta.

Aparitia acestui obiectiv pe harta Europei a prilejuit numeroase sondari ale credintelor arhaice, atestate doar de studii de specialitate care citeaza izvoare istorice incerte.

Astfel, s-a descoperit cu surprindere ca populatia din Maramures a con­servat, in memoria colectiva, conceptia potrivit careia moartea nu este privita cu spaima sau dispret, ci considerata un act firesc de integrare in lumea de dincolo. O lume organizata similar cu a noastra, unde stra­mosii perpetuau aceeasi organizare si indeplineau aceleasi functii, practicând aceleasi inde­letniciri. Erau fiinte benefice, protectoare. De aceea, riturile funerare se desfasurau aidoma ban­chetelor, cu veselie si impacare sufleteasca. La moartea celor „nelumiti” (ti­neri necasatoriti) se organizau nunti si petreceri. Periodic, in cimitirele satelor isi da intâlnire intreaga comunitate, la „Sarbatoarea mortilor”, prilej cu care se aprind lumânari si se consuma alimente si bauturi peste morminte, dovedind inca o data ca intre lumea celor vii si lumea celor morti se asaza un prag firav, abia perceptibil.

Privit din acest unghi, al unei realitati etnologice dovedite, Cimitirul Vesel din Sapânta isi decripteaza mesajele: „Eu, Grigore si tata Ion Ilies / Foaie verde de trifoi / Va uitati bine la noi / Cum petrecem amândoi / Caci cu tata m-am tâlnit / Ca de el mult am dorit / Ca in razboi au plecat / Inapoi n-au inturnat. / Ne afla pe ceie lume / Va zicem la toti de bine!” „Aici eu ma odihnesc / Pop Marie ma numesc / Câte zile am avut / Multa tiara am tesut / Si nu mult am batrânit / Iata moartea m-a lovit / Si aice m-am mutat…” „Ne odihnim pe vecie / Stan Vasile si sotie / Cât am trait pe pamânt / Am lucrat, nu am sezut / Si de toate am avut. / Cu coasa-n iarba am cosit / Baba de treaba am avut / Prânzu’ l-au adus pe rând / Tuma când am fost flamând / Mosu a trait 74 de ani, baba 76 (1950)”.

In opinia unor specialisti (I. Vladutiu, 1981) traditia crucilor pictate in Sa­pânta este anterioara lui Patras. Insa acestui mester ii revine meritul „de a fi ge­neralizat imbinarea, pe acelasi monument funerar, a basoreliefului in lemn cu pictura naiva si versul popular, creând un stil si un limbaj propriu de exprimare”. Acelasi exeget opineaza ca Cimitirul Vesel poate fi considerat un „original muzeu cu valoare estetica, etica si sociala”. In prezent, in cele doua cimitire din Sapânta se afla câteva sute de cruci pictate in stil „Patras”, realizate de artist sau de ucenicii acestuia.

35. Asezaminte monahale

Raportul dintre cultura si religie a fost dintotdeauna unul de interferenta. Insa, pâna la aparitia institutiilor moderne de cultura, lacasurile de cult (bisericile, dar indeosebi ma­nas­tirile) au reprezentat adesea singurele „centre de excelenta” in care se desfasura o activitate culturala complexa.

Construite, de regula, in locatii oarecum izolate – pe coline, la liziera padurilor sau in munti – asezamintele monahale au activat cu discretie, in tihna, cu o ritmicitate data de legile naturii si de eternitate.

In acest cadru, de o spiritualitate esentializata, s-au redactat si s-au multiplicat (prin co­piere) primele manuscrise si carti in limba româna. Circulatia acestor scrieri, tot mai in­tensa incepând cu secolele XVIII si XIX, a favorizat un circuit al ideilor in rândul inte­lec­tualitatii, prin intermediul acestora propagându-se la enoriasi. Tot aici au luat fiinta primele ateliere de pictura si gravura, devenind ulterior adevarate scoli, care au impus stiluri proprii, preluate de comuntatile locale si zonale.

Apoi, aprofundarea indelungata a ideilor spirituale de sorginte teologica au condus spre meditatii filosofice care au dat nastere la concepte noi. Scriitorii, poetii si filosofii au gasit aici un prielnic loc de refugiu pentru a-si contura operele.

Multe manastiri adapostesc biblioteci impresionante si detin piese si documente de pa­tri­moniu din domeniul istoriei, stiintei, literaturii, etnologiei, artei si educatiei. Putem spune ca reteaua manastirilor din România a alcatuit primul „minister al inva­tamântului”, activitatea didactica propriu-zisa desfasurându-se la nivelul bisericilor sa­testi. Ase­zamintele monahale au reprezentat, de asemenea, adevarate „foruri aca­demice”, in cadrul carora s-au dezvoltat forme elevate de exprimare si manifestare.

Chiar daca in momentul de fata aceste lacasuri sunt receptate mai degraba ca locuri de meditatie, spovedanie si pelerinaj, manastirile cap­teaza in continuare interesul oame­nilor, in special din perspectiva turismului ecumenic.

