Editia print:

Dorin Stef / Dictionar de regionalisme si arhaisme din Maramures, Editura Ethnologica, seria Cultura traditionala, Baia Mare, 2011 (ISBN 978-606-8213-07-1)

Editii online:

http://ro.wikisource.org/wiki/Dic%C8%9Bionar_de_regionalisme_%C8%99i_arhaisme_din_Maramure%C8%99

http://www.cartiaz.ro/index.php?option=view&cat=3&cid=5858&ext=pdf

A

a, prep. – La: “Puii stau a soare şi eu a umbră” (D. Pop 1970: 158); “O luat dasagii de-a umăr” (idem); “O sărit omu’ cu un brăcinar din gatii a mână” (Papahagi 1925: 125); “Mă duc sara la fântână / Cu găleţile a mână” (Bârlea 1924, II: 357). – Lat. ad “la”.

abáte, abat, vb. intranz., refl. – 1. A aduna, a strânge, a direcţiona: “Şi p-acela l-o mânat / S-abată oile-n sat. / Când oile le-abătea / Ei mare lege-i făcea” (Lenghel 1985: 220). 2. (refl.) A se aduna, a se însoţi, a se căsători. – Lat. abbattere.

aborí, vb. intranz. – v. abura.

aborî, aborăsc, (oborî), vb. intranz. – A doborî, a ucide (Antologie 1980). – Din sl. oboriti.

aborât, -ă, adj. – Doborât, ucis. – Din aborî.

abrác, -uri, s.n. – Grăunţe de ovăz sau amestec de tărâţe cu făină de mălai, servind ca nutreţ animalelor (Antologie 1980). Aliment cu mare valoare energetică şi nutritivă. – Probabil din brac (“rămăşiţă, rest, deşeu”, cf. brăcui “a lua caimacul, a lua tot ce e mai bun”) + a protetic; Din magh. abrak “nutreţ” (NDU).

abrăcá, vb. tranz. – A da abrac animalelor: “Pă când io m-oi însura / Pă tine te-oi abrăca / Cu grâu roşu vânturat” (Antologie 1980: 84). – Din abrac.

abrăcát, -ă, adj. – Hrănit cu abrac: “Rabdă şi tu ne-abrăcat, / Cum rabd şi eu ne-nsurat” (Antologie 1980: 84). – Din abrăca + -at.

abua, (bua), interj. – Îndemn de a se linişti, a adormi, a se legăna: “Abua, bua, bua, / Abua cu mămuca. / Că mama te-a abua” (Antologie 1980: 151). – Creaţie expresivă (formă ono­ma­to­peică); Probabil cuvânt autohton (Brâncuşi 1983).

aburá, (abori), vb. intranz. – 1. A adia: “Vântu-i aboré, / Poamele-şi cocé” (Bilţiu 1996: 88). 2. A respira, a scoate aburi: “Boii-o prins a abura” (Memoria 2001: 112). – Din abur (cuv. autohton, cf. alb. avull) + -a.

acastu, -auă, -ăi, (acăstău), s.n. – 1. Spânzurătoare: “În acel loc au fost ridicate acas­tauăle, unde erau spânzuraţi cei care se revoltau…” (Memoria 2004-bis: 1290; Cicârlău); “Că io de mi-s vinovată / Da’ să mor eu  spânzurată / Pă-acastăi de petrinjei, / Cu funea de tăieţei” (Bilţiu 2002: 260; Gârdani). (Top.) Dealul Acastăilor (în Odeşti-Codru). Acastauă, deal în Cupşeni. La Acastăi (în Fereşti). 2. Punct de observaţie construit din lemn şi amplasat pe înălţimi: “În vârful dealului a fost o cruce şi un mare punct de observaţie (acastauă din lemn)” (Gârdani 2007: 130). 3. Loc special amenajat pentru potcovirea vitelor cornute, unde se bagă capul vitelor şi sunt legate cu lanţ sau funie (Memoria 2001). 4. Copil tânăr care se caţără peste tot, fără frică, punându-şi viaţa în pericol (Hotea 2006). – Din magh. akasztó “care atârnă” (DER).

acáţ, -i, s.m. (acăţ) – (bot.) Salcâm (Robinia pseudacacia). Arbore originar din America de Nord. Este cultivat în scop decorativ. (Med. pop.) Florile uscate şi sfărâmate se puneau pe rănile provocate de arsuri. Ceaiul din flori de salcâm se folosea contra tusei, năduşelii şi durerilor de piept (Butură 1979). – Din magh. akac (DEX), cf. germ. Akazie (< lat. accacia).

acăţá, acăţ, vb. tranz. – (înv.) A agăţa; a suspenda, a atârna. – Lat. *accaptiare < captiare “a prinde” (Philippide, Puşcariu, cf. DER); Cuvânt autohton (Russu 1981).

acăţălí, acăţălesc, vb. refl. – A se acăţa, a se agăţa, a se prinde (de ceva): “Şî cu câlţ te-oi pârjoli, / Şî-n faţa lui Ion nu ti-i mai acăţăli” (Şteţco 1990: 74; Borşa). – Din acăţele “cârcei la viţa-de-vie” (< acăţa + -el).

acolisî, acolisăsc, (acolisi), vb. refl. – 1. A se prinde, a se apuca. 2. A se agăţa de cineva, a se ţine de capul cuiva. 3. A se căpătui, a se însura (Memoria 2004): “De tri ai umblu-a peţî, / Da’ nu mă pot acolisî, / Că n-o fost şi nici nu este / Şi frumoasă şi cu zestre.” (Memoria 2004:1148). – Din ngr. ekóllissa “a se lipi” (DER, DEX).

acritú, -i, s.f. – Murătură; legume conservate în apa cu sare şi oţet. – Din acru (< lat. acrus, forma vulgară de la acer “ascuţit, pătrunzător”) + -tură.

acríţă, -e, s.f. – 1. Fiertură de prune (Papahagi 1925). 2. Coacăză (Hotea 2006). V. şi agriş. – Din acru + -iţă.

acufundá, acufund, vb. tranz. – A cufunda, a afunda, a scufunda. Atestat în Maramureş, Transilvania şi nordul Moldovei. – Lat. *confundare.

acufundós, -oasă, (cufundos), adj. – Adânc, cu pereţi înalţi. – Din acufunda + -os.

adălí, adălesc, vb. intranz. – 1. A îndupleca, a aduce (pe cineva) pe o anumită cale. 2. A convinge: “L-o adălit până la urmă” (Bilţiu 2002: 389). – Et. nec.

adălít, -ă, adj. – Înduplecat, convins. – Din adăli.

adăpá, adap, vb. tranz. – A da apă la animale. – Lat. adaquare.

adăpătóare, -ori, s.f. – Jgheab sau vas care serveşte la adăparea animalelor. – Din adăpa + -toare.

adărâmá, adărâm, vb. tranz. – A dărâma, a răsturna, a doborî: “În spate mi s-o aruncat, / La pământ m-o adărâmat” (Memoria 2001: 45). – Lat. *deramare (de la ramus “ramură”), cu sensul iniţial de “a rupe crengile de pe un trunchi; a doborî fructele din pom, pentru a fi culese” (DER) + a protetic.

adăvăsî, adăvăsesc, (adăvăsi), vb. refl. – 1. A se îmbolnăvi (din cauza farmecelor): “Apoi am auzit cum l-o adus pă sus, de Crăciun, cum l-o adăvăsât şi l-o bolnăvit” (Bilţiu 2001: 261; Sarasău). 2. A se stinge, a se prăbuşi, a se istovi: “Păcurarii au fiecare câte 100-200 oi în grijă, despre care trebuie să ştie a da seamă dacă se adăvăsăsc.” (Morariu 1937: 185). – Din magh. odaveszni (NDU).

adeág, -uri, (ad’iag, ageag, ajag), s.n. – Lut, pământ negru, argilă: “De-aş mânca negru pământ / Vouă musai să vă cânt. / De-aş mânca negru ageag, / Vouă musai să vă trag” (Ţiplea 1906: 507). Termen atestat doar în jumătatea de nord a Transilvaniei (ALR 1956: 11). – Din magh. agyag “lut” (Ţiplea 1906).

adézmă, s.f. – v. aghiazmă.

adéu, -uri, -eauă, s.n. – Tun, armă de artilerie: “Tăt din ad’eauă puşcaţ” (Papahagi 1925: 214). – Din magh. ágyú “tun” (Papahagi 1925).

adimánt, -e, (adiman, aghimant), s.n. – Diamant, piatră preţioasă: “C-o gândit că va lua zgarda, că aceie-i de ad’imant şi cine ştie cât de scumpă-i zgarda” (Bilţiu 1999: 140; Onceşti). – Cf. adamant (< sl. adamantǔ, cf. gr. adámas, -ántis).

adínte, adv. – Adineaori, cu puţin înainte, de curând: “Poţ mere tot p-acolo / Dacă n-ai râs ad’inte” (D. Pop 1978: 152). – Lat. ad + ante.

aduí, adui, vb. tranz. – (pop.) A aduna; a strânge: “Şchioape de-aduind” (D. Pop 1962: 199; Bă­seşti); “S-o suit la munte / S-aduie mai multe” (D. Pop 1962: 326).  - Din aduna.

adurmucá, adurmuc, vb. intranz. – A adormi (Papahagi 1925: Săcel). – Posibil o var. dial. (în formă diminutivă) de la adormi.

aérlea, adv. – v. airlea.

agâmbá, agâmb, vb. tranz. – A strâmba (D. Pop 1970; Memoria 2001). – Lat. *aggimbare (de la *gimbus, deformare de la gibbus) “a se îndoi, a se cocoşa” (DER); a- + lat. gambare (MDA).

ageág, -uri, s.n. – v. adeág.

agést, -uri, (agăst, ageăst), s.n. – 1. Îngrămădire de pietriş, nisip, lemne, vreascuri la gura sau la cotitura unei ape; lom. 2. Unealtă rea; om rău (Budeşti). 3. Lemne slabe, vreascuri, putregaiuri (Strâmtura). 4. “Ageăst i se spune unei femei leneşe, neglijente” (Giuleşti). 5. Vorbe de ocară pentru om rău: “taci, mă, ageăstule!” (Vişeu), (ALR 1973: 679). – Lat. aggestum “întăritură, fortificaţie” (Hasdeu, DA, DEX).

aghiázmă, (ad’iazmă, adezmă), s.f. – Apă sfinţită: “Din cofiţa popii să ie un ptic de apă sfinţită şî să ţâne tăt anu. Îi bună peste an când ai oarece cu marhăle; stropeşti cu aghiazmă” (Memoria 2001: 22). – Din sl. agiasma, ngr. aghíasma (NDU).

aghistán, -i, (aghistin, adistin, adestin, gastan), s.m. – (bot.) Castan (Castanea Sativa). Arbore de origine mediteraneană, cu fructe comestibile, longeviv (numeroase exemplare depăşesc 200-300 de ani). În ţara noastră sunt cunoscute rezervaţii de castani în depresiunile subcarpatice din Mehedinţi, Gorj, Cluj şi Maramureş (Baia Mare, Tăuţii Măgherăuş, Baia-Sprie), reprezentând limita nordică naturală a speciei din Europa. – Din magh. gesztenye(fa) “castan” (MDA).

aglí, -i, s.f. – (bot.) Plantă erbacee; ciuboţica cucului, ţâţa vacii (Primula elatior Hill). Termen atestat în Vad (Borza 1968: 137). – Din tc. aklik “albeaţă”, cf. bg. aglika, srb. jaglika (DER).

agodí, agodesc, (agoda, cagodi, ogodi), vb. intranz. – A aştepta (Ţiplea 1906; Bârlea 1924): “Horeşti tu, o tânguieşti, / O pă mândra-ţi agodeşti?” (Ţiplea 1906: 429); “Mămuca m-a agodi / Cu cina gata pe masă” (var. Mioriţa, Deseşti 1926). – Din magh. aggod (MDA). Soluţie discutabilă.

agorî, agorăsc, vb. tranz. – A surpa, a da jos (Papahagi 1925). – Et. nec.

agráte, agrăti, s.f. – Colivie pentru păsări cântătoare; galiscă, caliscă, cuşcă (ALR 1971: 280). – Din grat’e, gratie (< lat. *gratis) + a protetic.

agrăí, agrăiesc, vb. tranz. – 1. A interpela (pe cineva), a se adresa cuiva: “Preşedintele compo­sesoratului îi agrăieşte cu cuvintele Cinstiţi boieri!” (Bârlea 1924: 462). – Din a- + grăi, cf. germ. reden – anreden / sprechen – ansprechen (DEX, DER).

ahălí, ahălesc, vb. intranz. – A face vânt, a sufla peste, a aţâţa (focul): “Când a început să se aprindă focul, se ahăle un pt’ic cu căciula şî dă pară, şî să face foc” (C.C. 1979). – Posibil o formă onomatopeică.

ai, s.m. – (bot.) Usturoi (Allium sativum). (Med. pop.) Utilizat în tratamentul bolilor infecţioase, afecţiuni pulmonare şi hipertensiune arterială: “În sara de Anul Nou, când o însărat, am uns cu ai, am făcut cruce, pă prag şi pă blănile de la uşi, la casă şi la grajd, să nu să apropie necurăţeniile” (Memoria 2001: 12; Deseşti). – Lat. alium “usturoi”.

aírlea, (airea, aire, aerlea, airilea), adv. – Altundeva, într-un alt loc, în altă parte, aiurea: “…Nimeni nu o poate fura, să o ducă aire…” (însemnare pe o carte bisericească, Dumbrăviţa, 1784, cf. Dariu Pop 1938: 46); “… apoi diavolul se ducea în altă parte, pân păduri, airlea” (Bilţiu 1999: 387). – Cf. aiurea (< lat. aliubi + -re + -a).

aitúri, s.f. pl. – (gastr.) Răcitură, piftie; cociune. Fiertură din cartilagiul oaselor de porc, care se pune la răcit în farfurii şi se condimentează cu usturoi (ai), boia de ardei dulce şi piper. Se prepară, de regulă, după tăierea porcului şi se consumă în preajma Crăciunului. – Ai “usturoi” + -ituri.

ajág, -uri, s.n. – v. adeág.

ajún, -uri, s.n. – 1. Post. Faptul de a ajuna, de a nu mânca. 2. Zi sau perioadă de timp care pre­cede anumite sărbători ce presupun post: Ajunul Crăciunului, Ajunul Anului Nou. – Lat. ieiunium “post” (Graur 1980); Der. regr. din ajuna (DEX).

ajuná, ajun, vb. intranz. – A nu mânca nimic într-o zi, dar mai ales în zi de post. – Lat. ajunare < jejunare (Felecan 2011: 269); Cuv. rom. preluat în magh. (aszunál) (Bakos 1982).

alác, s.n. – (bot.) Specie de grâu rezistentă, cultivată în regiunile muntoase (DER, DLMR, DEX). Cereală asemănătoare grâului (D. Pop 1978). Varietate de grâu sălbatic (Vişovan 2002): “Alacu-i un fel de grâu, cu st’ic lat. Alacu are ţapă ca orzu. Îl sămănau toamna şi-l îmblăteau cu îmblăciu, ca grâul. Îl dădeau la porci, la găini” (Memoria 2003). Alac roşu (Triticum monococcum), grâu moale, grâu alac, grâu gol (Triticum spelta). “Cu cunună de alac / Şti lumea că ţ-o fost drag” (D. Pop 1978: 214). ■ (Top.) Alac, teren arabil şi fânaţe în Rohia (Vişovan 2002). Alacu, deal în Moisei (Coman 2004). Alac, top. în Oarţa de Jos. – Din magh. alakor (Cihac, Densusianu, DEX), dar în magh. este cuvânt străin (Drăganu); Cuvânt autohton (Hasdeu 1894).

aláci, alace, adj. – (ref. la capre) Jumătate albă, jumătate neagră (Georgeoni 1936: 37). Neagră la cap şi pestriţă pe spate (Latiş 1993). Bălţat, amestecat. – Din tc. alaça (MDA).

aláltămâni, adv. – Peste două zile, poimâine (ALR 1973: 649). – Aialaltă (cealaltă) + mâine.

aláş¹, -e, -uri, s.n. – Băutură alcoolică amestecată. Lichior cu rom. – Probabil der. din alaci “amestecat, împestriţat”.

aláş², -e, s.n. – (înv.) Schelă de zidărie (ALR 1971: 249). Termen general în Maramureşul istoric, ieşit din uz. – Et. nec.

albástru, -ă, adj. – (ref. la oi) De culoare sură: “Oile cele albastre / Toate m-or jeli pe coste” (Bârlea 1924; Ieud). “Prin oaie albastră numesc ceea ce în alte locuri este varietatea brumărie” (Georgeoni 1936: 30). Mai rar se foloseşte forma masculină a adj.: albastru “berbece alboi”. – Lat. *albaster (de la albus) (Puşcariu, Candrea-Densusianu, DER, DEX). Sensul primar al etimonului latin, de “sur, cenuşiu, alboi” este atestat numai în dialectul mr. şi în subdial. maramureşean.

albeáţă, s.f. – (med. vet.) Boală care apare la oi sau la animalele mari, fie în urma unei lovituri, fie a unei afecţiuni. Pentru tratare se pisează zahăr sau sare care, printr-o ţeavă, se suflă în ochi (Memoria 2004: 1072). – Din alb + -eaţă.

albinéţ, -eaţă, (albeneţ), adj. – (ref. la părul oamenilor) Blond. În Maramureş se mai foloseşte şi galbân, alb, albu (ALR 1969: 14). “Om frumos, alb la faţă” (Petrova). “Albeneţ i se spune celui care se pomădează şi e foarte blond” (Rona de Jos, cf. ALR). – Din alb + -ineţ.

aldămáş, -uri, s.n. – Băutură de cinste în urma unei vânzări sau cumpărări (Bârlea 1924). ■ Cinste ce se face în urma unui târg (Lenghel 1979): “Ca să n-o spuie-n sat / Că a dat un aldămaş” (Bârlea 1924: 297). Practică rituală de întărire a unui protocol, pact, tratat. De obicei aldămaşul îl dă cumpărătorul, “ca să aibă noroc la ce a dobândit”. – Din magh. áldomás “cinstire” (de la áldani “a binecuvânta”) (Cihac, Galdi).

alduí, alduiesc, vb. intranz. – 1. A binecuvânta (D. Pop 1978). 2. A lovi pe cineva, a plezni. – Din magh. áldani “a binecuvânta”.

aleán, -uri, s.n., adv. – 1. Durere sufletească, necaz, întristare. 2. Dor, melancolie. 3. Duşmănie, ură, vrăjmăşie, pică: “Două fete fac alean / Pentr-un fir de măghiran” (Bârlea 1924, I: 261). 4. (adv.) Încet, agale. – Din magh. ellén “contra” (DA, DER).

aleát, (aletuţ), s.n. – (înv.) Măreţie, splendoare (a codrului) (Papahagi 1925): “Îmblă-un ziuţ cu un mort / ‘N aletuţu estui codru” (Papahagi 1925: 277). – “Ca origine probabil că avem a face cu o formă slavă leti, care în limba cehă are derivate cu semnificaţia frumos, splendoare” (Papahagi 1925, glosar); Probabil din expr. de-a lungul şi de-a latul, cu sensul de “în largul, în cuprinsul (codrului)”; Aletiu “în preajma cuiva sau a ceva” + -uţ (MDA).

aleguţá, aleguţez, (aliguţa), vb. tranz. – 1. A lua viţelul de la vacă pentru a o putea mulge. 2. A înţărca, a despărţi (de cineva sau ceva): “Te-oi aleguţa eu de la crâşmă” sau “Te-oi aleguţa de tăţ pretinii…” (Faiciuc 1998). – Din aleguţ “în lături!” (< alege + -uţ) + -a (MDA).

alétiu, adv. – (pop.) Alături, lângă, aproape de: “Fata o stat aletiu lui” (Bilţiu 2002: 290). – Din magh. elölt (MDA).

aliór, -i, s.m. – (bot.) Specii de plante care conţin în tulpină şi în frunze un suc otrăvitor; lapte câinesc (Boiu Mare), lăptucă câinească (Săpânţa), laptele cucului (ALR 1961: 647). Atestat în Borşa, dar şi în Banat, sudul Moldovei şi Dobrogea. – Lat. aureolus (< aurum “aur”) (Candrea, Şăineanu, DEX); Lat. helliborus (Hasdeu).

alipuí, alipuiesc, vb. refl. – A se aşeza, a se cuibări, a se pregăti de culcare. – Din magh. alapitni (MDA).

altmíntirea, adv. – v. amintrea.

altoí, altoiesc, (oltoi), vb. tranz. – 1. A introduce o ramură a unei plante în ţesutul alteia. 2. A bate, a lovi, a plesni pe cineva. – Din magh. oltóág “a altoi”.

ametít, s.n. – Praful care se adună la roata morii, pe care fetele îl folosesc în farmece de dragoste (Bilţiu 2001): “Ca să visăză feciori, fetele agiuna în zua de Sfântu Andrei şî strânjé ametit de la roata a nouă mori. Îi colbu care se strânje la veşcă” (Bilţiu 2001: 340; Moisei). – Et. nec.

amíntrea, (amintrilea, altmintirea), adv. – Altminteri, altfel, altcum (Ţiplea 1906): “Dacă amintrea nu-i mod…” (Memoria 2001: 64); “Că nu mi-i da dumneata, / Amintrilea m-aş găta / La obraz ca şi ruja” (Calendar 1980: 99). – Lat. alia menta (Hasdeu, Puşcariu, Candrea-Densusianu); Lat. altera mente (DER, DEX).

amnár, -e, (amânar), s.n. – 1. Bucată de oţel cu care se loveşte cremenea spre a scoate scântei. 2. Stinghie de lemn aşezată vertical pe aripile porţilor de lemn din Maramureş (Nistor 1977: 19). – A (< lat. ad) + mânar (DEX).

amnistuí, amnistuiesc, vb. refl. – A se linişti. – Din a + mistui.

amnistuiá, -eli, s.f. – Linişte, odihnă, tihnă: “…toată noaptea le-au umblat tiara şi n-au avut amnistuială până ce au cântat cocoşii” (Bilţiu 1999: 102). – A + mistui + -ială.

amorţeá, -eli, s.f. – (med.) Inflamare a corzilor vocale, răguşeală. Se tratează cu ouă crude şi lapte fierbinte (D. Pop 1970: 99). – Din amorţi (< lat. ammortire) + -eală.

amorţít, -ă, adj. – Răguşit, cu glasul stins (ALR 1969: 72). – Din amorţi.

amprór, (proor), s.n. – 1. Înţărcatul mieilor, care avea loc primăvara, de îndată ce se încălzea vremea (Dăncuş 1986: 51). 2. Ajunul de Sf. Gheorghe (22 aprilie): “La Sf. Gheorghe… dacă-i iarbă să duc oile, ies la păşune; de nu-i omăt, la hotar. Le afumam cu tămâie. Atunci le dădeam de-ampror. Să duc oile la păşune, da’ mieii s-aleg di cătă ele şi on copil mere cu mieii, on cioban cu oile. Vin şi le mulg. Pă când le gată de muls, s-adună cu mieii. Aiasta-i de-amproru” (Memoria 2007: 2145; Săliştea de Sus). – Cf. proor (< ngr. próoros) (NDU).

andreá, (indrea, îndreluşă, undrea), s.f. – Denumirea populară pentru luna decembrie: “Indreu sau Îndreluşă pentru luna decembrie” (Papahagi, Curs, 1920/1927: 51). “Indrea, undrea sau andrea, de la numele Sf. Andrei. Această lună fiind geroasă, încât te-nţeapă de parcă îţi bagă ace, undrele” (G. Dem. Teodorescu). – Din Andrei, n. pr.