Din documente si marturii (toponimice) reiese ca, in vechime, Maramuresul beneficia de un numar impresionant de manastiri. Vicisitudinile istoriei au dus la nimicirea multor la­casuri de acest gen. Cea mai importanta si faimoasa manastire medievala din regiune a fost ridicata la Peri, pe malul drept al Tisei (localitate situata azi in Ucraina). Se pre­su­pune ca aici s-a redactat primul inscris in limba româna. In momentul de fata, dintre manastirile maramuresene, exceleaza cele de la Rohia, Bârsana si Moisei.

Manastirea Sfânta Ana de la Rohia (Lapus). Amplasata la circa 900 metri de centrul satului Rohia, intr-un „amfiteatru” natural pro­tejat de padure, manastirea a fost intemeiata in 1923, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, de catre parohul Nicolae Gherman. S-au extins anexele si chiliile si s-a alcatuit un mu­zeu ce detine o impresionanta colectie de icoane pe lemn si sticla. Biblioteca, constituita la initiativa staretului Justinian Chira (in prezent episcop al Ma­ra­mu­resului si Satmarului), numara peste 25.000 de volume. Printre cartile din fondul teo­logic figureaza Cazania lui Varlaam (in editia originala din 1643), Noul Teastament (1648), Biblia tradusa de Samuil Micu-Klein (1795), o Psaltire din vremea lui Caragea (1817), dar si Cronica Românilor a lui Gheorghe Sincai (1853). Este socotita una dintre cele mai mari biblioteci ma­nastiresti din Transilvania. In incinta manastirii se afla si „Ca­sa poetului”, construita din cara­mida, cu cerdac in stil brâncovenesc, in 1977. Aici s-a re­­cules poetul Ioan Alexandru, iar monahul Nicolae Steinhardt si-a petrecut tot aici ul­timii ani din viata, perioada in care a redactat carti care azi fac parte din patrimoniul cul­tural românesc.

Manastirea de la Bârsana. Complexul monahal de la Bârsana poate fi socotit un asezamânt „avangardist”. Mai intâi, din pricina amplasamentului atipic, in imediata apropiere a drumului judetean ce leaga Sighetu Marmatiei de Viseu, pe Valea Izei. Traseul este intens circulat de gru­purile de turisti straini ce viziteaza Maramuresul istoric. Este, din acest punct de vedere, o „carte de vizita” onoranta si un indemn adresat strainilor de a cauta si celelalte ma­nastiri din zona. Apoi, constructiile complexului, realizate din lemn si piatra, sunt de­corate intr-un stil numit „neomaramuresean”, in care se impleteste stilul traditional cu in­flexiuni de modernism si monumentalitate (turnul bisericii masoara 57 de metri).

La granita dintre Bârsana, Nanesti si Cornesti este atestata o manastire inca in anul 1390. In anul 1711, preotul paroh Ion Stefanca ridica o noua manastire pe Valea Slatinii, insa am­plasamentul a fost modificat in repetate rânduri (la Podurile Strâmturii si apoi pe dealul Jbar). Reconstructia manastirii in locatia actuala dateaza din 1993, cu hramul Soborul Sfintilor A­pos­toli Petru si Pavel.

Manastirea de la Moisei. De la intemeierea sa, in 1672, de catre protopopul Mihai Coman, manastirea de la Moi­sei si-a desfasurat activitatea neintrerupt pâna in prezent. Meritul acestei consecvente se datoreaza cu precadere comunitatii locale, care a fost socotita dintotdeauna o „cti­torie colectiva”. Poate asa se explica atractia pe care o exercita an de an, data de 15 august - de Sfanta Maria – când im­presionante procesiuni de pelerini pornesc, de pe toate vaile, spre Moisei. O vreme a fost administrata de preoti mireni, servind ca si biserica parohiala. A trecut alternativ de la cultul ortodox la cultul greco-catolic. In perioada interbelica devine manastire de calugari bazilitani, iar din 1948 face parte din patrimoniul ortodox.

Manastirea Sapânta – Peri. Din legendara manastire de la Perii-Maramuresului s-au pastrat doar ruinele. In dorinta de a marca memoria acelui asezamânt si a reinnoda traditia monahala locala, pe malul stâng al Tisei, la Sapânta s-a construit (intre anii 1995-2003), de catre un grup de mes­teri din Bârsana, o manastire fara precedent. Turnul bisericii masoara 75 de metri, fiind apreciat ca cel mai inalt turn de lemn din lu­me. Crucile bisericii sunt poleite cu 4,5 kg de aur, iar acoperisul este imbracat in 200.000 de bu­cati de sindrila.

36. Situri arheologice

situri-arheolog

(Sapaturi arheologice la Seini, Maramures. Foto: Ghita Porumb)

Un loc aparte in mitologia tuturor popoarelor vechi, prafuite de istorie, il ocupa legendele despre uriasi – acele fiinte mitice care „ar fi populat Pamântul inainte de crearea oamenilor propriu-zisi” (R. Vulcanescu, 1987). Nu face ex­ceptie nici mitologia românilor, in speta a maramuresenilor.