ánglie, s.f. – Stofă; pânză de bumbac: “Că-i cu pene de anglié, / Tătă pana-ajunge-o mie” (Memoria 2001: 107). – Din Anglia (MDA).

antál, -e, s.n. – Butoi mare de stejar; poloboc. Antal, nume de familie provenit dintr-un supra­nume (sau poreclă). – Din ucr. antal (DEX).

antréu, -uri, s.n. – Vestibul, hol; tindă. Încăpăre intermediară de mici dimensiuni la casele bătrâ­neşti, prevăzută cu scopul de a diminua pierderile de căldură pe timpul iernii. Din antreu se făcea legătura cu camera de locuit. Tot de aici se permitea accesul în podul casei. – Cf. fr. entrée (DER, DEX).

apătós, -oasă, adj. – Îmbibat cu apă; apos: “Sunt două feluri de îndesoriri: una seacă şi una apă­toasă” (Ţiplea 1906: 513). În context, referitor la modul de manifestare a insolaţiei: apătoasă “cu transpiraţie”. – Lat. *aquatosus (Puşcariu, DA, DEX).

arambáş, -i, s.m. – Căpitan de haiduci sau de hoţi: “Dar ştii, când zece ai aveam, / Cu-arambaşu mă iubeam” (Bârlea 1924, II: 431). – Cf. harambaş (< tc. haram-başe) (MDA).

arátru, s.n. – Plug de lemn (utilizat în anumite regiuni din Maramureş, până în sec. al XX-lea). – Lat. aratrum “plug” (DER); “Cercetând terminologia agrară referitoare la plug, băimăreanul V. Bologa a ajuns la concluzia că se pot reconstitui trei etape istorice ale agriculturii cu reflex terminologic corespunzător: dacicul ler (de unde refrenul colindelor străvechi: leru-i ler), latinul aratru şi, în sfârşit, slavicul plug” (Latiş 1993: 147).

arăduí, arăduiesc, vb. intranz., refl. – A (se) porni, a pleca, a merge, a purcede la drum: “Şi la pulg i-arăduie” (Bilţiu 1996: 101). – Din magh. eredni “a porni dintr-o dată” (DER).

arămní, arămnesc, vb. refl. – (ref. la poame) A se altera, a căpăta un gust acrişor: “De pui pomniţăle într-un vas nejmălţuit, să arămnesc” (D. Pop 1970). – Din aramă + -i.

arămní, -e. s.f. – Ţuica din prima distilare (Memoria 2004). “Fruntea horincii”; arcoziţă, şpirt, ţuslă. La prima fiertură a borhotului se obţine o cantitate superficială de alcool cu o tărie de 80-90 grade. Pe vremuri, această horincă de leac se oprea, fiind folosită în gospodărie pentru diverse tămăduiri (ulterior, înlocuită cu spirtul medicinal). – Din arămni + -ită;

arăstuí, arăstuiesc, vb. refl. – A se prezenta, a se arăta: “Ziţălu n-are cu ce-l hrăni, / La stăpână n-are cu ce s-arăstui” (Papahagi 1925: 280). – Din magh. ereszteni (MDA).

arcér, -e, (alcer), s.n. – Piatră de ascuţit; cut’e (ALR 1969: 90). Arcer, toponim ce ar indica prezenţa unor substanţe minerale utile: cuarţ (Acta Musei 2002: 344). Arcer, vârf şi refugiu alpin în masivul Ţibleş, rezervaţie naturală de interes naţional. Pădurea Arceriu, Valea Arcerului (în Dragomireşti). – Et. nec. (MDA).

arcozíţă, s.f. – Şpirt, ţuica din prima distilare (în Ieud, Bârsana, Onceşti); horincă puturoasă, ţuslă (ALR 1971: 463). – Din arcoză “gresie” (ref. la gust) + -iţă.

ardu, -ăi, s.m. – (înv.). 1. Pădurar; paznic de pădure (Lenghel 1979; Memoria 2004): “Că pă­durile-s oprite, / N-au avut lemne plătite. / Şi-s oprite de ardăi…” (Memoria 2001: 107; Năneşti). 2. Paznic de câmp, gornic (Rozavlea); boctăr, iagăr, vătav de ţarină (ALR 1971: 421). – Din i.-e. *ard- “deal, înălţime”, de unde ardel, ardeal “munte împădurit; pădure”.

Ardéal, (Ardel), s.n. – Numele regiunii intracarpatice din România (mai puţin Banat, Crişana şi Maramureş); Transilvania: “Merem la Ardel, peste deal, în Lăpuş” (Ieud, 1987); “La gură eşti ca paharu, / Nu mai vezi în tot Ardealul” (Papahagi 1925: 219; Deseşti). – 1. Din magh. Erdély “ţinutul de dincolo de pădure”, din erdö “pădure” şi elv “locul aflat peste, dincolo de ceva” (Humfalvy 1870); La fel Hasdeu, Onciu, Iorga, Drăganu, Iordan, DER: “Ardeal este din punct de vedere etimologic maghiarul Erdély, care vine la rândul său din erdö “silva”. Numele curat românesc, înainte de a primi termenul maghiar, cată să fi fost Codru, pe care ungurii, aşezându-se în Pannonia, îl tălmăcesc prin Erdély, iar românii s-au mulţumit a împrumuta traducerea” (Hasdeu). 2. Din rad. i.-e. *ard „deal, înălţime”. În rom. ar proveni din lat. arduus „înalt”. Ardeal este o traducere maghiară a top. Rom. Ardal sau Ardel: “Rădăcina termenului Erdély, adică erdö, nu este consemnat în dicţionarele etimologice maghiare şi deci este o calchiere a top. rom. Ardeal” (Rizea).

ardeléan, -eni, s.n. – Locuitor din Ardeal: “De la Cavnic, peste munte sunt ardeleni (ALR 1969: 4); “Că noi altu’ ţ-om găsî, / Mai de iţă, mai de neam, / Nu ca esta-u’ ardelean (Papahagi 1925: 219). – Din Ardeal + -ean.

aréte, areţi, (areti), s.m. – Berbece (de 4 ani) de prăsilă (Papahagi 1925): “Sunt mai bucuroşi dacă întâiul miel e berbec: zice că-i bun de areti (de prăsilă)” (Latiş 1993: 81; Poienile Izei). – Lat. aries, -etem (Puşcariu, DA, DER).

argeá, s.f. – v. arjea.

árie, arii, s.f. – 1. Locul unde se treieră grâul (ALR 1971: 415): “Di pă cruce, pă stog, / Di pă stog, pă arie” (Bilţiu 1996: 380). 2. Partea de jos, interioară, la casele vechi, lipite cu pământ: “Aria căsii nu-i bătută, / Voia gazdei nu-i făcută; / Aria căsii bate-om, / Voia gazdei face-om” (Lenghel 1979: 44). – Lat. area “loc neted, loc pentru clădit; ogradă (curte), tindă; piaţă publică” (Nădejde).

ariét, s.n. – Regiune, zonă (DER). Arietena, deal din hotarul Apşelor, atestat 1453 (Mihaly 1900, nr. 362 şi 71). – Din arie.

aríşte, -i, s.f. – Închisoare (Papahagi 1925). – Probabil un arhaism, derivat din arest (cf. germ. Arrest, it. aresto); Sau din arie (ref. la judecata la hotarul moşiei, pe arie, efectuată de bătrânii satului, în societatea tradiţională românească, cf. Vulcănescu 1987: 215).

arndă, -e, s.f. – (pop.) Arendă. Cedare temporară a dreptului de exploatare a unor bunuri, în schimbul unei plăţi: “Batori a dat în arândă minele din Groapa Mare baronului Her­berstein…” (Dariu Pop 1938: 15). – Din rus. arenda.

ariníş, -uri, s.n. – 1. Teren nisipos. Deşert. 2. Pădurice de arini; arinişte. Termen atestat doar în toponime: Valea Arinişului, în Văleni. 3. Ariniş, localitate în Ţara Codrului. – Din arin + -iş (DER).

arjeá, -ele, (argea), s.f. – 1. (în Maramureşul istoric) Acoperişul (din lemn) al casei. 2. (în Lăpuş) Ultima cunună din pereţii casei (Stoica, Pop 1984). ■ “Orice construcţie ridicată prin îmbinarea unor capete de grinzi, însăşi încheietura lor. Argea avea să se numească şi războiul de ţesut (…); şi tot argea s-a numit bordeiul îngropat, din zonele de câmpie, unde se instalau, în verile caniculare, argele de ţesut, pentru a se păstra umiditatea ce întreţinea elasticitatea firelor de ţesut, îndeosebi cele vegetale, din cânepă” (C. Bucur, Muzeul Astra, Sibiu). – Cuvânt autohton (Hasdeu, Russu, Rosetti, Philippide, Brâncuşi) derivat din rad. i.-e. *areg-, “a închide, zăvor; clădire, casă” (Russu) sau dintr-un dacic *argilla (argella) “locuinţă sub pământ” (Hasdeu).

arm, -uri, (armur, armor), s.n. – (anat.) Coapsă (la animale); parte a piciorului de dinapoi cuprinsă între cupră şi gambă (ALR 1969: 133). “Armura pt’iciorului de d’inapoi” (Papahagi 1925). – Lat. armur.

armáş, -i, s.m. – 1. Om înarmat, însărcinat cu paza ordinii şi averii domnului şi a boierilor; slujbaş cu însărcinări administrative şi judiciare (Bârlea 1924). 2. Haiduc, viteaz (Papahagi 1925). – Din armă + -aş; Cuv. rom. preluat în magh. (ármás) (Bakos 1982).

armăsár, -i, s.m. – Bucată de lemn (stejar), de circa 3 m., fixată pe una din aripile porţilor de lemn; serveşte la închiderea porţii, prin fixarea capătului liber în batcă (Nistor 1977 22; Vad). – Prin metaforă, armăsar < lat. armessarius; Cuv. rom. preluat în magh. (hermekszár) (Bakos 1982).

armínden, -i, s.m. – 1. Numele popular al zilei de 1 mai: “În ziua de Arminden (1 mai) să bei vin roşu, că se înnoieşte sângele” (Candrea 1944: 306). 2. (pop.) Luna mai (Kernbach 1989: 47). 3. Copac curăţat de crengi şi împodobit cu spice de grâu: “Tinerii plecau în pădure, în munte, şi tăiau cel mai înalt copac (brad sau fag), pe care îl puteau aduce ei pe umeri. Îl curăţau de crengi, dar la vârf îi lăsau câteva pe care le împodobeau. Armindenul era ridicat, până la prânz, în centrul satului. Pe tulpină se puneau cununi de flori şi spice de grâu. Urma apoi o întrecere a tinerilor…” (Calendar 1980: 82). – Din sl. Jeremiinǔ dǐnǐ “ziua sfântului Ieremia” (DA, DER, DEX); Cuv. rom. preluat în magh. (ármingyin) (Bakos 1982).

armúr, s.n. – v. arm.

armurár, -e, (armurariu, armorar), s.n. – (bot.) Plantă ierboasă originară din regiunea me­di­teraneană (Carduus marianum; Silybum marianum). Limba cerbului (Bud 1908). Mărăcine cu frunză lată (Papahagi 1925): “Asta-i armorari şî-i bun păntru marhăle beteje. Treabă să sie h’iert şi apa să dă la marhă să bea” (Papahagi 1925: 315). – Din arm, armur “coapsă” (DER) + -ar.

arnéu, -uri, -eauă, (herneu, ierneu), s.n. – Coviltir de iarnă (de rogojină sau pânză). Atestat în Sighet şi Petrova (ALR 1971: 346). – Din magh. ernyö “umbrelă” (DA, DER).

arpagíc, s.n. – (bot.) Ceapă mică (bulb) folosită ca şi răsad. – Din tc. arpacek (MDA).

arşíţă, -e, s.n. – 1. Teren, deal, coastă de munte unde s-au defrişat copacii prin incendiere, pentru a se amenaja păşune, fânaţe sau teren agricol. Toponim atestat în Cupşeni, Măgureni, Dragomireşti, Glod, Rozavlea. 2. Arşiţa, sat atestat în 1909, azi contopit cu Vişeu de Sus (Tomi 2005: 259). – Lat. *arsicia (de la ardere > arşiţă “loc ars de soare”); Cuvânt rom. preluat în ucr. (arsyca) (Macrea 1970).

arúnc, -uri, s.n. – Socoteală, dare: “Se calcula cantitatea de fân ce trebuia să o dea fiecare asociat, după numărul de oi furajate şi numărul de zile pentru care asociatul trebuia să asigure mâncare pentru păcurari”, la iernatul oilor, în câmp, sau într-o locaţie din apropierea satului (cf. Dăncuş 1986: 51; Ieud). – Der. regr. din arunca (MDA).

arvón, -e, (s.f., arvună), s.n. – Acont, avans. – Din ngr. arravónas (MDA)

arvuní, -esc, vb. tranz. – A plăti un avans. – Din arvună.

ascrumát, -ă, adj. – Prefăcut în scum (Papahagi 1925); mistuit, ars. – Din a- + scrum “cenuşă” + -at.

asâmbrí, asâmbresc, vb. intranz. – A pleca fără simbrie din slujba cuiva. “A renunţa la simbria cuiva; a se lipsi de plată pentru perioada slujită la un stăpân” (Bilţiu 1999): “Să ştii că Pintea se asâmbreşte, se duce de la tine” (Bilţiu 1999: 425; Deseşti). – Din sâmbră, simbrie “plată” + a protetic.

asogá, asog, vb. tranz. – (înv.) 1. A da aluatului forma pâinii, înainte de a o băga în cuptor. 2. A frământa aluatul din care se face pâinea (în Mara, Hoteni, Onceşti). 3. A rupe aluatul şi a-l potrivi cu mâinile ca să intre în tava pentru copt (în Budeşti, Berbeşti, Vad, Săcel, Petrova, Vişeu) (ALR 1971: 523): “Aluat de grâu asogând” (Bârlea 1924: 85); “Ba eu numa am văzut / Asogând colac de grâu” (Papahagi 1925: 271). Atestat doar în nordul Transilvaniei şi Maramureş (ALR 1965: 1056). – Din a- + soga (MDA).

asorí, asoresc, vb. refl. – A se încălzi, a se pârli, a se expune la soare: “Te pui gios să te umbreşti, / Mai tare te asoreşti” (Ţiplea 1906: 502). – Din a- + sori, cf. însori (în + soare + -i).

astalâş, (rastalâş, stalâş, stălâş), s.m. – Tâmplar, lemnar. Atestat şi ca supranume, devenit nume de familie în perioada maghiară. – Din magh. asztalos “tâmplar”.

astá, adv. – (pop.) În seara asta, deseară: “Mândru-n cinste te sluja, / În cinste, fără simbrie, / Lasă-l pe-astară să vie” (Bârlea 1924: 99). – Asta + sară.

astupúş, -uri, (stupuş), s.n. – Dop pentru recipiente din sticlă; cep (ALR 1971: 312). “E făcut din cocean, frunză, plută”; “E făcut din văcălie”. – Din astupa “a închide” + -uş.

aşchiutóiu, s.m. – Ajutor de jurat, de pretor (Bud 1908). – Din aşchiut (< magh. askudt) + -oi.

aşezămnt, -uri, (aşedzământ), s.n. – 1. Locuinţă stabilă (Papahagi 1925). 2. Casă, gospodărie, aşezare: “De-oi trăi şi n-am ticneală / Nici aşedzământ în ţară…” (Papahagi 1925: 205). – Din aşeza + (ă)mânt.

az, -e, s.f. – (gastr.) Pâine de aluat nedospită. “Făină de pârgă, apă şi sare, fără nimic de dospit” (Memoria 2001: 39). – Din ngr. azima.

B

 bábă, babe, s.f. – v. băbătie.

babíţă1, babiţe, s.f. – Raţă (Papahagi 1925). – Din bg., srb. babica (DEX); Cuv. rom. preluat în magh. (babéc) (Bakos 1982).

babíţă2, babiţe, (babdiţă), s.f. – (med.) Diaree (de regulă, la sugari) (Memoria 2001). – Din bg. babici.

baboánţă, -e, (baboantă), s.f. – Babă; bătrână arţăgoasă, supărăcioasă (Bilţiu): “Trebuie s-o ieie crucea femeie văduvă şi curată, nu fiece baboanţă” (Bilţiu 2001: 63). – Din babă (< sl. baba), contaminat cu clonţ, cloanţă, cf. Baba Cloanţa (personaj din basme).

báci, s.m. – Mai-mare peste păcurari la stână (în zona Borşa – Moisei – Săcel). În alte regiuni din Maramureş se utilizează vătav (ALR 1971: 382) sau ambii termeni: “Baciul este conducătorul stânei şi personajul principal; corespunde cu baca la stânele din Cehoslovacia şi Polonia. Baciul este angajat de către stână şi plata lui variază după învoială. […] El are obligaţia de a supraveghea bunul mers al stânei, dacă oile sunt «bine purtate» la păşune şi păcurarii nu le lasă «să zacă pe munte», ca să se îmbolnăvească. Baciul mai are grijă să atragă atenţia păcurarilor să nu umble prin locurile unde se ţine ursul. Tot de datoria baciului este de a controla pagubele şi a face distribuirea lucrului între păcurari. El mai pregăteşte şi mâncarea ciobanilor” (Morariu 1937: 184). – Cuvânt autohton (Hasdeu 1894, Philippide 1928, Rosetti 1962, Russu 1981, Brâncuşi 1983); Împrum. din rom.: srb. bač, blg. bač, baču, ceh. bača, pol. baca, ucr. bac, magh. bács, “cioban” şi bácsi, “bade, nene” (Macrea 1970).

báer, s.n. – v. baier.

bagắu, -uri, s.n. – Tutun, tabac. În expr. a ţine bagău = a mesteca tutun: “Amândoi moşii fumau cu pipa şi ţineau bagău” (Memoria 2004-bis: 1.283; Deseşti). “Fetele din satu meu / Dohănesc şi ţin bagău” (Memoria 2001: 102). ■ Bagău (Bagoaie), poreclă în Dragomireşti (D. Pop 1970). Atestat şi în Maramureşul din dreapta Tisei, cu sensul de “scrum de tutun” (DRT). – Din magh. bagó “tutun de mestecat” (Cihac, DA cf. DER).

bagnét, -uri, s.m. – Baionetă (Bârlea 1924). Cuţit soldăţesc (DRT): “Nici călare, nici pe jos / Fără cu bagnetu scos” (Bârlea 1924: 284). – Din germ. Bajonett “baionetă”.

bái, -uri, s.n. – Necaz, supărare: “Lasă, nu-i bai, mândrior, / Că m-ai lăsat să trag dor” (Papahagi 1925: 197); “Nu te bucura de baiul altuia” (Lenghel 1979: 214). ■ (med.) Baiul cel mare, baiu cel rău = epilepsie; beteşâg (ALR 1969: 167). – Din magh. baj “necaz” (< sl. boj “calamitate”).

báie, băi, s.f. – 1. Exploatare minieră subterană; mină; ocnă. 2. Carieră de piatră (Borşa, Giuleşti). Baie de piatră = pietrărie (ALR 1973: 675). ■ Baia Mare, Baia-Sprie, Băiţa, Băiţa de sub Codru, Băiuţ (localităţi în judeţul Maramureş). – Lat. *bannea, balnea, cf. it. bagno, fr. bain, sbaño, port. banho (DER); Magh. banya provine din rom. (DER).

báier, -e, (baer, baior, bair), s.n. – 1. Brâu, cureaua de la taşcă, legătură de desagi (Papahagi 1925). 2. Aţă, sfoară de legat cămaşa ori sumanul la gât (Bud 1908): “Pă baieru trăistii mele / Scrisu-i numele tău, lele” (Şteţco 1990: 297). – Lat. bajulus “hamal” (Creţu, Philippide, Candrea-Densusianu, DA, DEX); “Baier e străvechi, specific românesc” (Russu 1981).

baláce, s.f. – (bot.) Clopoţel de pădure, iarba limbii (Streptopus amplexifolius) (Borza 1968). – Probabil din bal “alb” + -ace.

baláur, -i, (balaor, bălaur), s.m. – (mit.) Dragon, zmeu, şarpe; monstru. Fiinţă fantastică întruchipată sub forma unui şarpe uriaş, cu solzii aurii, coadă lungă, adesea înaripat, cu unu, şapte, nouă sau 12 capete. Conform credinţelor, balaurii populează lacurile montane din Maramureş, de unde ies în ziua de Paşti şi care înghit pe oricine se apropie de lac (Bilţiu 1999: 27): “Ci te fă şarpe-balaur / Cu coadă de aur, / Cu ciute bolţate, / Cu par de foc încălţate” (Memoria 2001: 18). “La Cornu Gutâiului / … / Unde bea balauru” (Papahagi 1925: 160). – “Faptul că este vorba de un cuvânt balcanic, fără explicaţie în celelalte limbi cunoscute, ne face să credem că formele lui actuale trebuie să se reducă la o rădăcină tracică, *bell- sau *ber- «fiară, monstru»” (DER); Termen autohton (Hasdeu 1894, Philippide 1928, Rosetti 1962, Russu 1981, Brâncuşi 1983), cf. alb. boljë, bollë “şarpe”.

báligă, -i, -e, (balega). s.f. – Excremente de animale mari. – Cuvânt autohton, cf. alb. baigë (Philippide 1928, Rosetti 1962, Russu 1981, Brâncuşi 1983).

bálmoş, -uri, (balmoj, balmuş), s.n. – (gastr.) Preparat culinar din caş fiert în lapte dulce, în amestec cu făină de mălai: “Se pun două găvane de jintuit în căldăruşe, apoi un găvan de lapte dulce şi un găvan de apă. Când e prea dulce, se adaugă lapte acru. Căldăruşa se pune apoi la foc şi se fierbe în clocot ½ oră, mestecându-se mereu. Se adaugă în urmă făină de mălai, «ca pentru coleşă» şi se mai fierbe în clocot 15 min., apoi se amestecă în jur cu coleşerul până ce iese untul din jintuit de trece peste balmoş” (Georgeoni 1936: 80). – Creaţie expresivă (Iordan); Posibil să fi suferit influenţa lui valma, valmeş “amestecat, bălmăjit”, din sl. valŭmŭ “amestecat” (DER); Cuv. rom. preluat în magh. (bálmos) (Bakos 1982).

báloşă, -e, adj. – (ref. la capre) De culoare albă (Georgeoni 1936: 36). – Din bal, băl “alb” (< sl. bĕlŭ “alb”) + -oşă.

baltág, -uri, (băltag, bâltag), s.n. – Topor cu coadă lungă, întrebuinţat şi ca armă: “Cu baltagu-ncolţurat” (Calendar 1980: 5). – Din tc. baltak (Şeineanu cf. DER).

balţ, -uri, s.n. – 1. Laţ, ochi, nod (Memoria 2004). 2. Năframă de mireasă; voal (Papahagi, 1925). ■ Ştergar alb din bumbac care se leagă pe capul miresei după cununie (Stoica, Pop 1984; Lăpuş): “Eu-s fecioru cu bujoru / Şi-am zânit cu bălţişoru” (Şteţco 1990: 27). – Lat. balteus “cingătoare” (NDU, MDA).

banát¹, -uri, s.n. – Necaz, supărare, mâhnire: “Să n-am prunc de legânat / Mi-aş trăi tot cu bănat” (Calendar 1980: 17). – Din magh. bánat “tristeţe, mâhnire”.

Banat² – Regiune, ţinut în vestul României: “Eu să n-am de legănat / Trece-aş dealu în Banat” (Calendar 1980: 17). Moroşenii peregrinau pe timpul verii, la câmpie, în Banat, unde lucrau până toamna, când se întorceau acasă cu bucate. – Din ban “rang boieresc; guvernator”, cf. lat. med. banatus.

bancútă, -e, (băncută, băncuţă), s.f. – Monedă de 50 de bani; odinioară (în Trans.), monedă de 20 de creiţari (DER): “Câte paie pă casă / Atâtea bancute pă masă” (Bilţiu 1996: 338). – Din germ. Banknote.

bándă, bande, s.f. – Orchestră, ceteraşi (Memoria 2004). – Din germ. Bande “bandă, ceată” (DEX).

barabói, s.m. – (bot.) Cartof (Solanum tuberosum); picioică, corompei, cloşcă (ALR 1971: 440). – Din bg. baraboj “cartof” (Cihac; DA); Cf. ucr. barabolya (DER).

barabór, -i, s.m. – Ţapinar, lucrător la pădure: “Săracii baraborii, / Cân’ s-adună doi şi tri / Iuti să pun şi-ş beu banii” (Şteţco 1990: 232). – Et. nec.

bárem, adv. – Măcar, cel puţin. – Din tc. barim (< pers. bari).

barşón, -oane, s.n. – 1. Catifea (în Trans.). 2. Zgardă de mărgele (în Maramureş, Oaş, Lăpuş): “În tot Maramureşul, de la fetiţă la bătrână, fiecare poartă şi acum în jurul gâtului zgărdanul sau barşonul, identice cu zgarda din Ţara Oaşului, completând răscroiala pătrată a cămăşii” (Bănăţeanu 1965: 124). Tot barşon se numeşte zgarda lungă care se poartă prinsă pe cap şi de cozile fetelor, în Ţara Lăpuşului (idem, 154): “Lelea cu barşoanele / Nu şti mulge vacile” (Memoria 2001: 81); “Ori pă bumbi, ori pă cojoc,/ Ori pă barşonul de la clop” (Lenghel 1985: 593). Explicaţia devierii sensului o găsim la Mirescu (2006, 149): “La sărbători, tinerele fete [din Lăpuş] purtau câte două rânduri de barşoane (broderie din mărgele pe suport textil, cu panglici colorate la capete), prinse de cozi”. Panglicile colorate de la capetele zgărdanelor erau confecţionate din catifea (barşon), material textil achiziţionat din magazin. Utilizat la început cu sens peiorativ (depreciativ la adresa fetelor ce recurgeau la acest “zorzon” modern), cuvântul barşon a devenit cu timpul sinonim cu zgărdan. – Din magh. bársony “catifea”.

barşoní, -esc, vb. tranz., refl. – 1. A (se) îmbrăca cu haine confecţionate din catifea, purpură. 2. A oferi cuiva zgărdane cu panglici din catifea: “Mândrulucu meu Ion, / Da’ mă poartă cu barşon. / Batăr cât m-ar barşoni / Eu nevastă nu i-oi fi” (Bârlea 1924, I: 250). – Din barşon “catifea”.

bártă, -e, s.f. – Tivitura de sus a izmenelor, cioarecilor sau rochiei [fustei], prin care trece brăcinarul (Bilţiu): “Când lega oarece bărbat, zâce că trebe să iei brăcinariu de la un om mort şi să i-l pui în barta gatiilor la cine vrei să îl leji” (Bilţiu 2001: 111; Onceşti). – Din germ. Borten (MDA).

bárţă, -e, s.f. – Adeverinţă, dovadă, act oficial. “Act eliberat de Consiliul Popular pomicultorilor pentru a-şi putea fierbe ţuica” (D. Pop 1970): “Poţi cosî pă unde-i vre / Numai barţă de-i avé” (Lenghel 1985: 593). Atestat în Maramureşul din dreapta Tisei, cu sensul de “chitanţă”. – Et. nec. (MDA).