„Spuneau batrânii demult ca la noi ar fi trait ceva uriasi. Spuneau ca la Ses, pe Troian, intre Grosi si Suciu erau niste oameni foarte mari fata de cum suntem noi, cei de azi. S-a sapat acolo unde se zicea ca traiau si au gasit ceva cioburi, care, bag seama, ca au fost ceva oale foarte mari in care se ingropau” (cf. P. Bil­tiu, 1999).

Pe urma etnologilor si a culegatorilor de folclor au pasit echipele de arhe­ologi care au efectuat sapaturi in zonele indicate de localnici, in incercarea de a descifra câte ceva din misterul ce invaluia legendele. Astfel, in zona Lapus – Maramures s-au descoperit cimitire tumulare datând din epoca bonzului târziu. „Un astfel de cimitir se afla pe terasa inalta, lunga de câtiva kilometri si lata de mai multe sute de metri, numita Troian, la aproximativ 1,5 km nord-est de localitatea Suciu de Sus” (Marmatia, 2003). Necropola, veche de peste 3000 de ani, cuprindea circa 20 de tumuli in care s-au descoperit oase calcinate, atât umane, cât si apartinând unor animale sacrificate.

Cercetarea stiintifica a arheologilor a permis reconstituirea practicilor ideo­logico-religioase ale populatiei bastinase pe o axa temporala de circa doua milenii. In acest interval s-a facut trecerea de la rituri de inmormântare prin incinerare (urmata de raspândirea cenusii pe o arie larga), respectiv inhumarea in morminte subterane.

Tot despre uriasi vorbesc legendele consemnate in Maramuresul istoric, ca fiind intemeietorii unor localitati (vezi cazul Rozavlea) sau locatari ai unor ce­tati stravechi:

Uriasii au fost colea-n cetate. Asa spunea mosul”; „Uriasii au fost aici, la Oncesti, in locul care-i zic Cetataua. De la Borcut meri pe un delut rotund” (cf. P. Biltiu, 1999).

Arheologii au dat alt verdict: in zona indicata din Oncesti s-au descoperit, intr-adevar, urmele unei asezari bimilenare, insa e vorba de un ansamblu de 3-5 locuinte de suprafata, fara temelie de piatra, construite din materiale usoare (pro­babil nuiele lipite cu un strat subtire de lut). „Uriasii” apartineau populatiei dacice din zona si probabil erau niste crescatori de animale.

Tot o legenda, a „uriasului Bogdan”, a condus, in anii ’60, la efectuarea unor sapaturi arheologice in localitatea Cuhea, soldate cu des­coperirea unei a­sezari fortificate medievale care a slujit ca resedinta pentru vo­ievodul mara­mu­resean Bogdan I – Intemeietorul Moldovei.

Avem motive suficient de temeinice sa afirmam ca siturile arheologice din Maramures se incadreaza indubitabil in categoria brandurilor culturale na­tio­nale si europene.

Cu certitudine, pe viitor, se vor dezvolta proiecte adecvate de conservare a perimetrelor, astfel incât aceste obiective sa faca parte dintr-un circuit turistic atractiv. Mesajul lor, descifrat de etnologi, istorici si arheologi, intr-un efort pluri­disciplinar, trebuie transmis mai departe ca un bun cultural de larg consum.

Harta siturilor arheologice din Maramures cuprinde un numar mult mai mare de puncte si sunt declarate monumente istorice protejate: in Ardusat, punc­tul „Sub Padure” (epoca bronzului); la Bârsana, punct „Cetatuia” (cultura Hall­statt) si „Podul Miresei” (epoca bronzului, cultura Suciu de Sus); la Bicaz, punct „Igoaie” si necropola tumulara (cultura Suciu de Sus si grupul Lapus); la Busag, punct „Coasta Busagului” (paleolitic); la Calinesti, punct „Rogoaza” (epoca bron­zului); la Craciunesti, punct „La Mohâlca” (sec. VI, epoca migratiilor); la Grosii Tiblesului, punct „Tausor” (epoca bronzului, cultura Suciu de Sus); la Ieud, punct „La Manastire”; in Lapus, necropola (epoca bronzului); in Lapusel, comuna Re­cea, in Valea Chioarului; la Oarta de Jos, punct „Vâlceaua Rusului” (epoca bron­zului, cultura Wietenberg, cultura Suciu de Sus si perioada migratiilor); la Oarta de Sus; la Oncesti; Prislop, comuna Boiu; Sarasau; Seini; Suciu de Sus (epoca bronzului); la Tisa, comuna Bocicoiu Mare; la Vad, comuna Copalnic Manastur (cultura Hallstatt); la Valenii Somcutei, punct „Valea lui Stefan” (epoca bronzului si epoca migratiilor) samd.

37. Cetati si castele feudale

cetati-si-castele

(Castelul din Pribilesti, Maramures. Foto: Ghita Porumb)

Dispretuitori fata de proprietatea privata (materiala si intelectuala) exponentii re­gimului comunist au distrus cladiri si biserici si “au epurat” opere literare pentru simplul motiv ca apartineau „ramasitelor regimului burghezo-mosieresc”. In alte cazuri, au minimalizat valoarea unor edificii de patrimoniu, conferindu-le destinatii nepotrivite („in slujba clasei proletare”). Astfel, fostul Palat episcopal din Baia Ma­re (str. V. Lucaciu nr. 61), datat 1891-1892, a fost transformat intr-o fabrica de tri­co­taje. Casa Pocol (1903) de pe Valea Borcutului a devenit casa de copii, la fel ca si Castelul Blomberg (sec. XIX) din Gârdani. Nici dupa decembrie 1989, cas­te­lele din judet nu au avut o soarta mai buna si nu au facut obiectul unei va­lorificari din perspectiva culturala. Cu toate acestea, am socotit necesar sa le adaugam in prezentul catalog, mai degraba din perspectiva potentialului pe care il reprezinta.

Cetatea Chioarului. Centrul politic si militar al domeniului Chioar, Cetatea de Piatra a fost ridicata in secolul al XIII-lea (insa mentionata abia in 1319) pe un câmp izolat, intr-o cotitura a râului Lapus: „Cetatea este situata la peste 400 m altitudine, pe seaua unui deal inconjurat de apa Lapusului, care realizeaza la poale un defileu intre stânci” (Viorica Ursu, Traian Ursu, 1980). In anul 1378, Cetatea a fost donata voievozilor Balc si Drag si fratelui lor Ioan, urmasii voievozilor Dragos din Maramures, care au pastrat-o pâna la stingerea ultimului reprezentant al familiei (1555). Dintr-un document din 1556 rezulta ca domeniul Cetatii cuprinde 67 de localitati. Intre 1599 si 1600, cetatea si domeniul „s-a aflat din nou in mâini românesti”, „predându-se” lui Mihai Viteazu, unificatorul principatelor române. La acea data, Chioarul devine district – parte a unui comitat (judet) cu o anume autonomie. Dupa 1662, Mihai Teleki este numit in functia de capitan al Cetatii Chioar, ulterior familia extinzându-si influenta asupra intregului tinut. Spre sfârsitul secolului, ras­coala lui Rákoczi matura Transilvania, iar chiorenii profita de ocazie si se ridica impotriva lui Teleki. Dupa Pacea de la Satu Mare (1711), „autoritatile nobiliare austriece hotarasc darâmarea Cetatii Chioar, pentru a se evita regruparea aici a fortelor antihabsburgice”, fiind aruncata in aer in 1718 (vezi Graiul… zonei Chioar, 1983).

Castelul Teleki din Pribilesti. Localitatea Pribilesti, comuna Satulung, a apartinut domeniului Cetatii Chioar si a facut parte din proprietatile capitanului Mihai Teleki. Castelul a fost construit de Geza Teleki, ca si resedinta de vara. In 1897, edificiul a fost supraetajat si mo­dernizat. Dupa Al Doilea Razboi Mondial, familia Teleki a emigrat in strainatate, iar castelul a fost nationalizat servind ca sala de cinema, depozit pentru cereale si sediu al CAP. In prezent, se afla intr-un stadiu avansat de degradare.

Castelul Teleki din Coltau. Construit intre anii 1740-1780, castelul este renovat in 1821. Administrarea mo­siei a fost preluata, in 1845, de Sandor Teleki, care leaga o strânsa prietenie cu poetul Petöfi Sandor. Acesta din urma va gasi necesar sa-si petreaca la Coltau luna de miere impreuna cu tânara lui sotie, Julia Szendrey, prilej cu care va scrie 28 de poezii. Ultimul proprietar al castelului, contele Ioan Teleki, paraseste pen­tru totdeauna satul, in 1937, si doneaza comunei Coltau vechiul castel. A slujit, ulterior, ca si depozit al CAP, camin cultural si punct sanitar, iar dupa 1989 aici functiona scoala primara, gradinita si biblioteca comunala. Muzeul Teleki s-a deschis in 1960.

Castelul Blomberg din Gârdani. Situata pe malul drept al Somesului, comuna Gârdani si-a „plimbat” vatra satului in numeroase locatii de-a lungul timpului. Daca la inceput „bastinasii locuiau in poienile padurii, in clanuri de familii inrudite”, dupa 1700 noile locatii preferate erau in Dealul Satului, pe Diuta, pe Iertas, la Izvor etc. Pe Dealul Satului, localnicii construiesc o biserica de lemn, pe care o vând in 1790, localitatii Arduzel. In 1780, contele Blomberg „primeste ca danie de la imparatul Imperiului Habs­burgic, Iosif al III-lea, un domeniu in Gârdani de 500 de hectare teren si 1.500 de hectare de padure. In acelasi an, a inceput constructia castelului Blomberg, care s-a terminat in 1821. In jurul aestei proprietati, gârdalenii au pus bazele unei noi asezari” (Muzeografie Gârdani, 2007). Familia Blomberg paraseste România dupa 1945, iar castelul este transformat in scoala. Din 1957 pâna in 1963, pe perioada verii, devine gazda unor tabere scolare republicane. In 1963, scoala speciala pentru copii cu deficiente mintale de la Costiui este transferata in fostul castel al baronului Blomberg din Gârdani. Patru decenii mai târziu, când „casele de copii” (inventia regimului comunist) se desfiinteaza, castelul isi recapata linistea si sobrietatea de altadata.