bárză, adj. – (ref. la oi) Albă cu trăsuri negre pe la ochi sau jumătate albă, jumătate neagră (Precup 1926: 25). – Cuv. autohton; cf. alb. bardhë; Din rom. provine ucr. barza “oaie cu pieptul alb”.

bátăr, (batâr), adv. – Măcar, chiar, cu toate că, cel puţin; berem, barim: “Batăr cât el s-ar ruga” (Calendar 1980: 16). – Din magh. bátor “îndrăzneţ, curajos” (NDU).

bátcă, batce, s.f. – 1. Nicovală mică de fier pe care se bate coasa (Săpânţa, Rona, Petrova); ileu. 2. Bucată de fier lată şi încovoiată ce serveşte la închiderea porţii (Nistor 1977: 22). Zăvor; vârtej, rigli. – Din ucr. babka (NDU).

batúl, -ă, adj. – (bot.) Soi de măr nobil (Malus pumila); mere batule (Borza 1968: 105): “În anii de recoltă bună se exportă 200-300 de vagoane de mere de soiuri nobile (Ionatan, Batul etc.) în Cehoslovacia, Ungaria, Germania, Siria şi Palestina” (Demeter, Marin 1935: 87). – Et. nec.

băbătíe, băbătii, (babă, băbuie, băbâcă), s.f. – 1. Element din sistemul de evacuare a fumului provenit de la cuptor; este construit din bârne de lemn, lipite cu lut şi are o formă piramidală; este amplasat în tindă, la nivelul plafonului. Are rolul de a aduna şi a răci fumul ce se ridică de la hornul vetrei (Şainelic 1986: 77). 2. Parascântei la casele ţărăneşti vechi, situat în pod (Bilţiu): “Mai demult, o avut aşé băbâcă-n pod, ca un cuptor din lespez’ de piatră, şi acolo îl puné p’on şir de drod” (Bilţiu 2001: 280). – Din babă (NDU) + -ătie; Cuv. rom. preluat în magh. (babatyi; bobotyi) (Bakos 1982).

băbiţất, -ă, (băbdiţat), adj. – Descântat contra diareei. – Din babiţă2 + at.

băboní, vb. tranz. – v. boboni.

băcíe, băcii, s.f. – Stână, cu sensul restrictiv de “locaţie în care se prepară lactatele”. – Din baci + -ie.

băcít, s.n. – Meşteşugul prelucrării laptelui (Georgeoni 1936: 82). – Din baci + -it.

băcuiéţ, -e, (băcueţ), s.n. – 1. Sac mic, desagă: “Vara o sapi cu hârleţu, / Toamna-o cari cu băcuieţu” (Papahagi 1925: 228). 2. (fig.) Mic de statură, pitic: “Stau feciorii să să bată / De la-un băcuieţ de fată” (Papahagi 1925: 219). – Contaminare dintre magh. bacó şi săcuieţ (MDA).

băiéş, -i, s.m. – Lucrător în mină; miner. – Din baie “mină” + -eş.

băl, bală, bălă, (bal, bel), adj. – (înv.) 1. Alb; (ref. la oi) cu lâna de culoare albă; alb curat (Precup 1926). 2. (ref. la culoarea părului) Bălai: “Maică, doi feciori mă cer, / Unu-i negru ş-altu băl” (Bârlea 1924 I: 310). Valea lui Băl, toponim în Rohia-Lăpuş; Băleasa, afluent al Izei, ce izvorăşte sub vf. Ştefăniţei şi se varsă în Iza la Săliştea; Bălan, nume de familie provenit dintr-o poreclă sau un supranume (“blond”). – Din sl. bĕlŭ “alb” (DA, DER); Cuvânt autohton (Hasdeu 1894, Brâncuşi 1983) din radicalul i.-e *bhel “strălucitor, alb”.

bălái, bălaie, adj. – 1. (ref. la părul oamenilor) Blond. 2. (ref. la animale) Cu părul sau lâna albă sau alb-gălbui: “Cu oile bălăiele” (Lenghel 1985: 217). Bălaia, nume care se dă vacilor albe. – Din băl “alb” + -ai; Cuv. rom. preluat în magh. (baláj) (Bakos 1982).

Blgrad – Alba Iulia, oraş în Transilvania. Toponim ce apare frecvent în versurile populare maramureşene. – Traducerea slavă a denumirii latine a localităţii.

băltág, s.n. – v. baltag.

bălţát, -ă, adj. – (despre animale) Cu părul sau cu penele de diferite culori. – Lat. balteatus “încins, încununat” (Puşcariu, Candrea-Densusianu, DA); Din rom. provine ucr. balec “pestriţ” (Candrea) şi magh. belc (Bakos 1982).

băncútă, s.f. – v. bancută.

băndúră, -e, s.f. – Năframă, bandaj; cârpă (Papahagi 1925): “Cu unsoare îl ungem la grumaz şi-l legăm cu o băndură” (Bârlea 1924 II: 380). – Din germ. (Ver)band “baieră, bantă, betelie” (Ţurcanu 2005).

băntăluí, băntăluiesc, vb. tranz. – A lovi, a atinge, a vătăma: “[Mătrăguna] o pune lângă on pom, să nu o poată nime s-o băntăluia” (Bilţiu 2001: 231; Săliştea de Sus). – Cf. magh. bántalom (MDA).

bănuí, bănuiesc, vb. intranz. – 1. A se supăra, a se întrista, a se necăji. 2. A regreta. Îmi bănuiesc = îmi pare rău (Ţiplea 1906): “Crede şi ţi-i bănui / Ce copilă eu mi-oi si” (Viman 1989: 269). 3. A duce dorul. – Din magh. banni (DEX), cf. banat “regret, părere de rău”.

bănuít, -ă, adj. – Supărat, necăjit. – Din bănui + -it.

bărbănóc, -oace, -ci, (bărbânoc), s.n., m. – (bot.) Plantă ierboasă, perenă, căţărătoare, cu flori albastre sau violete. Saschiu (Vinca minor): “Trăieşte în pădure, la răcoare; se pune între pietrele fântânii; se fac cununi la mireasă” (Calendar 1980: 65); “Fântână cu bărbânoc, / Mi-o făcut codru soroc” (idem: 70). – Din ucr. bervinok (DLRM, DEX); de la prototipul sl. *barvinoku, cf. ucr., rus. barvinok (DER). Vişovan (2002) menţionează că bărbânoc este, în graiul lăpuşean, denumirea populară a brebenului (Corydalis Marshalliana). Ipoteza e confirmată indirect de Borza (1968: 180), când menţionează brebeni, brebenoc ca alte denumiri pentru bărbânoc.

bărbấnţă, -e, (berbinţă), s.f. – Vas de lemn, confecţionat din doage, legate cu două arcuri de fier, utilizat la păstrarea brânzei în timpul iernii; putină: “Caşul se sfărmiţează şi să sară. Se frământă bine, apoi se aşază în bărbânţă. Brânza care este menită să rămână pe iarnă trebuie ermetic înfundată în bărbânţă; în scopul acesta se pune pe deasupra brânzei un strat de lut, iar pe deasupra, fundul de lemn. Astfel este pregătit peste timpul iernii; de regulă se întoarce bărbânţa cu gura în jos, să curgă ceva izvarniţă, ce ar fi în brânză” (Bârlea 1924 II: 646); “Că ai tri berbinţ cu brânză” (Papahagi 1925: 228); “Până ţăsă-un cot de pânză / Mânc-o bărbânţă de brânză” (Şteţco 1990: 221). Bârbinţă, poreclă în Bârsana (Lenghel 1979: 132). – Cf. magh. berbence > ucr. berbenicja (Cihac, Gáldi, DEX); Termenul rutean provine din rom. (Miklosich, Drăganu); Terminologia pastorală este preponderent autohtonă.

bărbânţát, -ă, adj. – Mare, bombat, gras: “Bob de grâu mare”; bobat, măşcat. -Din bărbânţă + -at.

bărc, -uri, (berc), s.n. – Smârc, desiş, tufiş; pădurice. – Din magh. berek “pădurice pe malul unei ape”.

bắrcă, (bercă, bârcă), s.f. – Oaie cu lâna creaţă şi măruntă: “Să-mi cumpere bârcă neagră, / Să-mi cos o chemeşă neagră” (Bilţiu 1990: 191). ■ Bărcărie, “adăpost pentru oi în câmp”, toponim în Odeşti-Codru (Odobescu 1973). – Probabil din v. germ. brecha (< germ. Bruch “fragment”), prin intermediul unui cuv. sl. (DER); cf. srb. birka “oaie cu lâna creaţă” (Cihac), care ar putea proveni din rom. (DA cf. DER).

bărcuí, bărcuiesc, vb. tranz. – A capta roiurile de albine sălbatice în ştiubeie. Practică atestată până la mijlocul sec. XX în Maramureş (Dăncuş 1986: 62). – Din bârc “lemn mic de prins albine” + -ui.

bărcuíre, s.n. – Vânătoare de albine sălbatice. – Din bărcui + -re.

bărdălí, bărdălesc, vb. tranz. – A ciopli cu barda: “Cu barda să bărdălească, / Cu securea să cioplească” (Bilţiu 1996: 323). – Din bardă (< germ. Barte, magh. bárda) + -li.

bărdáş, -i, s.m. – Tâmplar; cioplitor în lemn. – Din bardă + -aş.

bărnác, -e, adj. – (despre culoarea feţei, a părului sau a ochilor) Negricios, oacheş, brunet (ALR 1969: 12; Papahagi 1925): “Vai de mine, bine-mi place / Mândruţa care-i bărnace” (Şteţco 1990: 304). – Din magh. barna “brunet”.

băsádă, băsade, (besadă), s.f. – Vorbă, cuvânt; conversaţie, taifas: “Gruişor cu slujnica / Că li-i una besada / Şi blidu şi lingura” (Memoria 2001: 104). – Sl. besĕda, cf. magh. beszéd (< sl.).

băsădí, băsădesc, (băsădui), vb. intranz. – A vorbi, a sta de vorbă; a sta la taifas. – Din băsadă.

bătáie, bătăi, s.f. – Război, bătălie (ALR 1973: 723). – Lat. battalia, der. regr. de la battualia (Puşcariu, Candrea-Densusianu, DA), cf. it. battaglia, port. batalha, sbatalla, alb. bëtajë.

bătrâní, -esc, vb. intranz. – (rar.) A îmbătrâni; a deveni bătrân, înaintat în vârstă: “Frunza gălbiné de vânt, / Omu bătrâné de gând” (Papahagi 1925: 172). – Din bătrân (< lat. veteranus).

bâh, -uri, s.n. – 1. Maladie, boală, criză. 2. Apucătură, snagă: “Şi când i-a veni lui bâhu acela, apoi să vezi cum prindea de oameni…” (Bilţiu 1999: 302). – Et. nec.

bấhă, bâhe, s.f. – 1. Presimţire, vâlfă: “Mi-o vinit mie bâhă înainte de a păţi” (Faiciuc 1998). 2. Poftă, chef: “I vine bâhă de dus” (Faiciuc 1998). – Et. nec.

bâiguí, bâiguiesc, (buigui), vb. intranz. – A aiuri, a vorbi fără înţeles: “Ie-o iagă, două de vin / Vine-acasă bâiguind” (D. Pop 1978: 176). – Din magh. bolyo(n)gni “a tulbura, a rătăci” (Gh. Radu 1970).

blc, -uri, s.n. – Băltoacă, mocirlă. Bâlc, nume de familie. – Cuvânt autohton (Philippide 1928, Rosetti 1962, Brâncuşi 1983).

bâlie, bâlii, s.f. – Tulpină. Tulpina porumbului (sens general); turjan, jmet’elin, tuleie (ALR 1971: 406). Tulpina florii-soarelui (D. Pop 1978). Lujer de bostan (Memoria 2004). Vrej de castraveţi; ziţă. – Din s. bylije “ierburi” sau din ucr. byl’e “tulpini” (DA cf. DER).

bârcă – v. bărcă.

bândigắu, bândigauă, bândigaie, (bârdâgău), s.n. – Maţ, intestin: “Iute loveşte calul, îi scoate bârdâgauăle” (Bilţiu 1990: 430). – Cf. bârdan “pântece”.

bấrsă, -e, s.f. – Element din compunerea plugului de lemn. Bucata de fier care leagă cureaua şi brăzdarul de grindei: “Uitându-mă după dânsa / Mi s-o rupt plazu şi bârsa. / Eu făcându-mi bârsă nouă / Mni s-o rupt grindeiu’n doauă” (Ţiplea 1906: 493). – Drăganu (1920: 27) propune sensul de “mesteacăn” (în limba traco-dacică): bârsa plugului putea fi confecţionată din lemn de mesteacăn sau frasin; Cuv. autohton, cf. alb. vërz (NDU).

bâţ, -uri, s.n. – Băţ de chibrit; şălitră, măcăuţă, moşâni (ALR 1971: 295).  - Posibil din bâţ “mişcare rapidă, dintr-o parte în alta”.

bâzdărí, bâzdăresc, vb. intranz – A fugi, a alerga; a bozălui. În expr. bâzdăresc vitele = fuga vitelor pricinuită de insecte (Birdas 1994): “Cân’ fug marhăle de înfocăciune, de căldură, apoi aceea îi că bozălea” (Papahagi 1925). – Din bâză “insectă; albină”, cf. bâzoi “viespe”, bânzar “bondar, tăun”.

Béci – Viena, capitala Austriei: “Hai, mândră, să mă petreci, / Numai până acolo-n Beci” (Bârlea 1924: 101). – Din cuman. beč “fortificat” (DA; Puşcariu), cuvânt oriental care s-a păstrat şi în numele vechi al Vienei (DER).

bédă, -e, s.f. – 1. Nevoie, necaz, pacoste. 2. Drac. 3. Om isteţ. – Din sl. bega, ucr. biga (MDA).

belciúg, s.n. – Inel de metal, verigă. – Din sl. belŭčugu, cf. rus. belčug.

belciugát, -ă, adj. – Îndoit, încovoiat. (ref. la oi) “Cu coarnele cârligate aşa de tare, încât i se bagă în ochi” (Precup 1926: 24). – Din belciug + -at.

beltéu, beltee, belteauă, s.n. – Leagăn: “Vut-o bate Dumnezău / Tălpile de la belteu, / Lemnu’ din leagănu meu” (D. Pop 1978: 84; Băseşti). – Din magh. bölcsö “leagăn”.

bendéu, -auă, s.n. – Stomac, burtă. – Din magh. böndö.

berbínţă, s.f. – v. bărbânţă.

bércă, s.f. – v. bărcă.

bérdă, s.f. – Prăpastie, râpă mare; corhă, beucă. Termen atestat doar în Maram. – Probabil din *bârdă, în rel. cu bârdan “stomac”, cu sensul general de “adâncitură, scobitură”.

bérleş, -uri, s.n. – Căptuşeală (Faiciuc 1998): “Şi-o zâs să-l pui [condeiu de gâscă] în berleşu di la cheptari, să nu să leje de mine nimica” (Bilţiu 2001: 308). – Din magh. bélés “căptuşeală”.

besádă, s.f. – v. băsadă.

beteág, -ă, adj. – Bolnav, suferind: “O floare aflai, / În sân o-aruncai, / Beteagă pt’icai” (Calendar 1980: 7). – Din magh. beteg “bolnav”.

betegós, -oasă, adj. – Bolnăvicios. – Din magh. beteges “bolnăvicios”.

betejí, betejesc, (betejî), vb. refl. – A se îmbolnăvi: “Mândra me s-o betejât / C-o spălat asară-un blid” (Memoria 2001: 102). – Din beteag “bolnav”.

beteşíg, -uri, (beteşâg, beteşug), s.n. – (med.) 1. Boală. 2. Epilepsie; baiu cel mare. 3. Infirmitate. – Din magh. betegség “boală” (MDA).

bezér, bezări, s.n. – Volanele de la mânecile cămeşilor femeieşti; fodre. Pe Valea Vişeului, a Izei şi în depresiunea Şugatagului se folosesc bezeri la mâneci, la umeri şi în jurul decolteului de la gât (=cămaşă cu bezeri); aceste cămeşi sunt purtate doar de tânăra generaţie, spre deosebire de cămeşile bătrâneşti, mult mai simple (v. Bănăţeau 1965: 118). – Cf. pol. bryže “tiv încreţit”, ucr. brižja “intestine” (DA, Scriban cf. DER).

bícă, bice, s.f. – Taur (Bos taurus). Atestat în Vad (Papahagi 1925). – Cf. rus. byk, pol. byk (Cihac cf. DER).

bicáş, -i, (bdicaş, bghicaş), s.m. – 1. Loc cu pietriş mult; pietriş. 2. Cremene; piatră albă de râu (“care se găseşte din belşug în pârâul Bistriţa”), cu care olarii (din Săcel) lustruiau vasele de ceramică nesmălţuite şi arse la roşu (I. Pop 1970; v. şi Dăncuş 1986: 79). Bicaz, toponim în Maramureş. – Din magh. békasó “sarea-broaştei” (MDA).

bicắu, bicauă, (bdicău), s.n. – Cătuşe, piedică; greutăţi la picioare (ref. la persoanele întemniţate); obadă: “Puşca nouă ruptă-n două / Şi pe mine în bicauă” (Bârlea 1924: 13); “Fetele de pe Vişauă / Pun găinile-n bicauă / Şi-aşa le face să oauă” (Brediceanu 1957: 70). – Et. nec.

biciulí, biciulesc, vb. tranz. – 1. A comenta, a bârfi. 2. A face aprecieri (de regulă, ironice sau negative) despre cineva; a vorbi cu răutate despre cineva: “Ieşit-o femeile / Să ne vadă hainele. / Câte două, câte tri, / Să ne poată biciuli. / Biciulească cât de bine, / Că la noi nu ni-i ruşine” (Bilţiu 2004: 121; Sălsig). – Din magh. becsülni (MDA).

bídă, bide, (bdidă), s.f. – Necaz, pacoste, supărare (Bud 1908; Papahagi 1925): “Mânca-ţi-ar bida gura” (Bârlea 1924 I: 304). – Din obidă “chin, durere, zbucium” (< sl. obida).

bidí, bidesc, vb. tranz., refl. – A (se) necăji, a trăi cu chiu, cu vai (Bud 1908). – Din bidă “necaz”.

bilí, bilesc, (bd’ili), vb. tranz. şi refl. – 1. A (se) albi. 2. A înălbi pânza ţesută în război, prin spălare repetată şi uscare la soare (ALR 1971: 514): “Şi pe când o întins mai bine cânepa şi o bdilea…” (Bilţiu 1999: 114). – Din sl. bĕliti, de la bĕlŭ “alb” (Cihac cf. DER), cf. ucr. biliti.

biliţă, adj. – v. biţă.

birắu, birăi, (bdirău, birai), s.m. – 1. Primar rural. Jude comunal: “De popă şi de bdirău / Tătă lumea grăie rău” (Memoria 2001: 101). 2. Conducător, şef, vătaf. ■ Birăiţa, supranume în Moisei (Coman 2004: 37); Birăuşu, poreclă în Bârsana (Lenghel 1979: 132). – Din magh. biró (Cihac, Gáldi, DER, DEX).

birăí, birăiesc, (bdirăi), vb. intranz. – A fi primar; a primări: “Şi-ai bdirăit nouă ai” (Papahagi 1925: 234). – Din birău.

bíriş, -i, s.m. – 1. Argat, slugă la vite, vizitiu: “Şi-a băgat birişi şi s-o făcut gazdă mare, boier” (Bilţiu 1999: 153). 2. Din supranume a devenit nume de familie (Biriş, Birişiu, Birişan). – Din magh. béres “argat” (Bud 1908).

bírt, -uri, s.n. – 1. (înv.) Crâşmă (de ţară); cârciumă; han. 2. Restaurant modest. – Din srb. birt < germ. Wirt(haus).

birtáş, -i, s.m. – Cârciumar, hangiu. – Din sl. birtaš.

bitáng, -i, (bditang, bitan), s.m. – 1. Străin: “Că o bditangă de om o d’init în sat…” (Papahagi 1925: 304). 2. Vagabond. 3. Bandit, şmecher, lotru. 4. Copil din flori, bastard; ştrengar: “Să nu-ş deie fetele / După tăţi bdităngile” (Ţiplea 1906: 455). – Din magh. bitang “bastard”.

biţă, (biliţă, bdiliţă), adj. – (ref. la oi) Cu lâna albă, fără nicio pată de altă culoare (Georgeoni 1936; Precup 1926; Latiş 1993). – Posibil din albiţă.

biuşúg, -uri, (bdiuşig, biuşâg), s.n. – Belşug, prosperitate: “Şi aşa a trăit cu bdiuşig ani de-a rândul” (Lenghel 1979: 199). – Din magh. böseg “belşug”.

blândúşă, s.f. – v. brânduşă.

bleándură, blendure, s.f. – Femeie cu moravuri uşoare (Bilţiu 1999). – Din bleandă “leneş, bleg, molâu” + -ură; Cf. săs. flander, germ. Flander “cârpă, zdreanţă”, Flanderl “fată uşuratică”.

blehár, -i, s.m. – Tinichigiu; plevar. Termen atestat cu forme asemănătoare şi în alte regiuni din Trans. (ALR 1956: 535). – Din plev “tinichea” (< germ. Blech “tinichea”).

blem (blăm) – (înv.) 1. A merge; la conj., pers. I, pl., “să mergem, haide”: “Blem, soră, la cununie” (Antologie 1980: 273; Ţiplea 1906); “Blem la crâşmă să bem vin” (Brediceanu 1957: 53). Atestat cu acest sens şi în Maramureşul din dreapta Tisei. 2. A umbla, a merge; la ind. prez., pers. I, pl.: “No, amu blăm în satu’ acesta. Eu mă duc, da’ tu rămâi aici” (Papahagi 1925: 304). 3. A veni; la imper., “vino”: “Blem, mândruţ, c-om mere-n lume” (Papahagi 1925: 177). “Măi, mândrule, om frumos / Ţăpă coasa, blemi, şedz gios” (idem, t. LXII); “Mâi, D’eord’iţă, blăm în casă” (Ţiplea 1906: 432). “S’aveţi noroc! Blemaţi, placă-vă în casă” (A. Radu 1941: 53). “Arhaismul acesta şi în Maramureş se aude mai rar şi numai în câteva sate” (Ţiplea 1906). – Lat. ambulo, ambulare (“a umbla”) > îmbla(re) > umbla. Alături de cuv. formate în rom. cu pref. în- (îm-) utilizate cu şi fără prefix: bătrâni / îmbătrâni, tineri / întineri, sănătoşi / însănătoşi, bucur / îmbucura etc., şi aici s-a utilizat forma fără îm-, considerându-se că e prefix şi nu un cuvânt moştenit (Felecan).

blénci, -uri, s.n. – Briceag, cuţitaş (Memoria 2004: bis). – Et. nec.

blid, -e, s.n. – 1. Strachină de lut sau tablă: “Cer la mută de mâncat / Ié-mi dă blidu nespălat” (Memoria 2001: 100). 2. Farfurie, din lut ars, smălţuită şi pictată, care se agaţă ca ornament pe pereţii interiori ai caselor; mai demult, era un semn al bunăstării familiei respective: “Şi-am uitat, mândră, să-ţi spui / Câte blide-aveţi în cui: / Patru cu a mâţului” (Memoria 2001: 102). – Din sl. blidŭ (Miklosich, DEX).

blidár, -e, s.n. – 1. Etajeră suspendată; suport pentru blide (=farfurii). “Blidaru din Ţara Lăpu­şului, asemănător cu cel din Maramureş, Chioar sau Oaş, se confecţiona dintr-o ramă-cadru sculptată din lemn de fag, la care se ataşa un coş de forma unei iesle din nuiele sau şipci curbate («brăţări») din arin, alun sau răchită. Blidarul îşi avea locul, de obicei, pe peretele median, în preajma cuptorului şi servea atât pentru ţinut blide, cât şi pentru ţinut linguri” (Mirescu 2006: 124). 2. Blidaru, nume de familie frecvent în zona Odeşti-Codru. 3. (top.) Blidari, vale spre Firiza, la 16 km nord de Baia Mare; colonie silvică (Meruţiu 1936: 34). – Din blid “farfurie” + -ar.

blizgái, -uri, s.n. – Lapoviţă, ploaie măruntă cu zăpadă: “O dat cu blizgai ieri dimineaţă” (Faiciuc 1998). – Et. nec.

blizgăí, vb. intranz. – A ploua mărunt (amestecat cu zăpadă), a burniţa. – Din blizgai.

blóder, -e, (blodăr, bloadăr), s.n. – Cuptor la soba cu lemne: “Am băgat o pt’ită în bloadăr” (Faiciuc 1998). – Cf. germ. Bratröhre “cuptor” (Ţurcanu 2005).

boácter, -i, (boactăr), s.m. – 1. Funcţionar, angajat al primăriei; cel ce strânge impozitele. 2. Cantonier (ALR 1964: 872). 3. Paznic de noapte, poliţist. 4. Paznic de câmp, gornic, vătav, pândaş (ALR 1971: 421). – Din germ. Wächter “paznic” (DA cf. DER).

boárşe, (boaşe), s.f., pl. – Testicule: “De-i deocheată de bărbat / Crepe-i boarşăle” (Şteţco 1990: 78). – Posibil der. dintr-un termen latin, cf. it. borse “pungă”.

boboánă, boboane, s.f. – Vrajă, farmec, meşteşug, descântec: “Da-i dragă că şti boboane” (Papahagi 1925: 218). – Din magh. babona “superstiţie” (Ţiplea 1906).

boboní, -esc, (băboni), vb. intranz. – A vrăji, a fermeca: “De nu s-ar şti boboni, / Vai, Doamne, urânt-ar si” (Ţiplea 1906: 480). – Din boboană “vrajă”.