38. Monumentul eroilor de la Moisei

monument-moisei

(Monumentul de la Moisei. Foto: Ghita Porumb)

Monumentul de la Moisei, amplasat pe o colina la marginea localitatii, pare, la prima vedere, prefigurarea unui templu dacic, cu coloane de piatra abia zgâriate, deschis spre cer, fara bolta, in care, preoti nevazuti oficiaza un rit al unui stravechi cult solar; pe când, in realitate, acesta este opera sculptorului Vida Gheza (1966) si reprezinta o bor­na a istoriei recente, mai exact evenimentele dramatice petrecute in toamna anului 1944, la Moisei.

De altfel, artistul marturisea: „In determinarea complexului monumental in forma de arc am plecat de la cultul soarelui. Forma de cerc, cu douasprezece raze, in care sunt asezate statuile simbolizeaza, in conceptia mea, cele douasprezece luni ale anului; si le-am gândit asa pentru ca maramuresenii si cei care trec pe aici, sa-si aminteasca de fiecare luna din an si in fiecare zi din luna, cele petrecute la Moisei.”

La Moisei, in ziua de 14 octombrie 1944, armata hortista a savârsit un asasinat in ma­sa. Treizeci si unu de tarani au fost ingramaditi in doua case si masacrati. Apoi, au in­cen­diat satul.

Vida Gheza: „Am vrut sa fie curat maramuresean. Materialul de lucru e lemnul. Lemn cioplit. Lemn din care maramuresenii au facut capodopere. Modele sunt mastile. Mastile vechi maramuresene. Expresive. Care redau expresia esentiala.”

Cei doisprezece stâlpi nu impresioneaza doar prin amplasament si pozitionare, ci si prin semnificatia fiecarei piese: „Astfel, pe un stâlp apare Omul padurii, Omul noptii, Omul apelor sau Omul care horeste” (V. Gheza).

Scriitorul Geo Bogza, cel care i-a sugerat sculptorului ideea monumentului, a comparat aceasta opera cu complexul brâncusian de la Târgu Jiu, iar autorul a fost „inspirat din sanc­tuarul dacic de la Gradistea” (Revista Contemporanul, 1967).

Ulterior, din pricina climei umede din zona, lemnul a inceput sa putrezeasca si sa se fi­sureze. Artistul a refacut monumentul, cioplindu-l in piatra, „dar s-a sfâsiat unitatea ini­tiala dintre material si idee” (V. Gheza). Coloanele primului monument sunt expuse, in prezent, in fata Pavilionului Muzeului de Etnografie si Arta Populara din Baia Mare (Câmpul Tineretului, sub Dealul Florilor). Vida Gheza: „Monumentul de la Moisei a ajuns, in scurta sa viata, sa aiba un mare rasunet, devenind o prezenta in orizontul moral al tarii. Nu e meritul meu. Eu am contribuit doar la concretizarea in forma a unei atmosfere sufletesti” (cf. Raoul Sorban, 1981).

Prea putini dintre cei care trec prin Moisei cunosc marturisirile artistului si sem­nificatia primara a monumentului. Insa, el exprima o paleta larga de simboluri, din care privitorii pot discerne interpretarea potrivita gustului, traditiei si culturii careia ii apartin.

39. Ansamblul statuar „Bogdan Voda”

statuie-bogdan

(Bogdan Voda. Foto: Ghita Porumb)

Monumentul este amplasat in localitatea Cuhea (azi Bogdan Voda), pe Valea Izei, la 42 km de Sighetu Marmatiei. Opera, infatisându-l pe voievodul Bogdan calare, inconjurat de cinci nobili, este realizata din bronz si poarta semnatura artistului Ioan Marchis.

In localitatea Cuhea, la nr. 413, intr-o casa de lemn datata 1780 (inregistrata ca monu­ment de patrimoniu in evidenta Ministerului Culturii), locuieste Vasile Deac, zis Mosu. Acesta s-a aflat la conducerea comunei timp de 31 de ani (14 ani ca primar si 17 ca „vice”). El si-a propus, printre altele, sa lase mostenire generatiilor urmatoare un monument impresionant care sa-l re­prezinte pe ilustrul inaintas, vo­ievodul intemeietor de tara, Bogdan din Cuhea.