Bobotează, s.f. – Sărbătoare creştină (6 ianuarie) care marchează botezul lui Isus Cristos în apele Iordanului: “Îi sărbătoare di cele mari, ca şi cum îi Crăciunu, că s-o botezat Isus în zua asta şi să ţine sus la noi zua asta” (Memoria 2001: 26; Cupşeni); “Boboteaza-l ţâne-n braţă / Sântion Sfântu botează” (Bilţiu 1996: 252).  În Maramureş, cu acest prilej, au loc ritualuri magice de ursit; preotul umblă cu crucea şi stropeşte cu agheasmă casele; în noaptea de Bobotează feciorii fură porţile fetelor; şi tot atunci are loc scăldatul ritual la râu; există credinţa că “apa se preface-n zin”, apele-s sfinţite, de aceea nu se spală haine timp de nouă zile din ziua de Bobotează; se încheie ciclul sărbătorilor de 12 zile, ce marchează trecerea dintre ani. – Din (apă)-botează (cf. Puşcariu, DA, DEX); Formaţie artificială, din sl. Bogŭ “Dumnezeu” şi botează (Miklosich, cf. DER), devenită populară prin intermediul bisericii (cf. sl. Bogojavlenije “Bobotează”).

bobotí, vb. intranz. – 1. A pâlpâi, a arde cu flăcări trosnind (Papahagi 1925): “Focu-n vatră boboté (Memoria 2001: 105). 2. A se umfla, a zvâcni: “Bubă şi zgaibă ce coace, / Ce sparje, / Ce ruşeşte, / Ce boboteşte, / Ce urzâcă, / Ce beşică” (Bilţiu 1990: 275). – Probabil din bobot “flacără; foc mic” (< srb. bobot).

boboşí, vb. intranz. – A se umfla, a se bulbuca (Vişovan 2002). Bobojini (top.), fânaţe în Larga. – Din boboş “bulbuc, gogoaşă”.

bocáie, s.f. – Urcior cu o capacitate mai mică de ½ de litru (ALR 1971: 311).  - Probabil din bocal “pocal; vas” (< srb. bokal).

bociulíe, -i, (buciulie), s.f. – Boboc, mugur; căciulie; capsula cu sămânţă de la floare: “Măghieran cu bociulie / Spune mândrului să vie” (Bârlea 1924 II: 134). – Contaminare dintre boboc şi măciulie / căciulie.

bocotán, -i, (bogotan), s.m. – Om cu stare materială bună; găzdoi: “Optincuţăle-s pe bani, / Cismele-s la bocotani” (Memoria 2001: 101). – Din bogătan (< bogat + -an).

bócşă, -e, s.f. – Grămadă în formă de căciulă alcătuită din lemne de foioase, acoperită cu rumeguş şi pământ, care se aprindea (la foc mocnit) pentru obţinerea cărbunelui de lemn (mangal) (v. Dăncuş 1986: 67). – Din magh. boksa (DEX).

bodíş, adj. – Mare, bulbucat, crescut. În expr. a se uita bodiş = a se uita mirat, uimit, surprins: “Ce te uiţi, bade, bodiş / Că nu te sărut hiriş” (Şteţco 1990: 283). – Din boldiş “chiorâş, cu coada ochiului” (< a boldi “a căsca, a zgâi ochii”); Din sl. boda (MDA).

bodíu, -ii, s.m. – (ornit.) Uliu, eret (Memoria 2004). – Et. nec.

bogăreá, bogărele, adj. – (ref. la oi) Mică, îndesată, măruntă. “Aşa dzâcem noi la oile mâ­nunţele” (Papahagi 1925). – Cf. magh. bogár.

bogărél, bogărei, s.m. – Bou nu prea mare, dar bun de jug: “Şi-mi dă patru bogărei / Să samăn eu grâu cu ei” (Bilţiu 1996: 101; Orţâţa-Codru). – Cf. magh. bogár.

bogotán, s.m. – v. bocotan.

boháş, s.m. – v. buhaş.

boicoşí, (zboicoşi), vb. refl. – A se rări, a se zbârci, a se ponosi: “Ş-amu, dacă-am bătrânit / Clonţu’ mi s-o bătucit, / Penele s-o boicoşit” (Memoria 2001: 4).  – Posibil în rel. cu boicoş “piţigoi”.

boíme, -i, s.f. – Turmă de boi: “Sub Pt’iatra Gutâiului am ţinut boime” (Papahagi 1925: 325). – Din bou (< lat. *bovum) + -ime.

bold¹, -uri, s.n. – 1. Ac. 2. Vârf ascuţit. 3. Ac cu gămălie. – Din sl. boldĭ “ghimpe, spin”.

bold2, -uri, s.n. – Prăvălie, dugheană: “Şi-om mere în boldurele / Şi ne-om cumpăra curele” (Memoria 2001: 104). – Din magh. bolt “prăvălie”.

bólfă, -e, s.f. – 1. Nodúl, gâlcă, umflătură, cucui; tumoare (ALR 1969: 8). 2. Cocoaşă (în Borşa, Moisei şi Vişeu). – Creaţie expresivă (DER); Din rom. provine ucr. bolfa “tumoare” (Candrea cf. DER).

bolí, bolesc, vb. intranz. – A zace pe pat; a fi bolnav: “Lerman zace şi boleşte” (Calendar 1980: 4). – Din sl. bolĕti (DEX).

bolostắu, bolostăuri, s.n. – Ochi de apă, baltă, lac, iaz: “Şi pă fată o mânat / Tăt la tău, la bolostău, / Să scoată inu din tău” (Bilţiu 1990: 178). – Probabil din bulătău / bolotău “iaz noroios” (< rus. boloto).

bóndă, -e, (bundă), s.f. – Piesă de port care se pune peste cămaşă, scurtă, fără mâneci şi încheiată în faţă; tricotată, ţesută, din postav sau din piele (Bănăţeanu 1965). Adesea este confundată cu guba. În unele reg. se numeşte pieptar: “Lut pe mine nu puneţi / Numai dragă bunda me” (D. Pop 1978: 324). – Din magh. bunda “şubă, cojoc”.

bóndroş, -i, s.m. – Om mascat, acoperit cu piei de animale (bundă/bondă), încins cu o curea de care sunt legate talăngi. Masca de pe faţă e dizgraţioasă. Alaiul bondroşilor se manifestă pe uliţele satului în preajma sărbătorilor de iarnă şi are menirea să îndepărteze spiritele rele (obicei conservat în Cavnic). – Probabil bondă + -roş, în relaţie cu bodrogăni “a face zgomot”.

bont, boantă, adj. – Ciunt, fără vârf; tocit, rupt. – Probabil forma nazalizată din but “trunchi” (NDU).

bontắu, -i, s.m. – Copac ciuntit la vârf (D. Pop 1978). – Din bont + -ău.

bontăní, (băntălui), vb. tranz. – A ciocăni, a bate cu putere, a bocăni: “Spărietu’ de noapte, / De câni, / De mâţ, / De bontănit, / De răstit” (Bilţiu 1990: 317). – Cf. magh. bántani (NDU); Probabil din bont, contaminat cu bocăni.

bontozuí, vb. tranz. – v. buntuzí.

bonzár, -i, (bunzar), s.m. – 1. Bondar, cărăbuş (Melolontha melolontha): “De aş pune-o pe cântar / N-ar trage ca doi bunzari” (Brediceanu 1957: 68). 2. Poreclă pentru lo­cuitorii din Săliştea şi Bârsana. – Din bondar (de la bondăni “bombăni”).

bor, s.m. – Vânt puternic: “În vânt şi bor mare face-te-oi, / În vânt mare ţâpa-te-oi” (Bilţiu 2002: 201; Odeşti, 1974; descântec). – Cf. bora “vânt puternic, uscat şi rece, care bate iarna dinspre munte spre mare” (< it., fr. bora); Cf. Boreas (mit.) “vântul din nord; zeu care a întemeiat un regat în Thracia”.

borí, vb. intranz. – (despre vânt) A bate cu intensitate redusă; a adia: “Când vântu-a bori, / Lancea m-a jeli” (Bilţiu 2002: 56) – Din bor.

borcút, -uri, s.n. – 1. Apă minerală. 2. Izvor de apă minerală: “Borcutul ţâşneşte din foarte nu­me­roase izvoare din hotarul diferitelor sate ca Glod, Poieni, Botiza, Breb, Borşa etc. Înainte de război, apa minerală din Breb, care curge sub poalele Gutâiului, atrăgea în vilegiatură o populaţie numeroasă. Astăzi, mai toate izvoarele sunt lăsate în părăsire; de relevat că numai în ţinutul Borşei se găsesc peste 40 de izvoare cu ape minerale” (Papahagi 1925: 97-98). Borcut, localitate în Ţara Lăpuşului, atestată documentar în 1381; localitatea a făcut parte din cele 6 sate cumpărate de Ştefan cel Mare cu 3.000 fr. aur (Stoica, Pop 1984: 11). “M-o făcut mama, făcut / La fântână, la borcut” (Şteţco 1990: 321). – Din ucr. borcut, magh. borkút (MAD).

bordéi, -e, s.n. – Colibă săpată parţial în pământ şi acoperită cu paie sau crengi. Termen utilizat rar în Maramureş; se preferă sin. colibă. Bordei, poreclă în Berbeşti (ALR 1969: XVI). – Cuvânt autohton (Hasdeu 1894, Russu 1981); “În limbile vecine cuvântul este împrumutat din română, unde e autohton” (Russu 1981: 267, Candrea, Capidan).

boreásă, -e, s.f. – 1. Soţie, nevastă. 2. Stăpâna casei, găzdoaie. În Maramureş, este utilizat predilect în zona Săpânţa şi Borşa-Moisei; rar în alte localităţi: “Căpitanul nu mă lasă / La copii şi la boreasă” (Papahagi: 187; Borşa, 1920; v. şi Bârlea 1924 II: 127; Brediceanu 1957: 39). ALR îl semnalează doar în Săpânţa:  la “soţie” în Săpânţa i se spune boreasă (inf. din Berbeşti); “nevastă i se spune până pe la 40 de ani, de la 40 în sus i se spune boreasă” (inf. din Săpânţa) (ALR 1969: 174). Termenul are înţelesul de “nevastă, femeie măritată, soţie, muiere” şi (rar) de “femeie” (în general). Aria de răspândire (cf. ALR) este Târnava Mare şi Făgăraş. Atestările din texte arată că odinioară cuvântul a avut o arie mai mare şi mai compactă. În luptă cu celelalte sinonime, termenul (contras din boiereasă) apare ca o relicvă a unor stări sociale vechi. În Maramureş are şi sensul de “stăpână”. Patria lui rămâne Transilvania sau aproape exclusiv această provincie. Moldovenii îl socotesc un “ardelenism”. În graiul popular din Mara­mureş şi Ugocea se întrebuinţează frecvent. ALR atestă derivarea (masc. refăcut din fem. boreasă) boresar cu sensul de “tânăr însurat” în Maramureş, unde ştim că au existat odinioară boieri (Scurtu 1966: 192). Termen atestat cu sensul de “nevastă” şi în Maramureşul din dreapta Tisei (DRT). – Din boiereasă, (< boier “nobil” [< sl. boljarinŭ] + -easă).

borenáş, -i, s.m. – Locuitor din satul Boiereni, Lăpuş (Birdas 1994: 62). – Din boierenaş.

borhălắu, -i, s.m. – Arbore, copac (atestat în Săcel). Inf. precizează că e termen vechi (ALR 1973: 549). Cu sensul general de “lemn mare, copac uriaş”. – Probabil de la un rad. *bor “lemn, lemnos”.

borhót, -uri, s.n. – 1. Fructe fermentate care se fierb, pentru a se extrage alcoolul: “Borhot se zice înainte de sert” (Ieud). “Borhot, din care fac horinca, înainte de-a sierbe” (Petrova); monturi, slad (ALR 1971:462). 2. Resturi de fructe fermentate rămase după distilare (Budeşti; Giuleşti; Vad; Săpânţa; Săcel etc.). În Maramureşul din dreapta Tisei: brahă (DRT). – Et. nec. (MAD, NDU).

borjúg, -uri, s.n. – Element din compunerea jugului, utilizat în trecut la carele cu tracţiune animală (vaci, boi etc.); bucată de lemn uşor încovoiată, în partea superioară a jugului; obadă. Atestat ca şi toponim în Maramureş: Dealul Borjugului şi Valea Borjugului (Sălsig, Codru). Probabil s. borjug a dat porecla Borjug (cf. nume atestat Borjuganu) > valea lui Borjug, a Borjugului. – Din *bor “lemn” (cf. borhălău “arbore, copac”) + jug (< lat. iugum). E posibil ca s. borjug să fie o creaţie românească veche.

bornéu, -e, (bornău), s.n. – Raniţă militară, purtată de soldaţii austro-ungari (ALR 1973: 706): “Musai saica de spălat, / Şi pe borneu de legat” (Bârlea 1924: 6). – Din magh. borjú “viţel”, dial. bornú “raniţă” (DA cf. DER).

boronéţ, -uri, s.n. – (gastr.) După ce s-a închegat laptele dulce şi s-a scos caşul, zărul dulce se pune la fiert ca să se aleagă urda. În momentul în care urda e pe punctul de a se alege, caşul proaspăt din strecurătoare se ia şi se dumică în zerul din căldare, fierbându-se împreună până se alege urda. Acesta e boroneţul sau “jintiţa cu tătul”, care se varsă într-o borniţă, unde se păstrează până ce se termină de mâncat (Georgeoni 1936: 80). – Probabil de la borniţă “vas de lemn utilizat de păcurari”.

borotắu, (bolotău), s.n. – Parchet de pădure; butină (Gh. Pop 1971: 90). – Et. nec.

borşéu, (borşău), s.n. – (bot.) Mazăre (în Vad, Sighet). – Din magh. borsó “mazăre” (MDA).

bórtă, -e, s.f. – 1. Gaură, scobitură, groapă. 2. Trunchi de copac scobit în interior (Dăncuş 1986). 3. Lemn găunos, văgăună (A. Radu 1941: 13): “Leuştean fiert în apa statută, luată din borta vreunui lemn din pădure” (A. Radu 1941: 13). – Din germ. Borte “bordură, tresă, găitan” (Borcea, Galdi); Din ucr. bort (DA, DER); Rom. bortă > ucr. bort(a) (Candrea).

bortós, -oasă, adj. – 1. Găunos, viermănos (Ţiplea 1906). 2. Scobit, săpat, golit: “Aiesta nu-i măr bortos / Ca să-l muşti şi să-l ţâpt’i gios” (Ţiplea 1906: 504). – Din bortă + -os.

bosorcắu, -ăi, -oi, (bosărcău), s.m. – Vrăjitor (despre care se crede că are puterea să ia laptele de la animale): “În noaptea de Sân-Giorz îmblă şi bosărcăi, că moşu mneu le-o văzut într-o noapte, când o zinit în grajd bosorcăile” (Papahagi 1925: 314; Budeşti). – Din magh. boszorkány mester “vrăjitor”.

bosorcoáie, s.f. – Vrăjitoare, strigoaică, despre care se crede că se transformă în iepure şi ia laptele de la vaci, de la oi. – Din magh. boszorkány “vrăjitoare”.

boscoánă, -e, (bozgoană), s.f. – Farmec, făcătură, vrajă: “Dar i-a spus o babă meşteră în boscoane ce trebuie să facă” (Bilţiu 1999: 193). – Din bosorcău “vrăjitor” + -oană.

bóşcă, -te, s.f. – 1. Butoiaş. 2. Partea inferioară a lămpii, în care se pune petrolul (Lexic reg. 1960). – Din magh. bocska (MDA).

botáş, -i, s.m. – Paznic (la vite). – Din botă “băţ, toiag, par” (< magh. bot < sl. bŭtŭ) + -aş.

bóte, s.f. – (med.) Amigdalită (Gh. Pop 1971: 56). – Et. nec.

botéi, -e, s.n. – Turmă mică de oi. Termen atestat doar în nordul Transilvania, Maramureş şi Moldova (ALR 1956: 390). “Grup de oi, în număr de 100-150″ (Morariu 1937: 135); “În general, în grija unui păcurar bun intrau circa 80 de oi cu lapte. La un botei (150-200 de oi) se angajau trei oameni: un păcurar, un ajutor de păcurar şi un băiat. O stână era formată din 5-7 boteie” (Dăncuş 1986). – Et. nec. (MDA, NDU).

boţ, -uri, s.n. – 1. Cocoloş; obiect rotund, în general. ■ Un fel de cocă, din aluat, de mărimea unei nuci, folosit de fete pentru ritualul ursitului (Memoria 2001: 11). 2. Umflătură, bubă, cucui. – Lat. pop. *bottium (bottila) (MDA).

boţí, boţesc, vb. tranz, refl. – A (se) face boţ, a (se) mototoli, a (se) strânge. – Din boţ.

boúr, -i, s.m. – Taur sălbatic. Animal legendar vânat de voievodul maramureşean Dragoş: “Căci umblând păstorii de la Ardel, ce se chiamă Maramureş, în munţi cu dobitoacele, au dat de o fiară ce se chiamă bour, şi după multă goană ce au gonit prin munţi, cu dulăi, o au scos-o la şesu apei Moldovei…” (Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei); “Pus-au în pecetea domniei ţării cap de bouri, ce se vede până azi” (Neculae Costin). – Lat. bubalus.

bozgoánă, s.f. – v. boscoană.

bráce, s.f., pl. – Indispensabili: “Şi pe când ţi-o ai gătat / N-o fost bună nici de sac, / Da’ de brace pe bărbat?” (Bârlea 1924 II: 224). Termenul se foloseşte (rar) şi în Bucovina. – Lat. bracae “pantaloni mulaţi pe picior”.

branắu, s.n. – Vrană, trecere, strungă; vad. Valea Branăului, toponim în localitatea Rozavlea (Caia 2002: 8). – Din vrană “gaură” (< sl. vrana) + -ău.

bránişte, -i, s.n. – 1. Pădure sau parte din pădure în care este interzisă tăierea copacilor. 2. Pădure, în general. 3. Moşie domnească folosită ca păşune şi fâneaţă. Toponim frecvent în zona Codru şi Lăpuş. – Din sl. branište (DA cf. DER).

brăcinár, -i, s.m. – 1. Şnur, sfoară, aţă împletită cu care se leagă pantalonii (gacii, gatiile) în jurul brâului. 2. Puntea dintre coarnele plugului (de obicei, în forma diminutivă, brăcinăriţă); bulfeie, brăţară (ALR 1956: 20). – Din brăcie + -ar.

brăhér, -i, (brăhar), s.m. – 1. Horincar, distilator. 2. Beţiv, băutor (Hotea 2006). – Din germ. Brauherr (Ţurcanu).

brăzbăúţă, -e, s.f. – Câlţi din cânepă cărora li se dă foc, în practicile de magie pentru ursit: “Brăzbăuţă, brăzbăuţă / Uşuré şi mnicuruţă” (Memoria 2001: 18). – Et. nec.

brấglă, -e, s.f. – Partea mobilă de la războiul de ţesut care susţine spata: “Brâglele cuprind între ele spata, cu care se bate bătătura. Brâglele sunt atârnate de jugul stativelor prin două braţe; iar iţele de nişte sfori care sunt atârnate pe bâta de pe jugul stativelor” (Bârlea 1924 II: 469). – Et. nec. (MDA).

brấncă¹, -i, s.f. – 1. Mână: “Dimineaţa s-o sculat, / Cofa-n brâncă o luat” (D. Pop 1978: 332; Băseşti). – Lat. branca “labă”; Din rom. provine magh. bringa (DER).

brấncă2, -i, (brângă), s.f. – 1. (med. vet.) Boală contagioasă, specifică porcilor (brângă): “Animalul nu are poftă de mâncare şi apar unele semne de nelinişte. Localnicii (din Călineşti) cunosc o plantă numită brânguţă, care este culeasă, fiartă şi cu fiertura se spală animalul bolnav şi i se dă să şi bea” (Memoria 2004: 1.072). 2. (bot.) Buruiană de bubă, urzică neagră, brânca porcului (Scrophularia nodosa L.). Folosită în medicina populară pentru zgâlci (scrofuloză); de asemenea, contra guşterului (crup difteric) la porci (Borza 1968: 157). 3. Erizipel (Butura, 1979). – Cf. srb. brnka (MDA).

brândúşă, -e, (blânduşă), s.f.- (bot.) Plantă erbacee cu flori violete, în formă de pâlnie, care înfloreşte primăvara timpuriu (Crocus Heuffelianus) sau toamna (Colchicum autumnale): “Că-i vremea de-mpodobit / Tăt cu aor şi argint, / Pe la uşe, cu blânduşe” (Calendar 1980: 1); “Când înfloresc blânduşele toamna, va fi toamnă lungă” (Calendar 1980: 10). Florile se folosesc la răni, degerături şi contra reumatismului; decoctul plantei se utilizează la spălatul pe cap, pentru creşterea părului şi contra păduchilor; fetele îl pun în smântână şi apoi se ung pe faţă pentru a deveni mai rumene (Dumitru 1992: 89-90). – Cuvânt autohton (Puşcariu, Russu); Din rad. *brend-, “umflat” (Giuglea).

bru, brâie, s.n. – 1. Cingătoare: “Aşa m-o cuprins doru, / Cum m-aş strânge cu brâú” (Papahagi 1925: 207). 2. Talie, mijloc. 3. (la morile de apă) Lemnul care stă deasupra apei şi care prinde capetele bogdanilor; puntea bogdanilor (Felecan 1983). – Cuvânt autohton; cf. alb. bres, brezi; “Cuvintele rom. şi alb. sunt forme paralele de obârşie indo-europeană, recunoscându-se că pentru brâu e necesar şi admisibil un *brenu-, *branu-” (Russu 1981: 273). La fel, Rosetti, Miklosich, Philippide.

breábân, brebene, (breabă, briabân), s.n. – (bot.) 1. Nume dat mai multor specii de anemone. 2. Florile-paştilor (ALR 1961: 644). – Et. nec. (DEX).

breánă, brene, s.f. – Mreană (Barbus fluviatilis): “Dzua-s breană la vaduri, / Noaptea zidră la câmpuri” (Papahagi 1925: 271). Breni, poreclă pentru locuitorii din Fereşti: “Fereştenii-s breni, d’ipce că-s lângă apă” (Papahagi 1925: 315-316). – Din srb. mrëna (Miklosich, Cihac, Conev cf. DER).

breáz, -ă, adj. – (ref. la oi) Neagră şi pe cap cu alb (Precup 1926; Georgeoni 1936). – Din sl. brĕzŭ “alb”, bg. brĕz “pestriţ, bălţat”.

breb, -i, s.m. – Animal rozător; castor (Castor fiber).Breb, sat aparţinător com. Ocna-Şugatag, situat la poalele Gutâiului. – Din sl. bebrŭ (posibil aparţinând stratului i.-e.).

bréner, -i, (brenăr, breiner), s.m. – 1. Persoana care supraveghează procesul de fierbere a mon­turilor, distilarea rachiului şi care răspunde de calitatea procesului finit; distilator. 2. Fochist. – Din germ. Brenner “distilator de rachiu, fochist”.

bribói, briboi, s.m. – (bot.) Plantă erbacee, cu flori purpurii; iarba-vântului (Geranium columbinum L.). Floarea vinului, muşcata jidului (Geranium macrorrhizum L.). Se foloseşte pentru dureri de stomac şi de şale (Borza 1968).  Floare roşie-alburie, cu miros de mentă (Geranium alpestre). – Et. nec. (MDA, NDU).

brihán, -e, s.n. – Pântece, burtă (de regulă, la vite); burdihan, burduhan, bârdan.

bríşcă1, brişti, s.f. – Trăsură mică: “Ştiu că n-ai brişcă cu cai, / Nice locuri cu mălai” (Papahagi 1925: 227). – Din rus. bricika.

bríşcă2, brişte, s.f. – Briceag. – Din magh. bicska “briceag”, contaminat cu brici.

broázbă, -e, s.f. – Varză acră (în Budeşti, Hoteni, Vad); curet’i murat (ALR 1971: 445). Căpăţână de varză (Hotea 2006). – Din srb. broskva “gulie” (MDA).

bróză, (bronză, brouză), s.f. – Bicarbonat de sodiu: “Am pus un ptic de bronză; pă bronză un ptic de oţăt” (Memoria 2001: 44). Atestat şi în Maramureşul din dreapta Tisei (broză, brouză). – Cf. germ. Brause (Ţurcanu 2005).

brotăcí, brotăcesc, vb. intranz. – A strica oile: “Nu mergem cu oile în munte prin Grădina Zânelor, să nu brotăcim oile” (C. C. 1979). – Probabil în rel. cu iarba crudă, primăvăratică, cf. broticiu “verde (ca brotacul)”.

brozbúţă, -e, s.f. – (gastr.) Sarma (atestat în Mara şi Hoteni); galuşcă (ALR 1971: 530). – Din broazbă “varză acră” + -uţă.

brózdi, s.n. – Urzici tinere, lăptuci, păpădie, din care se face supă primăvara devreme (Memoria 2001). – Et. nec.

brudí, -esc, vb. tranz. – A afuma (slănina crudă). – Et. nec.

brudít, -ă, adj. – Crud, fraged: “Hai şi mănâncă şi tu un pic de slănină brudită” (Bilţiu 1999: 189). – Din brudiu.

brudíu, brudie, adj. – Tânăr, necopt, naiv, prostuţ, fără judecată (Ţiplea 1906; Papahagi 1925): “Ce haznă ţi-i de crăiie / Dacă mintea ţi-i brudie” (Ţiplea 1906). – Et. nec. (MDA, NDU).

bruj, -i, (bruş), s.m. – 1. Bulgăre de pământ (ALR 1973: 786). 2. Bulgăre de zăpadă (ALR 1973: 667). 3. Cocoloş: “Nu m-ai lăsat pântru mult, / Numai pântr-on bruj de lut” (Bilţiu 1990: 449). – Din srb. bruš (NDU).

brují, -esc, vb. refl. – A se bate cu bulgări de zăpadă. – Din bruj.

brujós, -oasă, adj. – Bulgăros: “Pământul care se ară cu bruji se numeşte brujos” (ALR 1973: 786). – Din bruj + -os.

brumár, s.m. – (pop.) Luna noiembrie: “Vara tătă noaptea-i mică, / Nu-i de mărs la ibovnică; / Până-n luna lui brumar / C-atuncea-s nopţile mari” (Şteţco 1990: 292). În chestionarele din sec. XX, pentru a 11-a lună din calendar, maramureşenii au indicat noiemvre, noiembre, november (cf. ALR 1973: 657), din lat. november, de la novem “nouă”, a noua lună din vechiul calendar roman. Brumar(u), nume de familie (în Botiza), poreclă (în Rozavlea, Valea Stejarului, Borşa). – Din brumă (< lat. bruma “chiciură, promoroacă”) + -ar.

bruscáte, s.f., pl. – (mag.) Resturi animale folosite în vrăji şi farmece: “De făcătură aşe fac: strâng câte bruscate-s pă latu pământului într-o oală şi le pun la foc, aşe, înt-on cuptiori (…). În oală-s labe de tăt feliu de animale de pădure. Tăt feliu de lăbucă strânji acolo, să forfotească. Trebe să fie şi de cocoş de pădure şi de vulpe, de tăt felul” (Bilţiu 2001: 183). – Et. nec.

brustán, -i, s.n. – (bot.) Brustur(e), plantă cu frunze mari şi late, cu flori purpurii dispuse în inflo­rescenţă sferică, ţepoasă. Ciulin, scai (Actium lappa). Se utiliza pentru obţinerea culorii negre, în amestec cu arin, sovârf, coji de nucă. ■ (Med. pop.) Frunzele crude se puneau pe răni, buboaie, umflături, pe pielea arsă de soare; pentru dureri de şale şi de piept (Butură 1979). Rădăcina, recoltată înainte de înflorire (în martie-aprilie) conţine insulină (40%). Stimulează funcţiile renale; scade zahărul din sânge (Dumitru 1992: 90). – Cuvânt autohton, cf. alb. brushtullë, cu arhetipul *brustul, de la rad. i.-e. *bhrez-s- “a încolţi, a creşte” (Russu 1981; Brâncuşi 1983).

bruş, s.m. – v. bruj.

búa – v. abua

búbă, -e, s.f. – (med.) Umflătură, abces. Bubele Frumuşelelor = vărsat de vânt (poate fi şi scarlatină sau pojar); afecţiune epidermică contagioasă. “Bube apărute pe corp, despre care se crede că sunt produse de aceste spirite malefice, stăpâne ale vânturilor (Bilţiu 2001). ■ Buba rea: “În urma multor mâncăruri grele şi de multe ori nesănătoase ce le mănâncă ţărănimea în Maramureş, de cele mai multe ori i se pricinuieşte dureri grele de stomac ce îşi au denumirea de bubă rea. Se mai numeşte aşa orice fel de inflamaţie dureroasă pe corp” (Bârlea 1924 II: 472); “Că numai mi s-o aruncat / Buba cea rea după cap” (idem, 96). – Din srb. buba “vierme de mătase” (DA); ucr. buba “umflătură” (DEX); creaţie spontană (DER).

bucáte, s.f., pl. – (Recoltă de) Mălai, grâu, cartofi etc. – Lat. buccata.

bucăláie, adj. – (ref. la oi) De culoare albă, cu botul negru sau cu capul tot negru (Precup 1926; Latiş 1993). – Bucă (< lat. bucca “gură” > rom. bucă “obraz”) + lai, laie “negru”.

buceárdă, bucerde, s.f. – Ciocan dinţat pentru nivelarea suprafeţelor de piatră; utilizat de pietrari în Lăpuş (Stoica, Pop 1984: 54). – Cf. fr. boucharde (MDA).

bucíe, -i, adj. – (ref. la oi) Oaie cu reflex roz-afumat numai pe obraz şi pe la ochi (Georgeoni 1936: 31). – Din bucă “obraz” + -ie.

bucín, -e, (bucium), s.n. – 1. Instrument muzical de suflat, de mari dimensiuni, utilizat de păcurari pentru chemări şi semnale; trâmbiţă: “În Ţara Oaşului, nordul Moldovei şi Maramureş se cântă din bucium şi la înmormântare” (Blănaru, 2002, 72); “S-a sculat de dimineaţă / Şi spălându-se pe faţă / A luat un bucium mare / Şi-a suflat în trei părţi, tare / Şi-a adunat o oaste mare” (Calendar 1980: 24). – Lat. bucinum “sunetul trompetei; trompetă” (DEX); bucina sau buccina “trompetă, corn” (Puşcariu, Candrea-Densusianu cf. DER).

búcium, -e, s.n. – Butuc la roata de lemn; butan. – Et. nec. (DA, DEX).

bucnár, s.m. – v. bugnar.

búdă, buzi, s.f. – Construcţie de lemn, într-o apă, amplasată la o oarecare depărtare de casă, în incinta gospodăriei, care serveşte drept closet. – Din rus. buda “colibă”, cf. magh. buda (DER).

budácă, s.f. – Vas mare de lemn în formă de putină (Papahagi 1925); budâi. Se foloseşte la măsuratul laptelui cu carâmbul (Dăncuş 1986), pentru închegarea caşului şi la cumpănitul brânzei (Georgeoni 1936: 75), pentru depozitarea merelor ca să fermenteze (Ieud 1988). – Cf. germ. Butte, Bude “vas de lemn” (Ţurcanu).

bugắt, (bughet, boghet), adv. – Destul, suficient, de ajuns: “Hori de-aieste sunt bugăte” (Calendar 1980: 54). – Et. nec. (MDA).

bugnár, -i, (bucnar), s.m. – Meşter care face doage, butoaie, putini; dogar (ALR 1973). – Din magh. bodnár “dogar”, germ. Büttner.

buhái, buhai, s.m. – 1. Taur. ■ Buhaiu-n turnu bisericii, poreclă pentru locuitorii din Ieud. 2. Berbece (Papahagi 1925); ţap mai bătrân de 4 ani (Georgeoni 1936: 40). 3. Buhai de baltă, specie de broască (Bombina variegata), cea mai frecventă în Maramureş (Ardelean, Bereş 2000). – Din ucr. buhaj, rus. bugaj (DA cf. DER); Cuv. rom. preluat în magh. (bohaj) (Bakos 1982).

buháş, -i, (buhaz, bohaş, buhău), s.m. – (bot.) 1. Brad: “Bohaş o brad, tăt una vorbă e aceia; tare-i brad, tare-i bohaş, fără numai că bradu’ e mai bun, mai pestriţ” (Papahagi 1925); “La munte, colibele se acoperă cu scoarţă de buhaş ce se aduce din prăval (= vale, povârniş). Dacă păcurariul moare în munte, nu-l aduce în sat să-l îngroape, ci îl acoperă cu scoarţă de buhaş şi aşa îl bagă în groapa lui gătită” (Bud 1908). Atestat în forma buhaci în zona Făgăraş, ca variantă pentru brad (Abies Alba) (Borza 1968). 2. Brad scurt, cu crengi întinse roată la pământ; jneapăn (Bilţiu 1996). “Brad pitic, împilat, jneapăn” (Precup 1926). – Sufixul (-aş) ar putea indica un diminutiv, iar cuvântul de bază ar putea fi *buhalău, ca der. din borhălău “copac sau brad mare”.

búhă, -e, s.f. – (ornit.) Bufniţă (Bubo bobo); pasăre nocturnă cu ochii mari şi cu privirea fixă, sedentară, ce trăieşte în pădurile bătrâne din Carpaţi. Specie cu efectiv redus în Maramureş (Ardelean, Bereş 2000). ■ Buha, poreclă în Dragomireşti şi Săcel (ARL, I, 1969, XXII, XXIII). Buhă, “femeie murdară, cu părul ciufulit, cu îmbrăcămintea neîngrijită” (Candrea, 2001, 179). Buhu, “om mare, brunet şi cu ochii mari, bulbucaţi”, poreclă în Tăuţii Măgherăuş (Crâncău 2004). Neamul lui Buhău şi neamul Buhăţenilor, în Borşa (Mihali, Timiş 2000, 106): “Nu te-ai lăsat, buhă, nu / Nici asară, nici amu” (Lenghel 1979: 166). – Formaţie onomatopeică (DEX); Din rad. buh-, cu sensul de “umflătură” (DER).

buiác, -ă, adj. – 1. Răsfăţat. 2. Zburdalnic, nebunatic, exaltat, neastâmpărat: “Nu-i calu atât de buiac să nu-şi calce în căpăstru” (Papahagi 1925: 324). – Din sl. bujakŭ “nebun”.

búică, -i, s.f. – 1. Veston. 2. Orice haină din material mai gros (de regulă postav), scurtă până la brâu, care se ia peste cămaşă / rochie. – Din magh. bujka.

búigat, -ă, (buigăt), adj. – Zăpăcit, ameţit, tulburat, hăbăuc: “Să nu dormi când asfinţeşte soarele, că rămâi buigat, te doare capul” (Calendar 1980: 95). – Cf. bâiguit “ameţit”.

buigătí, buigătesc, vb. tranz. – A tulbura, a zăpăci, a deranja. – Din buigat.

buiguí, vb. intranz. – v. bâigui.

bujdéi, bujdeie, s.n. – 1. Construcţie specială pentru uscarea fructelor. Pereţii din bârne necioplite sunt lipiţi în interior şi în exterior şi au acoperiş din şindrilă, în două ape. În partea inferioară se află cuptorul, cu o uşă pentru introdus lemnele şi cu un orificiu pe unde iese fumul. În bujdei sunt aşezate rude etajate pe care se pun lesele cu fructe. După ce lemnele au ars, se înfundă uşa şi orificiul pentru fum, astfel încât uscarea se face treptat (Şainelic 1986: 34); “Gospodăriile cu grădini mai mari şi cu mulţi pruni mai au şi câte un bujdei (uscătoare de prune)” (Meruţiu 1936: 12). La sfârşitul sec. XIX şi începutul sec. XX, comerţul cu prune uscate era înfloritor. Aceste produse erau exportate până la Viena şi în Germania. 2. Groapă (cuptor) în care se face foc pentru a se usca fructele (ALR 1971: 460). 3. Bordei (Memoria 2004). – “Bordei ar putea fi despărţit cu greu de cuvinte ca burdă, bujdă, bujdei, bujdeucă, care înseamnă toate «colibă» (cf. budă)” (DER); Rut. bordej, bg. bordei, magh. bordej provin din rom. (Candrea).

bulbúc, -i, s.m. – 1. (bot.) Plantă erbacee, toxică, cu flori mari, globulare, galbene; creşte în fânaţele şi tufişurile umede din zonele înalte (Trollius europaenus L.). În med. se foloseşte contra gălbinării (Borza 1968; Butură 1979). 2. Bulbuc, poreclă: Alexa, zis Bulbuc, dascăl în Moisei, în perioada 1860-1873 (Coman 2004: 73). 3. (mit.) Personaj din folclorul maramureşean: “S-o dus la o fântână să beie apă. Acolo, în fântână, era un Bulbuc şi tătă apa s-o tulburat. (…) Bulbuc o rămas acasă să facă mâncare, ceilalţ s-o dus iar în pădure” (Bilţiu 2002: 313). – Creaţie expresivă din răd. bul- (cf. lat. bulla, bulbus), cu sensul de “rotunjime”, dar şi care imită zgomotul bulbucelii (DER); formă onomatopeică (DEX).

bulciúg, -uri, s.n. – Iertăciune; iertările miresei, pe care le rosteşte starostele în casa părintească a fetei, înainte de cununie: “Scumpii mei părinţi, mai ales mamă, / M-ai făcut, m-ai crescut, / M-ai ferit de foc şi apă / Şi de toate câte sunt răle pe pământ, / Azi o sosit timpul să mă ierţi / De tot ce ţi-am făcut” (Memoria 2004-bis: 1.227). – Din magh. bolcsu (MDA).

buleándră, -endre, s.f. – Haină veche, ponosită, zdreanţă, ţolină: “O zinit într-o zî o biată femeie şi ave’ legat ceva aşe, într-o buleandră” (Bilţiu 2001: 151). Poreclă în Moisei (Coman 2004: 46). – Et. nec. (MDA).

bulgár, -i, s.m. – Poreclă pentru locuitorii din Suciu de Jos-Lăpuş: “Pântru că de acolo să gată ţara; îs din jos de Lăpuş”. Apelativul accentuează poziţionarea sudică, în raport cu Ţara Lă­pu­şului, a loc. Suciu de Jos, băştinaşii fiind porecliţi după etnicii din sudul României (< Bulgaria). În spatele ironiei se ascunde o mentalitate: pentru maramureşenii din societatea tradiţională, “ţara” se mărginea la hotarele satului sau ale regiunii (A se vedea polisemantismul termenilor străin / străinătate şi ţară). – Din sl. bǔlgarinǔ.

bulz, -i, s.m. – Bulgăre, cocoloş, boţ: “Bulz de aur face-l-oi” (Memoria 2001: 45). Bulz, nume propriu. – Cuvânt autohton, cf. alb. bulez (Brâncuşi 1983).

bulzất, -ă, adj. – Cocoşat; gârb, gujd’it (ALR 1969: 111). – Din bulz + -at.

bumb, bumbdi, bumburi, s.m. – 1. Nasture: “Cu t’eptar cu bumburi multe” (Calendar 1980: 79). 2. Bani: “Da-mi-aş bumbii mei din ladă / Şi averea din ogradă” (D. Pop 1970: 196). 3. Pastile, pilule, medicamente (ALR 1969: 151). 4. Cercei în urechi (ALR 1969: 47). 5. Roata cea mică din plita sobei (Faiciuc 1998). 6. Nume de fam. provenit dintr-o poreclă (Bumb, Bumbuţ). – Din magh. gömb, gomb “nasture”.

bumbit, -ă, adj. – Cu nasturi (D. Pop 1970). – Din bumb + -it.

bumbuşcă, s.f. – 1. Ac de gămălie. 2. Nasture împistrat (ornat): “Frumos drăguţ mi-am ales / Frumuşel ca şi-o bumbuşcă” (Calendar 1980: 84). 3. Poreclă. – Din magh. gömböstű “ac de gămălie”.

búndă, s.f. – v. bondă.

buntuzí, buntuzesc, (buntuzui, bontozui), vb. tranz., refl. – 1. A deranja (în Sat Şugatag şi în satele rom. din dreapta Tisei). 2. A împrăştia. 3. (refl.) A se supăra, a se mâhni, a se întrista. În expr. a sta buntuzit = a sta supărat. “Când cu apa o sosit / Oile s-o buntuzât”  (Lenghel 1985: 212). – Din magh. bontzolni (DA cf. DER).

bunzár, s.m. – v. bonzar.

burác, -i, s.m. – (bot.) Sfeclă roşie (Beta rubra), folosită în alimentaţie; sfecla albă (Beta vulgaris), pentru hrana animalelor (ALR 1971: 444): “Se depozitează, la fel ca şi cartofii, în pivniţe sau în gropi special amenajate în grădină, de obicei în spatele casei” (Dăncuş 1986: 45). ■ (Med. pop.) La tratarea anemiilor, tuberculozei, hipertensiunii, virozelor (Dumitru 1992: 223). Termen utilizat exclusiv în regiunile din nord (Bihor, Satu Mare, Maramureş). – Cf. ucr. burak (Borza 1968: 30).

búră, (bur), s.f. – Chiciură, burniţă; stur de omăt (Rona), premug (Săpânţa). – Cf. srb. bura (DEX); sl. burja “furtună”, cf. rus. bura, srb. bura “vânt dinspre nord” (Cihac); Lat. boreas, veneţ. bora “vânt dinspre nord”.

burdúh, -uri, s.n. – 1. Sac din piele netăbăcită; burduf. 2. Toc de pernă (ALR 1972: 325). 3. Burduhan. 4. Copcă în gheaţă. 5. Pântece, burtă. – Posibil cuvânt autohton (Brâncuşi 1983).

burduhós, -oasă, adj. – Cu burta mare; burtos: “Atâţia copii burduhoşi” (Memoria 2001). – Burduh + -os.

burdujóc, -oacă, adj. – Gras, umflat, obez. Poreclă în Borşa (Mihali, Timiş 2000). – Din burduh, cf. burduş (< burduf).

buréte, bureţi, s.m. – 1. (bot.) Specie de ciuperci. 2. Pistrui pe obraz (ALR 1969: 55). – Lat. boletus (> lat. *boret(u), *boletis).

bureţós, -oasă, adj. – Cu pistrui. Bureţoasa, poreclă în Onceşti (ALR 1969: XIX). Bureţosu, poreclă în Valea Stejarului (Hotea 2005: 89). – Din bureţi “pistrui” + -os.

buríc, -e, s.n. – 1. Bucată de fier băgată în podaimă şi în care se sprijină fusul, la morile de apă (în Chioar). 2. Gaură în piatra zăcătoare, prin care trece fusul crângului. 3. Bucăţi de lemn care se pun în gaura pietrii zăcătoare, ca să nu cadă grăunţele şi făina sub moară (Felecan 1983). 4. (mit.) Deschizătură, orificiu, care face legătura cu Lumea Cealaltă; Buricul pământului = centrul pământului: “Voi mereţi şi vă câştigaţi de mâncare, da unu să fiţi tot aici, pă când oi vini să mă puteţi trage din buricu pământului” (Bilţiu 2002: 313). – Lat. umbilicus.

bursucá, vb. refl. – A se umfla în pene (ALR 1956: 382). – Din bursuc “viezure” (< tc. borsuk) + -a.

busuióc, (busâioc, bosâioc), s.m. – 1. (bot.) Plantă erbacee de grădină, cu miros plăcut, cu flori mici, albe sau roz; înfloreşte din iulie până în septembrie (Ocimum basilicum). “Această plantă cu miros îmbietor e foarte preţuită la fetele de la ţară, care-l poartă în sân, în brâu sau la cap, ca să aibă noroc în dragoste. Altele îl pun, în ajunul Bobotezei, sub pernă, ca să-şi viseze ursitul. În toată peninsula balcanică şi în Italia, busuiocul se bucură de aceeaşi favoare ca şi la români” (Candrea 1944: 262). În Maramureş: “Fetele îl poartă în sân ori în păr, feciorii în clop ori la cujmă şi verde şi uscat. Se pune în vase de flori, după oglindă, sub perini. Bătrânii îl poartă în buzunar. Este una dintre cele mai îndrăgite plante” (Calendar 1980: 66). Se utilizează pentru fabricarea aghiazmei şi în descântecele de dragoste (trei fire de busuioc descântate şi aruncate într-o apă curgătoare). (Med. pop.) Frunzele se pun pe tăieturi şi bube, iar în legături, la uimele de pe gât şi şale. Se puneau pe jăratic şi fumul se trăgea în piept contra tusei, iar pe nas contra guturaiului. Cu tulpini de busuioc aprinse se ardeau negii. Ceaiul de frunze se folosea în boli de stomac (Butură 1979; Dumitru 1992). 2. Busuioc “om frumos”; neamul Busuiocenilor (Mihali, Timiş 2000, 106). 3. Soţ, bărbat: “Ce-ţi mai face bosâiocu?” sau “Unde ţi-i bosâiocu?” (cf. Memoria 2001: p 22; Deseşti). – Din srb. bosiok (Miklosich; Cihac), magh. bosziok (DA), bg. bosilek (DEX).

but, -uri, s.n. – Îndărătnicie, împotrivire, necaz, poară (Bud 1908). În expr. în butul cuiva = în ciudă: “De-ai luat în butul meu / Nu-ţi ajute Dumnezău” (Bârlea 1924: 78): “Că i-oi duce două flori / Ş-oi fa but la doi feciori” (Lenghel 1979: 152). – Et. nec. (MDA, NDU).

bután, -uri, s.n. – 1. Butuc; element component al roţii de lemn; bucium. Atestat cu acest sens în satele de pe valea Marei şi a Izei. 2. Buştean, trunchi de copac: “Eu numa îmi adun butani” (Bârlea 1924: 9). – Et. nec. (MDA).

búte, buţi, s.f. – Butoi din doage de lemn în care se ţine vinul; ton (ALR 1971: 487). – Lat. buttis (DEX).

butín, butină, butine, s.m., f. – 1. Lemn mare, grindă (Papahagi 1925; Borşa). 2. Exploatare forestieră; fiecare dintre suprafeţele în care este împărţită pădurea în exploatare; parchet (Gh. Pop 1971: 90): “Doi junci, mânce-i focú / I-ai făcut cu butinu” (Bârlea 1924 I: 200); “Dusu-i badea la butin / Ş-a zini fără ţapin” (Şteţco 1990: 272). Termen înregistrat exclusiv în Ţara Maramureşului; neatestat în alte regiuni ale ţării (ALR 1956: 611). – Atestat în germana veche (sec. IX) în forma butin, în germana medievală (büten, büte) cu sensul de “vas mare de lemn, putină, butoi”, cu origine în latina medie (butina); Cf. ucr. bútina (Gh. Pop 1971: 87).

butinár, -i, s.m. – Muncitor forestier: “Butinarii se numesc lucrătorii în pădure, aceia cari doboară fagi şi brazi şi-i coboară până la locurile unde pot fi încărcaţi în căruţe sau încheiaţi în plute. Exercitându-şi meseria mai mult iarna decât vara (iarna trunchiurile copacilor alunecă mai uşor pe pământul sau zăpada îngheţată şi făcută pârtie), şi-au construit colibe pentru adăpost în creerii munţilor” (Georgeoni 1936: 15). “Viaţa butinarilor maramureşeni era foarte grea. Trăiau şi munceau în condiţii de izolare şi mizerie, departe de casă” (Dăncuş 1986: 66). -Din butin “exploatare forestieră” + -ar.

butinărít, s.n. – Activitatea de exploatare a lemnului în pădure: “Pădurile au început să cadă sub loviturile săcurilor, să se transforme în plute ce coborau la vale, să se încarce în căruţe sau trenuri şi să se vândă pentru pită în ţară sau străinătate. Aşa s-a născut butinăritul” (Georgeoni 1936: 15). “Perioada optimă de tăiere a lemnului de construcţii este între 1 octombrie şi 31 martie, adică perioada de întrerupere a vegetaţiei. Vara, activitatea era mai redusă şi chiar întreruptă, deoarece prin exploatare s-ar distruge puieţii” (Dăncuş 1986: 65). Butinăritul era o ocupaţie secundară, după creşterea animalelor şi agricultura (de tip rudimentar). – Din butinar + -it.

buzăríe, -i, s.f. – Margine. Buzăriile Dealului Popii, toponim în Dragomireşti – Din buză (cuv. autohton, cf. Russu) + -ărie.