In urma unor discutii cu cel mai in voga sculptor, Vida Gheza, acesta din urma realizeaza, in 1979, un proiect, in lemn de plop, reprezentându-l pe legendarul voievod asezat pe un jilt domnesc. Vasile Deac Mosu si-a dat seama ca isi doreste de fapt o statuie ecvestra. Cinci ani mai târziu, se intâlneste cu sculptorul Ioan Marchis, care isi inaugurase prima lucrare monumentala (Arc Solar), in Baia Mare. A ezitat, insa, sa-i incredinteze proiectul, socotindu-l „prea tânar”. In 1985, perseverentul primar ia drumul capitalei, imbracat in costum traditional si „cu jalba-n protap”, sa ceara oficialitatilor comuniste bani pentru statuie. Proiectul e respins, dar maramureseanul nu se intorcea cu mâna goala, ci cu bani pentru realizarea unui… dinozaur din gips, pe care „urma sa-l doneze unui muzeu”. S-a construit „scheletul”, s-a turnat gipsul, dar a venit Revolutia (1989).

Câtiva ani mai târziu, Mosu a reluat „negocierile” cu Ioan Marchis, devenit intre timp unul dintre cei mai renumiti sculptori din zona. Proiectul, aprobarile, machetele, versiunea in lut si-apoi in bronz au durat ani de zile. In toamna anului 2005, complexul statuar a fost inaugurat.

„Ansamblul statuar de la Cuhea – Maramures (Bogdan Voda, Voievod al Mara­muresului si primul Domn al Moldovei) se contureaza in ceea ce maramuresenii asteptau de ani buni de zile: un monument care sa adune in bronzul sau atât istoria locului cât si legendele, miturile si spiritul oamenilor din nordul tarii.

Ioan Marchis, creatorul lucrarii, a reusit ca, prin demersul sau plastic, sa ofere ma­ra­muresenilor monumentul de care aveau nevoie pentru a se regasi, ca o piatra de hotar, un insemn scrijelit in carnea vremii, lânga care maramuresenii se simt acasa.

Daca te afli lânga soclul statuii din Bogdan Voda, este imposibil sa nu simti forta celor 22 de tone din bronz. Cu toate acestea, energia emanata de grupul statuar (Voievodul calare, in­conjurat de cinci nobili) nu vine din greutatea sa, ci dintr-un «artificiu» artistic, pe care sculptorul l-a folosit in lucrarea sa: personajele (cei cinci nobili) au pumnii strânsi, mâinile lipite, au un ritm monoton, in sensul ca sunt niste stâlpi, iar energia lor nu e desfasurata, au energie potentiala, simti ca pleznesc. Sunt ca niste instrumente muzicale ale pamântului, le simti rezonanta. Personajele statice din jurul lui Bogdan potenteaza miscarea aeriana a copitei calului. De aici se desfasoara energia, de fapt aceea de care are nevoie pentru a intemeia o tara” (Florin Pop, etnolog).

Proportiile, liniile-forta, expresivitatea statuilor, dar indeosebi pozitia privilegiata pe care Bogdan Voda o are in istoria medievala a României – intemeietorul Moldovei si a dinastiei de domnitori, din care cel mai ilustru a fost Stefan cel Mare – recomanda acest monument ca un brand reprezentativ pentru Mara­mu­res.

40. Sfatul batrânilor

sfatul-batrinilor

(Sfatul Batranilor, scultura de Vida Gheza. Foto: Ghita Porumb)

Grup statuar alcatuit din cinci personaje. Prima versiune a fost realizata in lemn (in 1972) si se afla in prezent in colectia Centrului Artistic Baia Mare (Muzeul de Arta). Replica din piatra, datata 1973, este amplasata in fata Palatului Admi­nis­trativ din Baia Mare. Opere ale artistului Vida Gheza.

Societatea traditionala maramureseana se remarca prin conservarea unor forme de organizare sociala arhaice, specifice unei perioade istorice premedievale, in care factorul de decizie, legiuitorul, este alcatuit dintr-un sobor al barbatilor nobili si al barbatilor intelepti. Voievodul satului nu a avut niciodata puteri absolute si exclusive, socotindu-se ca deciziile lui pot apara interesele personale sau de grup. Astfel, puterea era distribuita unui asa numit consiliu, care opera doar in virtutea unei legi (nescrise) a pamântului, de interes obstesc. Sansa comunitatii pentru a subzista din punct de vedere economic, pentru a-si perpetua datinile si traditiile, pentru a-si conserva limba si portul era sa apere interesele tuturor membrilor colectivitatii, dar si sa sanctioneze orice incalcare a legii stramosesti.

Dintr-o retrospectiva istorica, rezulta ca „ceata oamenilor batrâni si buni (denumiti de latini homines veteres et bini), a condus intâi comunitatile gentilico-tribale si apoi cele etnice, de tipul obstilor satesti, si au creat credinte, datini si traditii de conduita etico-juridica si magico-mitologica” (R. Vulcanescu, 1987).