C

 cádă, căzi, s.f. – Vas mare din doage, întrebuinţat la fermentarea vinului sau a rachiului: “Şi o mai luat şi cepu de la cada cu curechiu…” (Bilţiu 1990: 513). – Lat. cada, cadus, prin sl. kadi (> bg., srb. kada, magh. kád).

cáie, s.f. – (ornit.) Pasăre răpitoare care scoate ţipete stridente în pădure şi “strâgă a ploaie” (Papahagi 1925); şorecar comun (Buteo buteo). Caie mai este numită şi gaia (Milvus milvus), dar în Maramureş şi Moldova de Nord termenul se referă strict la şorecar. “Astă pasăre care cântă aşa în pădure strâgă ploaie şî să cheamă caie. (…) Strâgă aşa că-i e sete şi nu-i slobod a bea din pârâu, ci numai când plouă, atunci bea apă de ploaie de pă cetina de molid” (Papahagi 1925: 321; Borşa). – Din rus. canya, magh. kánya (MDA)

cáier, -e, s.n. – Mănunchi de lână care se pune în furcă pentru a fi tors manual: “Mi-ai făcut faţa bătrână / Şi capu caier de lână” (Papahagi, 173). – Lat. *caiulus (DEX); Cuv. autohton (Russu 1981).

caimán, -i, s.n. – Lucrător care se ocupă cu gospodăria cabanei, muncitor forestier (Gh. Pop 1971: 87): “Aici era adusă o femeie numită căimăniţă, care le pregătea mesele şi întreţinea curăţenia [în cabana butinarilor]” (Horj 2007). – Din ucr. kaiman (Gh. Pop 1971).

calapắr, (calupăr, călupăr), s.m. – (bot.) Plantă ierboasă perenă cultivată în grădinile ţărăneşti tradiţionale, pentru mirosul plăcut şi aspectul deosebit dat de forma frunzelor şi culoarea argintie; balsamină, calomfir, izma-Maicii-Domnului (Tanacetum balsamita L.). ■ (Med. pop.) Antihemoragic, antiinflamator, anticanceros, stimulent al sistemului nervos central. “Pă la braţe cu verdeaţă, / Pă la păr cu calapăr” (Antologie 1980: 61). – Din srb. kaloper.

calce1, călci, s.f. – Lanţ înroşit în foc (pe care se mulge oaia ca să nu i se ia laptele): “Se păstrează obiceiul ca atunci când mulgi întâi la munte să se mulgă pe călci” (C. C. 1979). – Probabil lat. calx, calcis “călcâi”.

calce2, călci, s.f. – (bot.) Plantă erbacee perenă, toxică, cu frunze groase şi lucitoare în formă de copită de cal; calcea calului (Caltha palustris): “Frunză verde de călcuţă, / Mândru-i cu două drăguţă” (Bârlea 1924 I: 230). – Lat. calx, calcis.

calhắu, (galhău), s.n. – (înv.) Târnăcop la un capăt ascuţit, la celălalt ca o sapă; hagău (ALR 1971: 401). – Din germ. Keilhaue (Ţurcanu).

calíscă, s.f. – v. galiscă.

calupắr, s.m. – v. calapăr.

cánă, căni, s.f. – Unitate de măsură pentru cereale; “o cană are 3 l” (Budeşti, Săcel, Petrova); “cana e de lemn şi are 3 l” (Vad); “o cană are 4 l” (Giuleşti, Berbeşti, Rona); “o cană are 3 l, iar o mnerţă 9 cane” (Săcel); “o cană are 3 l, 10 cane fac un felder” (ALR 1971: 419). – Din germ. Kanne, prin interm. srb. kana.

cancéu, canceauă, s.n. – Cană mare din ceramică sau sticlă pentru lichide: “Pe masă canceu cu vin, / Lângă el paharu plin” (Bilţiu 1996: 387). – Din magh. kanczó “carafă, cană”.

cándilă, -e, s.f. – 1. Candelă. 2. Pom de Crăciun (în zona Codru) făcut din paie de secară, boabe albe de fasole, flori de hârtie colorată (Memoria 2004-bis). – Din sl. kanŭdilo.

canoní, vb. tranz. – A chinui, a hăitui, a face pe cineva să sufere: “… că numai noaptea îl putea prinde, ziua nu-l putea cănoni cu nimic” (Bilţiu 1999: 224). – Din canon “chin, suferinţă; pedeapsă” (< sl. kanonu).

canură, (cănură), s.f. – Fire de lână rămase în dinţii hrebdincii (Lenghel 1979). – Lat. cannula.

cantaríg, -e, s.n. – 1. Cumpăna de la fântână: “… în capătul satului a dat de o fântână cu cantarig” (Bilţiu 1999: 284; Oarţa de Sus). 2. Cârligul de la fântână (Memoria 2004). – Var. al lui hantarig (< magh. hankalék, hankalik) (MDA).

cant, -uri, s.n. – Muchie. – Din germ. Kante (Ţurcanu 2005).

cántă, s.f. – Vas de lut în care se pune laptele la prins (Lenghel 1979). Vas de formă lunguiaţă, cu gâtul mai strâmt (Antologie 1980): “Tăt cu canta ţigănească / Lumea să te miluiască” (Papahagi 1925: 171). – Din germ. Kåndl (Ţurcanu 2008:82).

capắu, căpăi, (căpău), s.n. – Câine de vânătoare, copoi (ALR 1961: 663): “Cu urechi ca de capăi, / Bate-o, Doamne, că hâdă-i” (Bârlea 1924 II: 162); “Îi căpău negru şi se făcea iar om până-n cântatul cocoşilor” (Bilţiu 1999: 301). – Din magh. kopó “copoi”, germ. Kapaun “clapon”.

capíşte, s.n. – Casă de rugăciune pentru evrei; sinagogă (Grad 2000; Sâcel). – Din sl. kapište “idol”, de la kapĭ “figură”; cf. bg., rus. kapište (DER).

cápră, capre, s.f. – 1. Mamifer rumegător, domestic. 2. Capra neagră (Rupicapra rupicapra), specie sălbatică dispărută la începutul sec. XX şi repopulată în Pietrosul Rodnei după 1964. 3. Lemn lăţit la un capăt, care se bagă în gârliciul pietrei alergătoare pentru a fi ridicată (la morile de apă, în Chioar) (Felecan 1983). 3. Capre, poreclă pentru locuitorii din Berbeşti (Papahagi 1925: 315; ALR 1969: XVI). – Lat. capra.

carấmb, -uri, s.n. – 1. Drug de lemn, de obicei de tei, gros de 3 cm şi lung de 40-50 cm, cioplit în atâtea feţe câte lăptării (3-6) s-au asociat ca să formeze stâna (Georgeoni 1936: 58). 2. Răboj; bucată de lemn pe care se încrustă cantitatea de lapte mulsă la Măsuriş. 3. Fiecare din cei doi drugi laterali ai loitrei în care intră spetezele carului (Bilţiu 1990). – Cuvânt autohton (Russu 1981).

Carmaniól, s.n. – Horea miresei ce are loc cu o seară înainte de nuntă, când se face cununa: “În seara premergătoare cununiei (…) la mireasă se strâng prietenele miresei, druştele şi ru­deniile, spre a serba făcutul cununii. Când este gata cununa, încununează mireasa şi se prind la joc ca de horă, cântând horea miresei. Jocul îndătinat ce-l joacă atunci se numeşte Carmaniolu. Mireasa cu cununa pe cap de cele mai multe ori plânge, auzindu-şi horea” (Bârlea 1924 II: 466). – Din Carmagnola revoluţionarilor francezi (Bogrea, cf. Bârlea 1924).

cárte, cărţi, s.f. – 1. Scrisoare, bilet, misivă: “Până scriu o cărtice / S-o trimit la mama mea” (Lenghel 1985: 212). 2. Hrisov, document, paşaport: “D-aşe Moldova-i departe, / Nu pot mere fără carte. / Cartea mi-o scrie juratu, / Pecetea mi-o pune satu” (Bârlea 1924 I: 202). – Lat. charta “hârtie, scrisoare”.

cásă, case, s.f. – 1. Locuinţă. Casă bătrână = casa părintească. 2. Cameră: “Du-te în ceie casă” = în cealaltă încăpere (Dăncuş 2010). 3. Casa Satului = primărie; cănţălărie (ALR 1961: 901). Termen atesta în nord-vestul ţării. – Lat. casa.

caş, -uri, s.n. – (gastr.) Produs alimentar preparat din lapte închegat: “Laptele [de oaie] îl strecoară printr-o sâtă ţesută din lână şi curge într-o putină. Pune puţin cheag. După ce s-a închegat bine, ia jântalăul şi bate laptele până se face iarăşi în stare fluidă. Apoi, încetul, cu mâna, începe a-l aduna laolaltă şi după puţin timp îl adună în forma unui caş. Când s-a consolidat bine caşul, îl scoate şi-l pune în strecură ca să curgă jântuitul, pe care-l adună într-un vas din care scoate untul de oaie. După un timp oarecare, îl ia şi îl pune pe comarnic, ca soarele să-l întărească, făcându-i-se un fel de coajă deasupra” (Bârlea 1924 II: 463). – Lat. caseus.

cáşoş, -ă, adj. – Precum caşul; gras, untos: “Să vie mândru şi caşoş / Şi untos” (Papahagi 1925: 292). – Din caş + -oş.

catrafúse, s.f., pl. – Obiecte casnice mărunte, boarfe: “Păsula şi prunele / Strângu-şi catrafusele” (Calendar 1980: 16). – Et. nec. (MDA)

catrán, -uri, s.n. – Carton tratat cu gudron (bitum, smoală). – Din tc. katran, prin interm. srb. katran, magh. katrány (DER).

căcădr, -i, (câcădare, cocădare), s.m. – (bot.) Fructe de măceşi (Rosa canina L.); rug, trandafir sălbatic. Fructele sunt bogate în vitamine. Ceaiul se foloseşte contra tusei, năduşelii, durerii de stomac etc. Termenul e atestat doar în nordul Transilvaniei (ALR 1961: 631). – Cf. germ. Kakader, Kakanatschiker (Borza 1968: 149).

călăpr, s.m. – v. calapăr.

călăréţ, -i, s.m. – Pragul de sus al porţilor de lemn maramureşene; fruntar, cunună. De la faptul că grinda se pune “călare” peste stâlpii porţii (Nistor 1977: 22). – Lat. caballaricius.

călătorí, călătoresc, vb. refl. – A pleca, a părăsi (pe cineva), a dispărea, a se stinge: “Dacă omu bătrâneşte / Doru se călătoreşte” (Calendar 1980: 107). – Din călător (< cale, din lat. callis).

călbeáză, s.f. – v. gălbează.

călbáş, -i, s.m. – (gastr.) Cârnat făcut din măruntaie de porc amestecat cu orez; caltaboş, cartaboş. – Din magh. kolbász “cârnat”, germ. Klobasse.

căldáre, căldări, s.f. – 1. Cazan, vas, găleată; recipient pentru transportat şi păstrat lichidele. Căl­darea mare, în care se face urdă, are 66 de litri; căldarea mică are 33 de litri; căldăruşa sau ceaunaşul, de 6 l, serveşte pentru făcut coleşă (Georgeoni 1936: 75). – Lat. caldaria “cazan pentru încălzirea apei la băi”.

călíc, -ă, (sălic), adj. – Slab, mic, pipernicit: “Unu-i tare şi voinic, / Cel mai mic îi mai călic” (Lenghel 1985: 226). – Din ucr. kalika “invalid”.

călicér, -i, s.m. – Un fel de scară de acces pe platforma comarnicului (Stoica, Pop 1984: 28). – Et. nec.

călín, -i, s.m. – (bot.) Arbust cu flori albe şi cu fructe roşii în formă de ciorchine (Viburnum opulus L.). Se foloseşte în medicina populară la tuse, boli de inimă, de stomac etc. (Borza 1968: 179). – Din sl. kalina.

călindáriu, s.m. – v. cărindár.

călupắr, s.m. – v. calapăr.

cămáşă, -e, s.f. – Pe timpul verii, bărbaţii nu poartă decât cămaşa scurtă până la brâu, albă şi cu mâneci largi, ţesută din in sau cânepă (Papahagi 1925: 98). – Lat. camisia.

căntăluí, căntăluiesc, vb. tranz. – A cântări, a măsura: “Câte doruri le-am dorit / Tăte le-am căntăluit. / Numai doru mândruţii / Nu-l mai pot căntălui” (Calendar 1980: 65). – Din cantă.

căoáci, s.m. – v. căuaci.

căpắu, s.n. – v. capău.

căpeneág, (căpenegaş, chepeneag), s.n. – 1. Manta, pelerină: “Din pânza de pă obraz, / Şi-o făcut căpenegaş” (Papahagi 1925: 250). 2. Haină boierească de paradă; căput domnesc (Bârlea 1924). – Din magh. köpönyeg “manta” (Bud 1908).

căpătấi, -uri, s.n. – 1. Lemn ce stă deasupra apei şi care prinde capetele bogdanilor; puntea bogdanilor. 2. Bucată de fier care se bagă în capătul grindeiului roţii, ca să nu se roadă când se învârteşte; cep (la morile de apă). -Lat. capitaneum (Felecan 1983).

căpắu, s.m. – v. capău.

căpiá, căpiez, vb. intranz. – 1. (despre ovine) A se îmbolnăvi de cenuroză. 2. (fig.) A înnebuni, a se ţicni, a turba (Bud 1908). – Din capie “boală a ovinelor” (cf. sl. kapija).

căpiát, s.n. – Capie; boală a oilor. “Oaia bolnavă face mişcări necontrolate, se învârte în cerc, se opreşte brusc. Nu se cunoaşte un leac eficient; se încearcă încrestarea buzei de jos şi slobozirea de sânge” (Memoria 2004: 1.072). – Din căpia “a se îmbolnăvi de cenuroză” (< capie).

căplán, -i, s.n. – Capelan; preot al unei capele catolice. – Din magh. káplán.

căprár, -i, s.m. – (mil.) Caporal: “Câţi îs fileri şi căprari” (Ţiplea 1906: 492). – Probabil din magh. káprár (káplár), cf. rus. kaprál.

căpriór, -i, s.m. – 1. Suport, stativ, chingă. 2. Lemnul transversal ce prinde cornii casei între ei. 3. T’ingă, cruce (ALR 1971: 273). – Lat. capreolus.

căpút, -e, s.n. – Haină scurtă, veston ţărănesc; laibăr. – Din it. capotto “palton, manta”, magh. kabát.

căpútă, -e, s.f. – Partea încălţămintei care acoperă partea superioară a labei piciorului. – Cuvânt autohton, cf. alb. këputsë (Russu 1981, NDU).

cărăjeá, -ele, s.f. – (bot.) Plantă erbacee decorativă, cu flori galbene; vâzdoagă (Tagetes erecta): “Bateţi cizma pe podele / Să răsară cărăjele” (Viman 1989: 391). – Din tc. karaga (MDA).

cărălábă, -e, (cărărabă), s.f. – (bot.) Gulie (Brassica oleracea L.). – Din magh. kalaráb, cf. germ. Kohlrabi.

cărbunél, cărbunei, s.n. – (bot.) Iarbă ce creşte pe munte (Papahagi 1925). Cărbuni (Phy­teuma spicatum L.). În Maramureş se foloseşte ca plantă medicinală: “colburi de cărbunari când doare pieptul” (Borza 1968: 130); “Să bem apă din izvoară, / Să ne paştem cărbunei, / Să ne fătăm mieluşei” (Papahagi 1925: 80). – Din cărbune (< lat. carbonem) sau cărbunar (< lat. carbonarius).

cărindár, (călindariu), s.m. – (pop.) Luna ianuarie; gerar, gerariu, ghenarie. Mult mai frecvent în Maramureş e forma ianuari, ienuari (ALR 1973: 651). – Lat. calendarium.

cărmắjie, -ii, (carmajin), s.f. – Meşină din piele de oaie aplicată pe pieptar; element ornamental caracteristic pentru cojoacele din subzona Iza Mijlocie şi Vişeu-Borşa (Dăncuş 1986: 80). Piele (de oaie) tăbăcită şi vopsită în diferite culori (Coman 2004; Moisei). – Din magh. karmazsin (MDA).

căsán, căseni, s.m. – Om din casă, de-al casei (Memoria 2001). – Din casă (< lat. casa) + -an.

căsói, căsoaie, s.n. – Casă construită în afara gospodăriei, slujind ca adăpost temporar; căsuţa de la hotar: “Şi, cum s-o suit acolo la căsoi, numai ce se apropie Fata Pădurii de el” (Bilţiu 1999: 223). – Din casă + -oi.

cătá, cat, vb. tranz. – A căuta pe cineva: “Doară caţ pă dineva? / – Cat pă cel cu pană verde” (Papahagi 1925: 167). 2. A investiga, a cerceta: “Haida noi să ne cătăm / Care ceva neam ne-aflăm” (Antologie 1980: 108). – Der. regr. din a căuta (< lat. *cautare).

cătánă, -e, (cătună), s.f. – Soldat, militar: “Care fecior nu-i cătană / Nici acasă nu-i la samă. / Şi care nu cătuneşte / Nu şti-n lume că trăieşte” (Bârlea 1924 II: p.159). – Din magh. katona.

cătilin, (câtilin), adv. – Încet, fără grabă: “Cătilin şi cătilin, / Ca soarele pân sărin, / Să nu ne pontăluim” (Papahagi 1925: 226). – Cf. cătinel (< lat. catelinus “cu precauţie”).

cătuníe, -i, s.f. – 1. Armată, stagiu militar. 2. Război: “Cătunie, jug de fier, / Trag feciorii până pier; / Cătunie, jug de-aramă, / Trag feciorii fără seamă. / Cine-o făcut cătunia / Mânânce-i casa pustia” (Bârlea 1924 II: 140). – Din cătună “soldat” + -ie.

căţn, -i, s.n. – (înv.) 1. Vas de lemn; blid: “Se ia un căţân cu fărină şi sare…” (Memoria 2001: 55). 2. Peşteră, grotă, dar sensul s-a transferat spre “stâncă”. Căţân “stânci mari”; munte căţânos “pietros, stâncos” (Papahagi 1925; Moisei). -Lat. catinum “vas, castron, scobitură, grotă” (Candrea-Densusianu cf. DER).

căúc, căuce, s.n. – Linguroi; vas de scos apă: “Căucele, lucrate cu migală, dintr-o singură bucată de lemn de paltin, erau folosite pentru băut apă. Prinse în curea sau aşezate în traistă, (…) au o formă rotundă la găvan şi o arcuire elegantă la coadă, evitându-se linia dreaptă” (Mirescu 2006: 128). – Lat. caucus (Densusianu, Puşcariu, DA cf. DER); Cf. gr. kaukh.

căuáci, (căoaci, covaci), s.m. – Fierar, potcovar, faur (Bud 1908): “Cu murguţu la căoaci” (D. Pop 1970: 238). – Din sl. kovači (Felecan 1983), magh. kovács.

cci, adv. – Îndată ce: “Câci l-o prins, în lanţ l-o pus” (Ţiplea 1906: 420); “Este-o uşă de rogoz, câci pui mâna, pică jos” (Bârlea 1924 I: 86). “Forma literară în limba din Maramureş e necunoscută” (Ţiplea 1906). – Probabil din cât (< lat. quantus + lat. quotus şi cata), contaminat cu căci.

clţi, s.m. pl. – Resturi de lână sau cânepă ce rămân în hrebdincă; pacoşă, hăbuci (ALR 1971: 503). – Din sl. klŭkŭ, pl. klŭci, cf. ceh. kloë “smoc de lână”.

cấnepă, s.f. – (bot.) Plantă textilă (Cannabis sativa L.). Cultură tradiţională în satele mara­mureşene până la jumătatea sec. XX, o dată cu importul de produse textile industriale: “Să îmi gunoiesc holda, / Să se facă cânepa, / Să-mi fac cămăşuţă nouă…” (Memoria 2001: 90); “Când am fost eu mică, am avut cânepă multă, că nu erau atâtea joljuri în bold” (Bilţiu 1999: 134). – Lat. *canapa (= cannabis).

cânepíştiriţă, s.f. – v. coropişniţă.

cântá, cânt, vb. intranz., refl. – 1. În Maramureş are sens exclusiv de “a cânta în biserică” (altfel se folo­seşte cuvântul horesc). 2. A se cânta = a boci (Bud 1908). – Lat. cantare.

cântát, -ă, adj. – Bocit, plâns: “Şi cine mere cântat / Nu-i nădejde de-nturnat” (Calendar 1980: 114). – Din a (se) cânta “a boci”.

cântătóri, s.m. – Dimineaţa devreme; la primul cântat al cocoşului: “Că vă vin colindători / Noaptea, pe la cântători” (Memoria 2001: 91). – Din cânta, cântat + -ori.

cârcălít, -ă, adj. – Fript pe jumătate, abia prăjit (Antologie 1980). – Din cârcăli “a face ceva pe jumătate, de mântuială” + -it.

cârcél, cârcei, s.m. – 1. Lanţ cu care se leagă tânjelile de la plug (ALR 1956: 24). 2. Vătraiul de la cuptor (Memoria 2001). 3. Buclă, cârlionţ. – Cf. srb. krč “cârcel”.

cấrci, s.m. – Ciot, tufă pipernicită (D. Pop 1970). – Din cârci “a se chirci, a se pipernici” (< sl. krŭčiti “a suci”).

cârjoiét, cârjoiată, adj. – Creţ; cu părul ondulat, cârlionţat (ALR 1969: 16). – Din cârci “a se strânge”, cu o formă intermediară *cârcioiet.

cârlán, -i, s.m. – 1. Mânz de doi ani. 2. Berbec de doi ani: “Cârlanu-i cu şase coarne / Şi la coadă-i de tri palme” (Ţiplea 1906: 445). – Din rom. provine magh. kirlán, kerlany. – Et. nec. (MDA).

cârmoáje, cârmoji, s.f. – 1. Bucată de pâine sau de colac (Antologie 1980). 2. Coajă de pâine uscată (Papahagi 1925). 3. Bucăţi de mămăligă (Grad 2000): “Şi-ntr-o staiţă de pânză / Strângeai cârmoji şi brânză” (Antologie 1980: 157; Făureşti). – Din sl. kermuš (slov. karmaš), din germ. Kermesse “sărbătoare, hram” (Drăganu cf. DER), datorită pomenilor care se împărţeau.

cârtí, cârtesc, vb. tranz. – A petici: “Duce-m-oi la maica-acasă / Opinca să mi-o cârt’ească” (Calendar 1980: 16). – Din cârpă (< sl. krŭpa “cârpă”).

cârtiţói, -oaie, s.m. – (med.) Umflătură vânătă sau roşie la gât; se tratează prin descântecul de uimă (Faiciuc 1998: 100). – Din cârtiţă (< srb. krtica < sl. krŭtŭ “cârtiţă”) + -oi; Din rom. provine magh. kertica.

câş, adj. – Strâmb, de-a curmezişul. – Din bg. kus “scurt” (MDA)

câşţă, -e, (câşiţă), s.f. – 1. Întâritură la poduri (Mara, Giuleşti). 2. Întăritură la marginea apei (Strâmtura, Bârsana, Vişeu). 3. Ghizdurile de la fântână (Budeşti). 4. Despărţiturile la ladă (Hoteni, Bârsana, Vişeu). 5. Stivă de lemn puse cruciş la uscat (Ieud, Săcel) (ALR 1973). 6. Dig construit pe malul apei din bârne de lemn (Gh. Pop 1971). – Câş(ă) + iţă.

câşlégi, s.f., pl. – Timpul ce urmează după posturi, dar mai ales de la Crăciun până la postul mare al Paştilor (Bârlea 1924). Intervalul de timp între două posturi, în care creştinii pot mânca de dulce; în acest interval au loc căsătorii: “Câşlegile-s mărturie, / Ce-ai făcut îi pă vecie; / Câşlegile-s târg de ţară, / Ce cumperi nu poţi da iară” (Antologie 1980: 212). – Lat. caseum ligat (referitor la dezlegarea la dulce).

câtilin, adv. – v. cătilin.

ceá, interj. – Strigăt cu care se mână animalele de povară la dreapta (vs. hois = la stânga). – Formă onomatopeică; Lat. ecce hac, cf. it. qua “pe aici”. Din rom. provin magh. csá(h), csále, ucr. ča(la), pol. chala, srb. ča (DER).

ceíte, s.f., pl. – Îndemnuri de a mâna la dreapta: “Câte ceite, / Câte hoisate, / Tăte pă spatele boilor pisate” (Bilţiu 1996: 381). – Din cea.

cealắu, cealăi, s.m. – 1. Amăgitor, înşelător. 2. Pungaş (Bud 1908): “Ochii mei îs mai cealăi, / Celui-ţi-or ochii tăi” (Lenghel 1979: 163). – Din magh. csaló “înşelător”.

cealhu, cealhăi, (cialhău), s.m. – 1. Pasăre mare de curte (de obicei, cocoş): “Pă duminică oi tăie on cealhău” (Faiciuc 1998). 2. Specie de vultur (Gypaetus barbatus): “Cialhăii să puie clăi / Şi croncii să strângă snopi” (Bârlea 1924: 11). – Din magh. csaholó “care urlă” (Puşcariu, DA cf. DER).

ceangắu, -ăi, (ceangă), s.m. – 1. Clopoţel folosit pentru semnalizare sau care se pune la gâtul animalelor (Bilţiu 2002). 2. (ceangă) Clopot care anunţă plecarea trenului din gară (Lexic reg. 1960). – Din magh. csángó “care sună prost” (Cihac, Şeineanu cf. DER).

ceápsă, cepse, s.f. – 1. Bonetă pentru femei, împodobită cu ornamente: “Bagă-ţi mâna pe fe­reastră / Şi mă pipăie la ceapsă” (Bârlea 1924: 42). 2. Podoabe. Târgul cepsălor, de la Asuaju de Sus (Codru); se desfăşoară anual, în luna septembrie; cu timpul, a devenit Târgul Cepelor. – Din magh. csápsza, srb. čepac.

cédru, s.n. – v. cidru.

ceásălă, -i, (cearsălă), s.f. – Perie din fier, cu dinţii mărunţi, pentru curăţarea vitelor. (ALR 1971: 352). – Et. nec.

celéd’, -i, (ciled’), s.m. – Nume colectiv pentru copiii şi servitorii dintr-o casă. ■ Sensul iniţial a fost de “servitor, sclav”; a derivat ca sens în “copil, băiat”. Termenul e răspândit doar în Transilvania şi Banat (Scurtu 1966: 302): “Cu cinstita giupâneasă, / Cu frumos ciled’i în casă” (Ţiplea 1906: 509). – Din magh. cseléd “slugă, argat”.

celşág, -uri, s.n. – Înşelare, amăgire: “Lumea asta-i cu celşag, / Nu te ie cine ţi-i drag” (Calendar 1980: 80). – Din magh. csalság (MDA).

celuí, celuiesc, vb. – A înşela, a momi. – Din magh. csalni.

cenuşér, -ere, (cenuşar), s.n. – 1. Cutie din metal aşezată sub grătarul unei sobe de încălzit, al unui cuptor în care cade cenuşa rezultată din ardere: “…şi i-a luat coconul şi i l-a băgat sub cenuşer” (Bilţiu 1999: 104). 2. Cârpa în care se pune cenuşa pentru a face leşie (Bud 1908; Memoria 2001). – Din cenuşă (< lat. cinis, cinus, prin intermediul unui der. *cinusia) + -er.

cep, -uri, s.n – 1. Bucăţi de lemn (patru) aşezate de-a curmezişul între grindei şi obezi, de o parte şi de alta a roţii de moară (Felecan 1983). 2. Partea superioară a stâlpilor (de la porţile tradiţionale) cu ajutorul cărora se fixează, prin cuie de lemn, stâlpii de fruntar (Nistor 1977: 22). 3. Dop; astupuş, stupuş (ALR 1971: 312). – Lat. cippus.

cercálă, cercăli, s.f. – Plasă mică pentru prins peşti (Lenghel 1979); năvod. – Din ucr. čekalo (Drăganu cf. DER). Din rom. provine magh. cserkáló (DER).

cérgă, cergi, s.f. – Pătură groasă ţesută din lână. Cergă pentru învelit, cergă pentru rudă (cu ornament), cergă pentru pat: “Se gând’e la măritat / Şi n-are cergă pe pat” (Calendar 1980: 110). – Din bg., srb. cerga (DEX); Cuv. rom. preluat în magh. (cserge) (Bakos 1982).

certéz, -uri, s.n. – (top.) Arătură şi fânaţă (la Cerneşti). – Denumirea are la bază un termen dialectal, “certez”, cu sens de defrişare. În graiurile ucrainene se mai menţine verbul čerti “a defrişa; a lua coaja de pe copaci” (Vişovan 2002).

cesălá, cesăl, vb. tranz. – A peria (vitele). – Der. regr. din ceasălă.

ceşméte, s.f. – (gastr.) Mâncare din ouă în ulei sau unt şi făină de porumb; papară (Memoria 2004). Atestat şi în Maramureşul din dreapta Tisei: ceşmete, cejmete “omletă” (DRT). – Et. nec.

cetáş, -i, s.m. – Membru al unei cete de colindători. – Din ceată (< sl. četa “breaslă”) + -aş.

ceterá, vb. intranz. – 1. A cânta din ceteră: “Şi prinsăi a cetera, / Mândră oaste s-aduna” (Bilţiu 1996: 326). 2. (fig.) A bate la cap pe cineva. – Din ceteră.

ceteráş, -i, s.m. – Cântăreţ din vioară (ceteră): “Soarele mi-o fost nănaşi / Păsărele ceteraşi” (Lenghel 1979: 173). – Ceteră + -aş.

céteră, ceteri, s.f. – Vioară. – Lat. cithera.

Ceu, s.n. – Cehu Silvaniei: “Mă duc jendarii-n Ceu” (Bilţiu 1996: 385; Băiţa de sub Codru). – Din ceh, cĕch, cf. sl. cĕhŭ.

ceúcă, ceuce, s.n. – (ornit.) Specie de cioară mică; stăncuţă: “Ceucile ţâţă i-or da, / Păsările-or ciript’i, / Siú ţî l-or adurni” (Ţiplea 1906: 424). – Din srb. čavka (DEX).

cheaún, -ă, adj. – 1. Beat. 2. Ameţit. 3. Obosit. 4. Zăpăcit. – Cf. chiant (et. nec.), chiantaun (MDA); Cuvânt rom. preluat în magh. (tyáun) (Bakos 1982).

chedrénţ, -e, (credenţ), s.n. – Dulăpior montat pe perete (mobilă specifică Evului Mediu). – Din magh. kredenc, germ. Kredenz (Ţurcanu).

chédve, adj. – Vesel, drag, plăcut: “Când ţ-a fi lumea mai dragă / Sugă-te-o şerpoaie neagră! / Când ţi-a fi lumea mai chendve / Sugă-te-o şerpoaie verde!” (D. Pop 1978: 232). – Din magh. kedves “drag, scump; plăcut; amabil”.

chéfe, s.f. – 1. Măturică. 2. Perie. 3. Bidinea. – Din magh. kefe.

chefelí, -esc, vb. intranz. – 1. A peria. 2. (fig.) A mustra (pe cineva). – Din chefe + -li.

chefelnít, -ă, (chefelit), adj. – 1. Periat, lustruit. 2. Dat cu cremă: “Da’ cu cizme chefelnite” (Bârlea 1924 I: 216). – Din chefeli.

chéhe, s.f. – (med.) Tusă; astmă, năduf. – Din magh. keh(e), cf. germ. Keuchhusten “tuse convulsivă” (Ţurcanu 2005).

chehelí, (chehăli), vb. intranz. – A tuşi. – Din chehe.

chelm, -uri, s.n. – Făina ce se depune pe sită la cernut: “Şi plata nu i le-ai dat, / Fără chelmu fărinii, / De pe dosu sâtii” (Bârlea 1924 I: 161). – Et. nec.

chepeneág, s.n. – v. căpeneag.

chérecheş, -i, s.m. – Rotar. – Din magh. kerekes (Felecan 1983).

chermăntu, -auă, s.n. – Cadă ovaidală, cu capac, de 200-300 l, în care curge mustul din teasc, de unde este vărsat în butoaie (Şainelic 1986: 36). – Et. nec.

cheşchenéa, -ele, (chişchinea), s.f. – Năframă, batistă: “D-adă-mi, bade,-o cheşchenea, / Să mă leg la cap cu ea” (D. Pop 1970: 179); “Cai ai, / Frâu n-ai, / Da na chischineaua mea / De frâu la calu tău” (Antologie 1980: 248). – Din magh. keszkendö (DA cf. DER).

chetoáre, chetori, (cheotoare) s.f. – 1. Încheietura de la colţul caselor de lemn (DLRM 1958, cf. Corniţă 1997). 2. Cămaşă cu chetori = cu nasturi (ALR 1973: 626): “La cămeşi, la k’etori, / Scrisă-s sfinte sărbători” (Papahagi 1925: 231). – Lat. clautoria (< clautus = clavatus) (NDU).

chíbăl, (chiubel, chiblă), s.n. – Vas din doage de lemn, cu mâner, având formă de butoiaş sau de găleată (Şainelic 1986); Patru mierţe laolaltă (Bârlea 1924): “Şi mânâncă o slănină / Şi on chibăl de fărină” (Bârlea 1924 II: 164). – Din germ. Kübel.

chíceră, -e, s.f. – Vârf, culme, pisc. Valea Chicerii Pietroase, top. în Dragomireşti (Faiciuc 1998: 63). – Cf. alb. kikërë “culme”.

chimión, s.n. – (bot.) Plantă erbacee, cu frunze perene, flori mici, albe şi seminţe ce conţin ulei eteric, folosit în bucătărie drept condiment, la aromatizarea băuturilor alcoolice, în farmacie etc.; chimen, piperuş, secărică (Carum carvi). – Din ngr. kimion, cf. bg. kimen.

chindisí, chindisesc, vb. tranz. – A coase, a împistra (Bilţiu 1996); a broda (Antologie 1980). – Din ngr. khento “a broda” (DER).

chinéz, -i, s.m. – 1. Cneaz, căpetenie. 2. De-a chinezii, joc cu mingea asemănător cu golful (Calendar 2007). – Din sl. kŭnedzŭ, din got. *kunnigs, germ. König (DA), prin srb. knez, cf. ucr. knyazĭ “principe” (DER).

chíngă, -i, (cingă), s.f. – 1. Lemn pus de-a curmezişul pe capetele buştenilor ce alcătuiesc tabla plutei, cu scopul de a-i fixa (Gh. Pop 1971: 84). 2. Curea, legătură. – Lat. cingula “chingă”.

chínder, -i, s.n. – Chibrit (Lexic reg. 1960); bâţ. – Cf. chindercă (< magh. kingyertya).

Chioár, s.n. – 1. Regiune (în trecut: domeniu, district, ţară) situată în partea de nord a Transilvaniei, aflată în prezent în componenţa administrativă a jud. Maramureş. Cuprinde satele din bazinul minier Baia Mare (zona Fisculaş) şi Cetăţii Chioar, respectiv satele dintre Baia Mare şi Seini: “Pentru badea din Chioar / Rabdă inimă amar” (Memoria 2001: 17). 2. Cetatea Chioarului (Cetatea de Piatră) a fost ridicată (în sec. XIII şi atestată documentar din 1319) la 400 m altitudine, pe şeaua unui deal, într-o cotitură a râului Lăpuş. A funcţionat ca centru politic şi militar al domeniului Chioar. A fost dărâmată de armata habsburgică în 1718. 3. Remetea Chioarului, comună situată la 18 km de Baia Mare. – Din magh. Kövár, kö “piatră” + vár “cetate”, Cetatea de Piatră.

chioreán, -eni, s.m. – Locuitor din regiunea Chioar. – Din Chioar + -ean.

chiralésa, (tiralexa), interj. – Formulă liturgică rostită de copiii care însoţesc preotul la Bobotează. Obicei atestat în Maramureş, Crişana şi nordul Moldovei. “Chiralesa, grâu de primăvară, şi-n pod şi-n cămară”. – Din ngr. kirie eleison.

chirpíci, (chiripici), s.n. – Lut amestecat cu paie şi bălegar, pus în tipare de lemn şi lăsat la soare să se usuce, în vederea confecţionării unor cărămizi pentru construcţie: “Dar lumea-i din chiripici, / Îi înghite pe cei mici” (Viman 1989: 349). – Din tc. kerpiç.

chisălíţă, -e, (chisălniţă), s.f. – 1. Borş de tărâţe (Papahagi 1925). 2. Fiertură de fructe (S. Morariu, 1990): “Bună-i vara jântiţa / Şi iarna chisăliţa” (Papahagi 1925: 224). – Din ucr. kyselyca (< sl. kiselŭ).

chischinéa, s.f. – v. cheşchenea.

chişcár, -i, (cicar, pişcar), s.m. – Specie de peşte caracteristică apelor de munte din zona păstrăvului (Eudontomyzona danfordii). Zonele de râuri cu apă înceată şi cu depuneri bogate de mâl sunt locuri ideale pentru larvele sale. În Maramureş este frecvent pe tot cursul Vişeului şi pe afluenţii săi (Ardelean, Bereş 2000: 64). – Cf. pişcar (< rus. piskarĭ).

chitúşi, s.m. – Contrafişe. Bucăţi de lemn ce leagă stâlpii porţilor de fruntar şi pragul de sus al portiţei de stâlpi. Chituşii au şi un rol arhitectural decorativ (Nistor 1977: 22). – Et. nec.

chizéş, -i, (chezeş), s.m. – Vătaf al cetei feciorilor (D. Pop 1978): “Chizeşii, în număr de doi, erau aleşi dintre cei mai maturi şi întreprinzători feciori şi aveau rostul să adune contribuţia, stabilită în comun, de la toţi membrii cetei, să angajeze lăutarii care să cânte la joc şi spaţiul necesar desfăşurării acestuia (iarna în casă, iar vara în şura unui gospodar), să aplaneze conflictele ce apăreau între membrii cetei etc.” (D. Pop 1978: 31). – Din magh. kezes “garant”.

ciacắu, -auă, s.n. – Chipiu militar de paradă: “Mult umbli de rândul meu / Să-mi pui peană şi ciacău” (D. Pop 1970: 223). – Din magh. csákó (< germ. Tschako).

cialhu, s.m. – v. cealhău.

cicár, s.m. – v. chişcar.

cíci, cicea, adj. – 1. Frumos, drăguţ: “S-o făcut lelia cicică / Cu fărină din potică” (Bârlea 1924 II: 295). 2. (s.f.) Lucru scump, de preţ: “Porţia musai să iasă / De unde focu-a ieşi / Dacă umblă după cicí” (Bârlea 1924 II: 190). – Creaţie expresivă infantilă (DER).

cídru1, s.n. – Băutură obţinută prin fermentarea sucului de mere. “Mărul este folosit în medicina populară pentru boli de stomac, insomnie, în pomezi pentru crăpăturile pielii, astenie nervoasă, răceli. Merele se tescuiesc, obţinându-se cidrul (vin de mere)” (Borza 1968: 107). – Din fr. cidre (DER).

cídru2, (cedru), s.n. – (bot.) Tuia; arborele vieţii (chidru, tidru, tindru) (Viman 1989): “Numai-n munte este-un t’idru / Aşa tinerel şi mândru” (Papahagi 1925: 199). – Lat. cedrus, prin intermediul sl. kedrŭ (DER).

ciflấng, -uri, (cioflâng), s.n. – Cârlig, ic de fier (Memoria 2004). – Din germ. Schiebling.

ciléd’, s,m, – v. celéd’.

cilioáie, s.f. – (ornit.) Pasăre pestriţă, cât o sarcă (Papahagi 1925). Pasăre de noapte (Memoria 2004). – Et. nec. (MDA).

cimíl, s.m. – v. ciumil.

cimpezí, -esc, vb. intranz. – A obosi (de prea mult umblat); a avea picioarele amorţite (de efort): “Că murgu mi-o cimpezit” (Bârlea 1924 I: 125). – Der. regr. din ciumpezi (< ciump “ciot”).

cíngă, s.f. – v. chingă.

cinstít, -ă, adj. – Onorat, respectat: “Mai mare stimă îţi dă poporul din Maramureş când îţi zice: «Cinstite domnule»” (Ţiplea 1906). – Din sl. čistiti “respectat”.

cioácă, cioace, (ciocă), s.f. – 1. Botă (de sprijin); baston. 2. Sapă cu pinten folosită în minerit (Şainelic 1986). 3. Cârlig. 4. Târnăcop. – Et. nec. (MDA).

cioáclă, -e, s.f. – Sanie rudimentară, folosită pentru transportul crengilor pe pantă (Dăncuş 1986: 66). – Din sl. čokla “talpa saniei”, cf. magh. csáklja “prăjină cu vârf încârligat”.

cioáreci, s.m., pl. – Pantaloni de lână ce se poartă iarna: “Zină, oaie, zină, / Că din lâna ta / Cioareci noi mi-oi fa” (Memoria 2001: 29). – Probabil cuv. autohton (NDU); Din tc. čaryk (MDA).

ciobíc, -i, (ţobic), s.m. – Ţânţar (Sirex gigas); “Vector al frigurilor palustre (= malarie)” (Birdaş, 1994, 31, Lăpuş). – Cf. magh. szunyog “ţânţar”.

ciocâldán, -i, s.m. – Fecior de 17-18 ani: “Bate, Doamne, ciocâldanu, / Cum o luat măghieranu” (Bârlea 1924 II: 228). – Probabil din ciocârlan “bărbătuşul ciocârliei” sau cu sensul extins de “cocoşel”.

cioflấng, -i, (cioflânc, cifling), s.m. – Cui de fier care se bate în butuc şi de care se leagă lanţul cu care se trage buşteanul la vale (Gh. Pop 1971: 84): “Ca să poţi lua laptele, înfoci nouă limbi de cioflânci. Le-nfoci în foc mare şi le duci la tăietor. Şi acolo le baţi în tăietor şi zâci: Io nu bat în tăietor cioflâncurile. Le bat în vacă” (Bilţiu 2001: 146; Petrova). – Din germ. Schiebling “bară de metal”, prin săs. Schivlänk (Drăganu cf. DER), dial. Tschuflink “instrument de ghidare / direcţionare” (Ţurcanu).

cioínoş, -ă, adj. – Murdar, mizerabil: “De găina zboicoşe, / De femeia cioinoşe” (D. Pop 1978: 199). – Et. nec.

ciónt, cioante, s.n. – Os: “Ieşi din măduva ciontului” (Memoria 2001: 41). Ciontoş, poreclă în Strâmtura; Ciontoşan, poreclă în Onceşti. – Din magh. csont.

ciopór, ciopoare, s.n. – 1. Grup. 2. Turmă de oi. 3. Cârd, grămadă: “Ei s-o strâns cu toţi ciopoară, / Pă Hristos ca să-l omoară” (Bârlea 1924 I: 135). – Din magh. csoport, cf. bg. čopor (DER).

ciopotí, vb. intranz. – A picura, a curge, a şiroi: “Ploaia cipoté, / Grâul răsăré” (Bilţiu 1996: 378). – Din şipot “izvor a cărui apă ţâşneşte cu putere” (< cf. bg. šepot “murmur”).

ciorlu, -auă, s.n. – Drug de lemn folosit pentru a strânge lanţul care leagă lemnele pe car; sânzău (zona Chioar). – Cf. ceatlău (< magh. csatló) (MDA).

ciormán, -i, (ciormă), s.m. – Vierme din fructe (ALR 1973: 593). – Din sl. čirmŭ “roşu” (DER).

ciórnă, adj. – (despre capre) Neagră la cap (Papahagi 1925). – Din ciornei.

ciornéi, adj. – (despre oameni) Brunet, negricios. Ciornei, poreclă şi nume. – Din ucr. ciornâi “negru”.

ciorofleáşcă, s.f. – Noroi subţire, mâzgă (Faiciuc 1998). – Din cioro (< ciornă “negru”) + fleaşcă “apos”.

cioroscúţă, -e, s.f. – Prună de vară (Şainelic 1986: 33; Chioar). – Et. nec.

ciórs, -uri, s.n. – 1. Soi (rău); obiect uzat (Memoria 2004). 2. Cârpă – Cf. ciorsăi.

ciorsăí, vb. intranz. – A tăia cu o unealtă care are tăişul uzat. – Cf. cioarsă “coasă tocită” (< ucr. čersat).

ciótcă, ciotci, s.f. – 1. Grămadă, stivă. 2. Trunchi, lemn. 3. Buturugă, ciot, rădăcină de copac: “Lemnul de foc se fasona la ciotcă; de circa 20 de ani s-a renunţat la acest sistem de exploatare” (Dăncuş 1986: 66). – Din ciot + -că.

ciotormán, adj. – Guşat. Ciotormeni, poreclă pentru locuitorii din Vadu Izei (ALR 1969: XVI; Papahagi 1925: 327). – Probabil de la ciot în gât = guşă.

ciozmolít, -ă, (ciosmolit, cioşmolit), adj. – Ciufulit; cu părul vâlvoi: “Fecioru’ dacă se-nsoară: / Ciozmolit ca şi o cioară” (Bârlea 1924 II: 208). – Din ciosmoli.

cípcă, s.f. – Împletitură făcută cu acul din bumbac; dantelă. – Din magh. csipke (MDA).

cipilí, cipilesc, vb. tranz. – A îndepărta penele de pe o găină pentru a putea fi pregătită / gătită (Antologie 1980). – Din ciup “smoc de păr” (< srb. čup “smoc”, rus. čup “moţ”), probabil cu un interm. *ciupili.

cipotí, cipotesc, vb. intranz. – A plânge; a zd’era. – Din şipot.

cir, s.n. – (gastr.) Făină fiartă de ovăz sau de porumb; terci. – Din ucr. čyr.

cireşár, s.m. – (pop.) Luna iunie. – Din cireaşă (< lat. ceresia = cerasea) + -ar.

ciríp, -uri, s.n. – Ghiveci de lut ars pentru flori; glastră (zona Chioar). – Din magh. cserép) (MDA).

cit, interj. – Îndemn la tăcere. – Et. nec. (MDA).

cităí, -esc, vb. tranz. – A face pe cineva să tacă, să se liniştească (Breb, Călineşti). – Din cit + -ăi.

ciúcă, ciuci, s.f. – 1. Culme, pisc, vârf. 2. Botă, ciomag, măciucă (Papahagi 1925). – Cf. alb. čuka “culme”.

ciúclă, -e, s.f. – Buclă de păr, moţ (în Giuleşti); creştetul găinii sau al cocoşului (Ieud). – Din magh. csuklya “cornet (de hârtie)” (DA); Din lat. cicculum (= cicum “ciorchine”), care a dat în rom. ciucure, contaminat cu ciucă “vârf, pisc”.

ciúcuri, s.m., pl. – Cioareci, pantaloni. – Cf. tc. çukur “panglică, bandă” (DA cf. DER).

ciúdă, s.f. – 1. Părere de rău. 2. Invidie. 3. Supărare. – Din sl. čudo “miracol”, cf. ucr. čudo, magh. csuda.

ciudí, vb. refl. – A se mira; a fi uimit: “Lumea-ntreagă s-ar ciudi / Ce dragoste poate hi” (Papahagi: 207). – Din ciudă.

ciúf, -i, s.m. – 1. Smoc de păr zbârlit. 2. Om de nimic (D. Pop 1978); om de râsul lumii, de comedie (Bârlea 1924): “Pentru frunza mătrăgunii / Ciufu şi fata minunii” (Bârlea 1924 I: 198). – Cuvânt autohton (Philippide 1928, Rosetti 1962, Brâncuşi 1983).

ciuflicá, ciuflic, vb. intranz. – 1. A se apleca, a se lăsa pe vine: “Pe când să mă ciuflic şi eu să pot bea un pic de apă, toată fântâna era tulburată” (Bilţiu 1999: 255). 2. A se băga cu capul în apă: “… i-o luat de pt’icioare şi i-o ciuflicat în bute” (Papahagi: 313). – Et. nec. (MDA).

ciufós, -oasă, adj. – Nepieptănat. Zburlit. – Din ciuf + -os.

ciufulí, ciufulesc, vb. intranz. – A batjocori; a face pe cineva ridicol: “Că tare mult o ciufulit pă tăte fetele” (Memoria 2001: 14). – Din ciuf “smoc de păr” > ciufuli “a se părui”, contaminat cu magh. csúfolni “a ridiculiza, a înşela”.

ciúhă, -e, s.f. – Sperietoare pentru păsări în lanurile de cereale (ALR 1956: 46); păpuşă (Săpânţa); spaimă (Borşa); moş (Hoteni) (ALR 1973: 822). Ciuha, poreclă frecventă dată persoanelor cu un aspect dezagreabil. – Din săs. čuha, cf. germ. Scheuche (NDU).

ciúlă, adj. – (ref. la oi) 1. Fără coarne; şută (Antologie 1980). 2. Ciulă, poreclă dată unui om cu urechi mici (Crâncău 2004). – Din ciul “cu urechi anormal de mici” (< srb. čula) + -ă.

ciulí, ciulesc, vb. tranz. – 1. A se apleca, a se ghemui; a se ascunde (Lenghel 1979). 2. (despre animal) A ţine urechile ridicate (pentru a-şi încorda auzul). – Din srb. čuljiti (DEX).

ciúmă, -e, s.f. – 1. (med.) Boală infecţioasă foarte gravă; pestă. 2. (fig.) Persoană foarte urâtă (ALR 1969: XIX): “Tu, ciumă de miază-noapte, / După mândru nu te bate, / Că-i al meu până la moarte” (Bârlea 1924 I: 265); “Ba acee nu-i ciuma, / Că-i anume soacră-ta” (Bârlea 1924: 50). – Lat. cyma “umflătură”.

ciumăfáie, s.f. – Tăciune de porumb; în satele de pe valea Marei se foloseşte ciumăfaie; în nord şi pe Vişeu, ciumă; pe Iza, ciumăhaie; în paralel circulă şi taciune sau tăciune (ALR 1973: 811). – Din ciumă + -faie.

ciumíl, -i, (cimil, ciumnil, ciumnilitură), s.m. – Formulă iniţială a ghicitorilor: “Ciumnil, ciumnil, ce-i aceea” (Papahagi 1925: 299). – Din cimil, cimel, cinel.

ciumilí, ciumilesc, (ciumnili), vb. tranz. – 1. A ghici, a dibui, cf. a ciuguli. 2. A drăcui, a blestema (Papahagi 1925): “Ciumniliga, liga, / Ciumnilească-ţi dracu limba”. 3. A striga, a chiui, a iui: “Feciorii ciumnilesc” (ALR 1969: 230). – Et. nec. (MDA).

ciúmp, -ă, adj. – Şchiop; ciuntat, tăiat, scurtat, retezat: “Cu vreo două oi mărunte / Că nu pot zini de ciumpe” (Lenghel 1979: 173). În expr. stă ciump = ghemuit (ALR 1969: 140). – Cuvânt autohton (Philippide 1928, Rosetti 1962, Brâncuşi 1983).

ciumpăzí, ciumpăzesc, (ciumpăni), vb. tranz. – A fragmenta, a şchiopăta (Memoria 2004). – Din ciumpav.

ciúng, -ă, adj. – 1. Lipsit de un braţ; cu braţul retezat; invalid. 2. Arbore pitic, nedezvoltat sau cu crengile tăiate (Bud 1908) sau arbore bătrân, din care nu a mai rămas decât tulpina (DLRM 1958): “Pe unde Maica meré / Ciungi uscaţi tăt înverzé” (Memoria 2001. 112). – Cf. it. cionco (DEX).

ciuntí, ciunt, vb. tranz. – A tăia, a reteza, a curma: “Dacă viaţa mi-o ciuntaţi, / Pă mine mă în­gropaţi / În strunguţa oilor” (Lenghel 1985: 212), cu trimitere la mitologia destinului, conform căreia, cea de-a treia ursitoare (ciuntătoarea, curmătoarea) taie firul vieţii. – Din ciunt “ciung”.

ciúp, -i, s.m. – 1. Smoc de păr, moţ: “Saie-le ochii, / Pice-le ciupu” (Bilţiu 1990: 294). 2. Mă­tasa-porumbului; cosâţă (ALR 1971: 404). 3. În expr. dă ciup = leagă rod (ALR 1973: 806). – Cf. alb. čupë “pleată”, srb. čup “smoc”, rus. čup “moţ” (DER).

ciúpă, -e, s.f. – 1. Covată din lemn (mai nou, din tablă zincată sau material plastic) utilizată pentru spălarea rufelor sau a copiilor: “hainele să spală, dar copilul se ciupăceşte” (ALR 1971: 298). 2. Apa în care se îmbăiază prima dată nou-născutul (şi care, potrivit tradiţiei, se aruncă în grădină sau la rădăcina unui pom din curte): “Unde mi-ai ţâpat ciupa, / De nu mi-i dragă lumea?” (Papahagi 1925: 167). – Cf. bg. čipa “nou-născut”, čipkam “a îmbăia un copil” (DA cf. DER).