In viziunea cercetatorilor, organizarea social-istorica avea forma unei piramide, in straturi suprapuse si era alcatuita din: opinia sateasca, ceata feciorilor, ceata oamenilor vrednici si ceata de batrâni (din care erau alesi capeteniile satului). Sub raport tehnic, se practica judecata la hotarele mosiei si judecata in pridvorul bisericii sau in batatura satului.

Referitor la actul de judecata, se presupune urmatorul scenariu: „Completul de judecata trebuia sa se constituie la locul consacrat inainte de rasaritul soarelui, sa inceapa activitatea chiar la rasaritul soarelui printr-o rugaciune catre soare si sa-si incheie activitatea la asfintitul soarelui, cu pronuntarea sentintei si a ru­gaciunii de multumire catre soare, cum ca s-a facut totul ca sa nu se judece cu partinire, ci sa se dea dreptate dupa datina strabuna” (R. Vulcanescu, 1970).

In Maramures, toate aceste elemente de etnologie juridica s-au conservat pâna târziu, in perioada post-feudala, destramându-se abia dupa prefigurarea relatiilor sociale de tip capitalist. Dar au ramas adânc inradacinate in constiinta locui­torilor, unele reminiscente persistând, sub diverse forme, pâna prin secolul al XX-lea.

Acestea sunt elementele simbolistice ale „istoriei” complexului statuar „Sfatul Batrânilor”. Dar paleta este mult mai larga, daca analizam perspectiva meditativa a personajelor, prin conotatii discrete cu celebra statueta supranumita „Gân­ditorul de la Hamangia”, datata in secolul VI i.Hr. (neoliticul mijlociu), sau cu „Gânditorul” (1880) lui Auguste Rodin.

Despre „batrânii” lui Vida Gheza, gravi si robusti, critica de specialitate a con­semnat: „In limbajul sculpturii, toate se exprima prin calmul obiectiv si mut al formei, care ne poarta adeseori spre zarile spatiilor libere de teorii si interpretari, la marginea carora se afla imperturbabilul Sfinx. Ca si acesta, batrânii lui Vida fac punte intre viata si moarte. Cu infatisarea lor exterioara dezolanta, acesti oameni colturosi sunt totusi blânzi ca o adiere, iar elocventa lor misterioasa e rostita muzical. Poate in imperiul batrânetii lor n-au mai ramas nici macar amintirile, ci numai realitatea unor statui de lemn si cadrul devenit abstract al unei generatii victorioase. Istoria acesteia, ca istoria oricarei generatii de altfel, nu prea ofera imagini voioase, mai ales când miscarea societatii s-a savârsit prin faptele ei. Sfatul batrânilor are forta. Datorita puterii artei” (R. Serban, 1981).

Versiunea in linba engleza: Maramures – a cultural brand name

Bibliografie selectiva

Alexa, Tiberiu, Centrul Artistic Baia Mare. Un deceniu de viata artistica la Baia Mare (1984-1993), Editata de Inspectoratul pentru Cultura al judetului Maramures, Baia Mare, 1993.

Baintan, Valentin, Arta corala din Maramures, Editata de Centrul Creatiei Populare, Baia Mare, 1982.

Banateanu, Tancred, Portul popular din regiunea Maramures. Oas. Maramures. Lapus, Ed. de Casa Creatiei Populare, Baia Mare, 1965.

Banateanu, Tancred, Arta populara din nordul Transilvaniei, Editata de Casa Creatiei Po­pulare, Baia Mare, 1969.

Bârlea, Ion, Balade, colinde si bocete din Maramures, Editura Casa Scoalelor, Bu­cu­resti, 1924.

Bârlea, Ion, Cântece poporane din Maramures, Editura Casei Scoalelor, Bucuresti, 1924.

Biltiu, Pamfil, Izvorul fermecat. Basme, povesti, legende, povestiri si mitocredinte din judetul Maramures, Editura Gutinul, Baia Mare, 1999.

Birdas, Emilian, Satul si manastirea Rohia, Editura Diacon Coresi, Cluj, 1994.

Bogdan, Ion, Olos, Mihai, Timis, Nicoara, Calendarul Maramuresului, Baia Mare, 1980.

Brediceanu, Tiberiu, 170 melodii populare românesti din Maramures, Editura de Stat pentru Literatura si Arta, Bucuresti, 1957.

Costin, Emil, Bisericile de lemn din Maramures, Editura Gutinul, Baia Mare, 1999.

Cristea, George, In tara bisericilor de lemn, Editura Mitropolia Ardealului, Sibiu, 1989.

Daicoviciu, H., O., Glodoriu, I., Cerectarile de la Oncesti, din Maramures, in Studii si cercetari maramuresene, Editata de Muzeul Regional Maramures, Baia Mare, 1965.

Dancus, Mihai, Zona etnografica Maramures, Editura Sport-Turism, Bucuresti, 1986.

Dunca, Petre, Repere in antropologia culturala a alimentatiei, Editura Fundatia AXIS, Iasi, 2004.

Dunca, Petre, Suiogan, Delia, Maris, Stefan, Mâncarea intre ritual si simbol, Editura Eth­no­logica, Editura Universitatii de Nord, Baia Mare, 2007.

Dictionarul manastirilor din Transilvania, Banat, Crisana si Maramures, Editura Presa Universitara, Cluj Napoca, 2000.

Eliade, Mircea, De la Zamolxis la Genghis Han, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bu­curesti, 1980.

Filipascu, Alexandru, Istoria Maramuresului, Editura Gutinul, Baia Mare, 1997.

Florescu, Florea Bobu, Un centru necunoscut de ceramica rosie, in AMET (1959-1961), Cluj, 1963.

Gaftone, Vasile, Pintea Viteazul-ostean, in Memoria Ethnologica, nr. 6-7, Baia Mare, 2003.

Gârdani, file de cronica, Editura Eurotip, Baia Mare, 2007.

Georgeoni, Al. I., Contributii la pastoritul din Maramures, Bucuresti, 1936.

Giurescu, Constantin, Istoria României in date, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 1971.

Graiul, etnografia si folclorul zonei Chioar, Baia Mare, 1983.

Ivanciuc, Teofil, Ghidul turistic al Tarii Maramuresului, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2006.

Latis, Vasile, Pastoritul in Muntii Maramuresului, Baia Mare, 1993.

Man, Grigore, Biserici de lemn din Maramures, Editura Proema, Baia Mare, 2005.

Marmatia (colectie), Editata de Muzeul Judetean Maramures.

Marinescu, Otilia, Temian, Laura, Brezovszki, Ana-Maria, Autori maramureseni. Dic­tio­nar biobibliografic, Editura Umbria, Baia Mare, 2000.

Mihali, Nicoara, Timis, Nicoara, Cartea Muntilor. Borsa-schita monografica, Editura Zes­trea, Baia Mare, 2000.

Mirescu, Corneliu, Tara Lapusului, Editura Etnologica, Bucuresti, 2006.

Memoria Ethnologica, Editata de Centrul Judetean pentru Conservarea si Promovarea Culturii Traditionale Maramures (colectie).

Nistor, Francisc, Poarta maramureseana, Editura Sport-Turism, Bucuresti, 1977.

Nistor, Francisc, Arta lemnului in Maramures, Baia Mare, 1980.

Nistor, Francisc, Creatii si creatori populari din zona etnografica Maramures, Ed. de Casa Creatiei Populare, Baia Mare, 1967.

Papahagi, Tache, Graiul si folklorul Maramuresului, Editura Academiei, Bucuresti, 1925.

Petrescu, Paul, Asezari, arhitectura, porti, Bucuresti, 1969.

Pop, Mihai, prefata la Antologie de folclor din judetul Maramures, Baia Mare, 1980.

Pop, Mihai, prefata la Arta lemnului in Maramures (F. Nistor), Baia Mare, 1980.

Pop, Iuliu, Pecetare maramuresene, Editata de Centrul Creatiei Populare, Baia Mare, 1995.

Pop, Iuliu, Contributii la cunoasterea ceramicii de la Sacel, in Studii si articole, Baia Mare, 1970.

Pop, Romulus, Glasul pecetarelor, Biblioteca Revistei Familia, Oradea, 1993.

Pop, Victor, Sainelic, Sabin, Pecetare maramuresene, in Acta Musei Maramoresiensis, Sighetu Marmatiei, 2002.

Popescu-Judet, Gheorghe, Jocuri populare din Oas si Maramures, Editata de Casa Creatiei Po­pulare, Baia Mare, 1963.

Sainelic, Sabin, Sainelic, Maria, Zona etnografica Chioar, Editura Sport-Turism, Bu­curesti, 1986.

Sorban, Raoul, Vida, Editura Meridiane, Bucuresti, 1981.

Stef, Dorin, Miorita s-a nascut in Maramures, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2005.

Stef, Dorin, Istoria folcloristicii maramuresene. Bibliografia generala a etnografiei si folclorului maramuresean, Editura Ethnologica, Baia Mare, 2006.

Stefanescu, I.D., Arta veche a Maramuresului, Ed. Meridiane, Bucuresti, 1968.

Telman, Ion, Maris-Dancus, Ioana, Faiciuc, Elisabeta, Cuhea in istoria si cultura Ma­ra­muresului, Editata de Muzeul Maramuresului, Sighetu Marmatiei, 2005.

Viman, Alexandru, Cu cât cânt, cu atâta sunt, Baia Mare, 1989.

Vladutiu, Ion, Creatori populari contemporani din România, Editura Sport-Turism, Bu­curesti, 1981.

Vulcanescu, Romulus, Mitologia româna, Editura Academiei Bucuresti, 1987.

Vulcanescu Romulus, Etnologie juridica, Editura Academiei, Bucuresti, 1970.


Nota: Fotografii de Ghita Porumb, Florin Puscas, Marin Giurgiu;