ciupăít, -ă, adj. – Spălat, îmbăiat: “Eu să n-am de ciupăit / Trece-aş dealu-n răsărit” (Calendar 1980: 17); “După ce se năştea copilul, i se punea, în apa în care era ciupăit prima dată, un clopoţel de alamă” (Calendar 1980: 17). – Din ciupă + -it.

ciúr, ciururi, s.n. – 1. Sită. 2. Broderie, dantelă. 3. Rama pe care se întinde broderia. – Lat. cibrum (= cribum); Cuv. rom. preluat în srb. şi slov (čura) (Macrea 1970).

ciurát, -ă, adj. – Cu dantelă, dantelat: “Leliţă, poale ciurate, / Rău te-am visat astă-noapte” (Bârlea 1924 II: 44). – Din ciur + -at.

ciurắu, -auă, (ciuroi), s.n. – Jgheab din lemn sau metal sub streaşina casei, pentru colectarea apelor pluviale; vahău / halău, ciotorne (ALR 1971: 271; Berbeşti, Borşa). – Din ciur “şiroi, şuvoi” (formă onomatopeică) + -ău.

ciurdár, -i, s.m. – Persoana care păzeşte o turmă de animale; văcar, boar, păstor. – Din ciurdă “turmă” + -ar.

ciúrdă, -e, s.f. – Cireadă, turmă (de animale): “C-o zâs tata că mi-a da / O ciurdă mândră de boi” (Papahagi 1925: 174). – Din magh. csorda.

ciurgắu, -auă, s.n. – Izvor, şuvoi: “Mândrule, mândrele tale / Să duc sara la ciurgău / Şi mă vorovăsc de rău” (Ţiplea 1906: 482). Ciurgău, top. în Lăpuşel. – Din magh. csurgó “şipot” (Ţiplea 1906; DA); Din ciur, creaţie expresivă (DER).

ciurigắu, -ăi, s.m. – (gastr.) Prăjituri din aluat cu ouă şi lapte, în formă de covrig; se dau la colindători. – Din magh. csöröge “inel”.

ciurói, -oaie, s.n. – Izvor care curge pe un jgheab îngust; şuvoi de apă. Ciuroi, cascadă în M-ţii Gutâi. – Din ciur “şuvoi” + -oi; Cf. magh. csorgó.

ciút, -ă, adj. – Fără coarne; cu coarnele tăiate sau căzute; şut: “O rămas pă vârv de munte / La oile cele ciute” – Termen autohton (Brâncuşi 1963; Rosetti 1962); Cf. alb. shut.

ciutrúc, -i, s.m. – Ciot, ciotură. Ciutruchii, coastă de deal unde s-a tăiat pădurea şi au rămas cioturi (Odobescu 1973; Odeşti-Codru). – Din ciot + -utruc.

ciútură, -i, s.f. – 1. Vas din doage sau dintr-un trunchi scobit care serveşte la scos apa din fân­tână (Moraru 1990); găleată. 2. Ţeava de la pipă (Lenghel 1979). – Lat. pop. *cytola, cf. it. ciotola.

clácă, clăci, s.f. – Muncă prestată benevol în folosul cuiva, urmată de o petrecere. – Din srb. tlaka; Cuv. rom. preluat în magh. (kaláka) (Bakos 1982).

clámpă, -e, s.f. – 1. Clanţă. 2. Zăvor la uşă; vârtej (ALR 1971: 265). – Der. regr. din clămpăni < clam (formă onomatopeică).

clánţă, -e, s.f. – Poreclă dată femeilor care au dinţii mari (ALR 1969: XXII). La începutul sec. XX, clanţa de la uşă avea un “dinte” ce se ridica prin apăsarea mânerului şi, după închiderea uşii, se aşeza într-un lăcaş montat pe tocul uşii. – Din clanţ (formă onomatopeică) + -ă.

clăcáş, -i, s.m. – Persoană care ia parte la o clacă: “Să mă cosască cosaşii / Şi să mă strângă clăcaşii” (Memoria 2001: 82). – Din clacă + -aş.

clăcuí, clăcuiesc, vb. tranz. – A munci în clacă, fără plată (Memoria 2004). – Din clacă + -ui.

clătí, clătesc, vb. tranz., refl. – A (se) mişca: “De-aude codru clătind / Da’ dă-i, frate, să fugim” (Papahagi, 183); “De-ai arde, lume, cu foc / Nici nu m-aş clăti din loc” (Papahagi, 184). – Din sl. klatiti “a scutura” (Miklosich, Cihac cf. DER).

cléi, -uri, s.n. – Creier. Sens atestat în toate satele de pe valea Marei şi a Vişeului; pe valea Izei se foloseşte crei, creri (ALR 1969: 6). – Din sl. klei.

clé, -e, s.f. – Fânaţe şi terenuri aflate în proprietatea bisericii (a parohiei locale). Clejea bisericii, clejea popii, toponime frecvent în Maramureş. – Din ecleje (< lat. eclesia).

clénci, -uri, (clincer), s.n. – 1. Par cu crengile retezate la 30-40 cm: “În zonele montane, cu precipitaţii abundente, lucerna, trifoiul şi fânul se uscau pe clenciuri” (Dăncuş 1986: 45). 2. Par în care se pun oalele la uscat; sărcier (ALR 1956: 302). – Din bg. klinče “cui de potcoavă” (DA, DEX).

clímp, -uri, s.n. – Zăvor la uşă; batcă, vârtej (ALR 1971: 265) – Cf. clamp (formă onomatopeică).

clín, -uri, s.n. – Bucată de pământ care se ară la sfârşit, dacă terenul are o formă neregulată; ic, corn, capăt de pământ (ALR 1956: 29). – Din sl. klinŭ “cui”.

clincér, s.n. – v. clenci.

cloámbă, -e, s.f. – Creangă: “Da-n vârvu paloşului, / Cloamba măgheranului. / Cloamba vântu’ o bătea, / Ochii şi gura-i râdea” (Antologie 1980: 70; Tohat-Codru). – Din săs. klompen, germ. Klumpen “băţ” (DER).

clocotíci, s.m., pl. – 1. Zurgălăi: “Pe macauă chemătorii-şi pun clocotici şi cipci” (Memoria 2004-bis: 1.225). 2. Plantă cu flori galbene şi frunze late (Rhinanthus alpinus) – Cf. srb. klokočika.

clofúşniţă, -e, s.f. – Femeie dezordonată, stricată (Papahagi 1925; Săcel). – Et. nec. (MDA).

clop, -uri, s.n. – 1. Pălărie: “Bine-mi place de mândru / Cum îşi poartă clopuţu; / Şi-l poartă un ptic plecat / La tătă lume li-i drag” (Memoria 2001: 101). Clop de câne, nume de ocară: “De când beau la clop-de-câne, / N-am nemica lângă mine” (Bârlea 1924 II: 168). 2. Cupă, olană, ţiglă pe coama casei (ALR 1971: 276; Vadu Izei). – Din magh. kalop “pălărie”.

clopotíci, s.m. – Clopoţel sferic, închis (Ungureni-Lăpuş). – Din clopot (< sl. klopotŭ “zgo­mot”, de la klepati “a bate, a trage”) + -ici.

clóşcă, cloşti, cloşte, s.f. – (bot.) Cartofi; corompei, picioici, baraboi (ALR 1971: 440). – Din ucr. kločka, cf. alb. kločkë (DER).

clúpă, -e, (crupă, cruplă), s.f. – Instrument cu care se măsoară grosimea trunchiurilor de lemn; capră (ALR 1956: 620). – Din germ. Kluppe “cleşte” (DA cf. DER).

coárbă, -e, s.f. – Unealta cu care se fac găuri în lemn, învârtind cu o mână şi apăsând cu cealaltă; burghiu (Felecan 1983). – Din ucr. korba (< germ. Kurbel “manivelă”).

coárdă, -e, s.f. – Sabie de lemn folosită în recuzita teatrului popular (Bilţiu 2002). – Din sl. korŭda, cf. rus. korda, pol. kord, alb. kordë (DER); Din magh. kard (DA, DEX).

cobârlắu, -auă, -laie, s.n. – 1. Culcuş, vizuină (Faiciuc 1998). Bârlog de urs (ALR 1961: 679; Borşa). 2. Culcuş ascuns (Grad 2000; Săcel). – Probabil din cober “coviltir” (< germ. Kobel) + lău; Din magh. kobor, cf. cobârnă (MDA).

cobílă, -e, (cobd’ilă), s.f. – Partea plugului pe care stă grindeiul. O unealtă de lemn cu două picioare în formă de crac, pe care se pun plugul şi grapa, când se pleacă la deal, unde nu se poate merge cu carul (Bârlea 1924). – Din sl. kobyla “iapă” (Miklosich, Cihac, Conev, cf. DER).

coc, -uri, s.n. – 1. Cucui, umflătură (ALR 1969: h 8; Strâmtura). 2. Cocoaşă: “Are un coc în spate” (ALR 1969: 110; Berbeşti). – Cf. lat. coccum, alb. kok(jë) “cap”, sard. kokka “pâine rodundă” (DER); Din rom. provin magh. kóka “moţ, creastă”.

cocâmbá, vb. refl. – A se gheboşi, a se încovoia, a se strânge (Memoria 2004).  - Din cocârla “a strâmba, a suci”, contaminat cu strâmba.

cocârlắu, s.m. – Melc (cu cochilie); cuculbău (ALR 1973: 582). – Din cocârlă “încovoietură, spirală” (< sl. kouca “cârlig”, srb. kukara “cârlig la plug”).

coceán, coceni, s.m. – 1. Ştiulete de porumb desfăcut de boabe. 2. Con de brad (ALR 1973: 558). – Din bg. kočan, srb. kočanj (DEX); Cuv. rom. preluat în magh. (kocsány) (Bakos 1982).

cócie, s.f. – Trăsură; termen atestat doar în Maramureş, Sătmar; în Transilvania se foloseşte hinten; în Muntenia şi Moldova, trăsură (ALR 1956: 355): “O dată pe săptămână, doctorul Várady din Coştiui cu cocia (trăsură) trecea prin sat, se oprea la primărie…” (Bota 2005: 65; Rona de Sus); “Că jinerele la socrie, / Îi ca ruda la cocie” (Bilţiu 1990: 123). – Din srb. kočja, magh. kocsi (DEX), cf. germ. Kutsche (DER).

cocioárvă, -e, (cociorvă), s.f. – 1. Vătrai (cu care se scoate jarul din cuptor). 2. Semn în urechea oii (ALR 1956: 403). – Cf. rus. kočarga, ucr. kočerga (Cihac; Titkin).

cóciş, -i, s.m. – Vizitiu, căruţaş: “Cociş, cocişelu meu / Prinde caii la hinteu” (Ţiplea 1906: 415). – Din magh. kocsis.

cociúne, s.f. – (gastr.) Gelatină obţinută prin fierberea picioarelor de porc; se pune în farfurie şi se lasă la răcit; aituri, răcituri, piftie (ALR 1971: 532). – Din magh. kocsonya.

coclíntă, -e, s.f. – (gastr.) Turtă coaptă pe sobă din aluat nedospit: “… şi-a făcut nişte coclinte pe şpori, fără oloi, fără nimica” (Bilţiu 1999: 346; Onceşti). – Din cocleală, contaminat cu plită.

cocón, -i, s.m. – 1. Copil, prunc. 2. Tânăr de neam; domn: “Această numire se foloseşte şi azi pentru băiat, fată. Denotă că maramureşenii au fost nemeşi, şi când au ceva adunare, mai ales la composesorat, se intitulează boieri” (Bârlea 1924 II: 462); “Să văd mândrele ce fac / Şi coconu mneu cel drag” (Papahagi 1925: 182). “Termen este încă viu în graiul maramureşean şi, în parte, în graiul moldovenesc. A mai fost atestat în ţinutul Năsăudului, în ţara Oaşului şi în Ugocea. De la sensul iniţial şi de bază, «copil», a ajuns la sensul de «copil (fiu) de boier sau de domnitor»; din această cauză şi-a restrâns aria de circulaţie” (Scurtu 1966: 79-81). Termenii de cocon, cocoană sunt atestaţi în Ţara Maramureşului, unde sunt folosit predilect, dar e folosit şi sinonimul prunc. În Chioar, Codrul şi Lăpuş se foloseşte exclusiv ter­menul prunc, “fiu”, aria compactă a termenului prunc fiind nord-vestul Transilvaniei (subdialectul crişean), unde este singurul termen întrebuinţat (Scurtu 1966: 51). – Din coc(a) “copil”, suf. -on (DER).

cocoánă, -e, s.f. – 1. Copilă, fată, fecioară: “Te-am ibdit, mândrule-odată, / Fost-am cocoană, nu fată” (Memoria 2001: 95). 2. Doamnă. 3. Unealtă de lemn folosită la derularea firului de pe fus pentru a face ghem. De regulă, această operaţiune cade în sarcina fetiţei (a cocoanei). În cazul în care familia nu are fetiţă, se confecţionează o cocoană din lemn (Dăncuş 2010). – Din cocon + -oană.

cocorá, (cocorî), vb. refl. – A se îmbufna, a se supăra, a ridica tonul. – Din cocor (< srb. kokora “creţ”) sau din cocoran “cocoş”.

cocorán, -i, s.m. – Cocoş (Papahagi 1925). Atestat exclusiv în Maram. – Probabil din cocor “umflătura, cucui” + -an.

cocorấţă, -e, s.f. – (bot.) Narcisă (Narcissus Poeticus L.); stânjen albu (Borşa), tătăiş (Săpânţa), cocoră (Cămârzana-Oaş) (ALR 1961: 640). Se foloseşte în medicina populară la bolile de piept şi inimă (Borza 1968: 115). – Din cocor, cocoară “barză”; cocorâţă “pui de barză”; similitudinile vin mai degrabă din faza de lujer, care seamănă cu o mică barză cu ciocul ridicat la cer.

cocostấrc, -i, (cocostâlc), s.m. – (ornit.) Barză (ALR 1973: 604). – Contaminare între cocor şi stârc.

cocóş, -i, s.m. – 1. Pasăre domestică de curte; masculul găinii (Gallus bankiva domestica). Re­zervaţie de cocoş de mesteacăn (Lyrurus tetrix) la Cornu Nedeii – Ciungii Bălăsinii, în M-ţii Mara­mureşului. Specia caracteristică zonei este cocoşul de munte (Tetrao urogallus), în pădurile de răşinoase din M-ţii Maramureşului şi din M-ţii Rodnei. 2. (top.) Creasta Cocoşului, rezervaţie naturală de interes naţional. 3. Motiv zoomorf pe porţile maramureşene (Nistor 1977: 17). 4. Cucui, bolfă, coc, umflătură (ALR 1969: 8; Hoteni, Strâmtura, Rozavlea, Borşa etc.). 5. Cuiul care leagă grindeiul de cotigă (la plugul de lemn); cârlig (ALR 1973: 848). 6. Cocoşi, poreclă pentru locuitorii din Dragomireşti (ALR 1969: XXII; Papahagi 1925: 103). 7. Floricele de porumb (ALR 1965: 115). – Creaţie expresivă care se bazează pe strigătul cocoşului, cf. lat. coco “strigătul cocoşului”, lat. med. coccus (DER); Din sl. kokosi “găină” (DEX).

codrénci, s.n. – v. cordénci.

códru, -i, s.n. – 1. Pădure (mare, deasă, bătrână). 2. Bucată de pâine sau de mămăligă. 3. Codru, regiune situată în nord-vestul ţării, în componenţa administrativă a jud. Maramureş şi Satu Mare. 4. Culmea Codrului (Făgetului), munţi de origine hercinică, ce domină, din punct de vedere geografic, regiunea. 5. Codruţ, n. pr. – Lat. *quodrum (=quadrum) (MDA) ; Termen autohton (Hasdeu 1894, Philippide 1928, Rosetti 1962, Russu 1981, Brâncuşi 1983).

codreán, -i, s.n. – Locuitor din zona Codru. – Din Codru + -ean.

codáţ, -i, s.m. – O muscă a cărei larvă trăieşte în brânzeturi. E lungă de 1 cm şi poate sări 25 cm în lungime şi 20 cm în înălţime (Piophila casei; Diptere). Viermele din fructe; ciorman (ALR 1973: 593). Codaţ, nume de familie provenit dintr-o poreclă: codaţ “vierme” (V. Radu 2005: 58). – Din coadă “apendice” (< lat. pocoda) (DER) + -aţ.

codorấşte, -i, (codorişcă), s.f. – Coadă de bici (Poienile Izei) sau coadă de secure (Borşa). – Contaminare între coadă şi toporişte.

cófă, -e, s.f. – Putinei, vas lunguieţ din lemn, în care se bate smântâna ca să se aleagă untul; toc, putină, trocău, jântălău (ALR 1971: 356). Vas de lemn, de dimensiuni mici, sub formă de butoiaş, în care se ţine apa în timpul muncilor de pe câmp (ALR 1971: 332). – Cf. bg. kofa, tc. kova, alb. kofë, ucr. kofa, magh. kofa.

coh, s.n. – Vatra de la gura foalelui, în care se înroşeşte fierul (Papahagi 1925; Ieud, Glod); jignea. – Din ucr. koh (Papahagi 1925).

cóhe, s.f. – Bucătărie (în Chioar, Codru); sub forma cuhne (Maramureşul istoric). – Din ucr. kuhnja (DER); Din germ. Küche “bucătărie”, magh. konyha “bucătărie” (Ţurcanu).

cóiscă, -şti, s.f. – Încăpere foarte mică, unde, de obicei, se închid păsările de curte (Faiciuc 1998; Dragomireşti). – Et. nec.

cóită, -e, s.f. – 1. Căţea. 2. Nevastă cu moravuri uşoare (Bârlea 1924). Nevastă frumoasă, dar leneşă şi nelucrătoare, prădătoare (Ţiplea 1906): “Tot o coită de şerpoaie” (Bârlea 1924: 63). – Din magh. kojtat “a umbla hai-hui, a vagabonda” (Puşcariu cf. DER); Lat. coita (Pascu cf. DER), cf. coit “împreunare sexuală” (< lat. coitus).

cojólcă, (cujelcă), s.f. – Furcă de tors. – Din ucr. kyželica (Drăganu, cf. DER).

cojínă, -e, s.f. – Obicei legat de făcliile ce se aprind în noaptea de Sânziene, în satele din Maramureş. Cojina s-a păstrat exclusiv în Cavnic şi constă în aprinderea coşurilor vechi din nuiele, folosite în diverse împrejurări tot anul, urmând a fi înlocuite primăvara. O parte provenea de la exploatările miniere (cu ajutorul lor se transportau minereurile): “De Sânzâiene, cete de feciori şi copii adunau de la case şi din vale coşuri de nuiele pe care le umpleau cu «gilituri», frunze sau crengi uscate, le duceau în vârfuri de deal. Se făceau mai multe cojine. Fiecare ceată de feciori îşi tăia din pădure câte un sălcer (prăjină), cu clenciuri, îl înfigea în pământ şi-l împodobea cu coşuri. În jurul sălcerului se aşezau vreascuri şi găteje. Când se însera, începeau să bucine din corn de bou. Când înceta bucinatul, se aprindeau focurile pe dealuri. Oamenii petreceau «la iarbă verde» până a doua zi dimineaţa (cu horincă, ceapă, carne, pită de mălai, slănină)” (C.C. 1979). – Din coş (< sl. koši), prin sonorizarea consoanei surde “ş”, care trece la “j” (la fel ca şi cojniţă pentru coşniţă, cujmă pentru cuşmă, râjniţă pentru râşniţă) + -ină.

colác, -i, s.m. – 1. Un fel de pâine, împletită din mai multe straturi de aluat.  Colac de Crăciun: “Nouă gazda ce ne-a da?” / Colacu de după masă / Şi pe fiica ei frumoasă” (Calendar 1980: 5). Colac de nuntă. Colac funerar: “Ştiu eu ce mi-i leacu / Giolju şi colacu” (Calendar 1980: 6). 2. Ghizd, colac de fântână. 3. Colac de fân răsucit, pus pe vârful căpiţei, ca să nu-l ia vântul; clenciuri, cârligă (ALR 1973: 833; Hoteni, Onceşti, Vad). 4. Cercul de coajă de copac care se pune de jur împrejurul pietrelor (la morile de apă); veşcă (Felecan 1983). – Din s. kolač, de la kolo “roată” (Miklosich, Cihac, Conev cf. DER); cf. magh. kalács.

colb, -uri, s.n. – 1. Praf; pulbere de pe drum. 2. Pulbere fină de făină care se formează în timpul măcinatului şi care se depune pe pereţi şi pe toate obiectele din moară; pospai (Felecan 1983). 3. Colb tare = praf de puşcă (Viman 1989). – Din rus. kolob (MDA).

colbáci, s.m. – 1. Bătător făcut din verigi. 2. Bici: “Na colbaciu de la mine / Mână calu de sub tine” (Memoria 2001: 38). – Din colb + -aci.

cólbă, -e, s.f. – Nevastă cochetă: “Că-s o colbă de nevastă” (Bârlea 1924: 42).  – Probabil cf. colbă “brăţară; inel; cercei” (< bg. kolba).

colbăí, -esc, (colbui), vb. tranz. – A face praf, a prăfui. – Din colb.

colbotí, -esc, (colbăti), vb. tranz., refl. – 1. A (se) mişca, a (se) zgâlţâi. 2. A (se) zăpăci. – Cf. colbăi “a face praf”, datorită unei mişcări haotice.

colbuít, -ă, (colbăit), adj. – Prăfuit: “Mânce cât inima îi cere / Aur colbuit în miere” (Calendar 1980: 112). – Din colbui + -it.

coldáb, -ă, adj. – De culoare sură spre alb (Faiciuc 1998) sau cu coada albă. – Din colb + (d)alb.

coldúş, -i, (coldău), s.m. – Sărac, fără avere; cerşetor: “Dusu-s-o cucu la Cluj / Puii i-o rămas colduş” (Papahagi 1925: 182); “Cu căruţa colduşească / Pe uliţa românească” (Bârlea 1924 I: 71). – Din magh. koldus.

colduí, colduiesc, vb. tranz. – A cerşi: “Tu să-ţi umbli-a coldui / Şi la mine de-ai zini” (Papahagi: 207). – Din magh. koldulni (MDA).

coléjnă, -e, s.f. – 1. Adăpost pentru oi. 2. Lemnărie: “O construcţie nelipsită din gospodăriile ţărăneşti maramureşene, indiferent de starea lui socială, este colejna, în care se ţin lemnele de foc, butucul pentru tăiat lemnele şi toate uneltele necesare.” Construcţia se sprijină pe patru stâlpi, doi înalţi în faţă (circa 2,80 m) şi doi în spate (0,80-1,20 m). Ei sunt legaţi prin contrafişe. Acoperişul este în general în două ape (Dăncuş 1986: 102). – Et. nec. (MDA).

coléşă, -e, (coleaşă), s.f. – (gastr.) Mămăligă. Termen utilizat în satele de pe văile Iza şi Vişeu; pe Mara (până la Săpânţa şi Rona) se utilizează tocană (ALR 1971: 519). – Cf. ucr. kulesa, rus. kuleš (DER).

coleşér, s.n. – Făcăleţ; cu care se amestecă mămăliga (ALR 1971: 520). – Din coleşă + -er.

colindá, colind, (corinda), vb. intranz. – A umbla în seara de Crăciun sau de Anul Nou, din casă în casă, cântând colinde. – Din colindă.

colíndă, -e, (corindă), s.f. – 1. Cântec tradiţional interpretat de copii, de flăcăi sau de adulţi cu prilejul sărbătorilor de iarnă: “Corinduţa nu-i mai multă, / Să trăiască cine-ascultă” (Calendar 1980). 2. Manifestări şi cântece rituale perpetuate din epoca imperială romană până în zilele noastre şi răspândite la mai multe popoare din Europa. 3. Dar care se dă colindătorilor. Varianta corindă se utilizează doar în Apuseni şi Maramureş. – Pentru corindă: din lat. calendae (“primele zile ale fiecărei luni”). Pentru colindă: din sl. kolenda, der. din lat. calendae.

colindătór, -i, s.m. – Persoană care colindă. – Din colinda + -tor.

cólteş, (coltiş), s.n. – Bucată tăiată dintr-un trunchi de copac (D. Pop 1970; Antologie 1980): “Şi să-l taie coltişele / Şi să-l facă păhărele” (Bilţiu 1990: 7). – Din ucr. kolotyca.

cólţuri, s.n., pl. – Ciorapi scurţi, până deasupra gleznelor, purtaţi de femei; şosete (Papahagi 1925: 99; Borşa). – Din it. calzone.

comárnic, -e, s.n. – Construcţie ridicată în apropierea colibei păcurarilor, alcătuită din patru stâlpi şi mai multe poliţe, prevăzută cu acoperiş, “pentru păstrarea caşului” (Dăncuş 1986: 49): “Poate si mândru harnic: / Tătă vara-n comarnic / Şohan nu lucră nimic” (Papahagi 1925: 219). – Din bg. komarnik “cabană” (< lat. camera); Ucr. komarnyk provine din rom. (Candrea).

comănác, -e, (comânac), s.n. – 1. Pălărie călugărească, rotundă, fără boruri: “Cal fără ţifrăşag, / Capu fără comănac” (Bârlea 1924: 13). 2. Copacul cazanului de la horincie (ALR 1956: 249). – Et. nec. (DER, DEX).

comấnd, -uri, s.n. – (înv.) Masa ce se dă pentru pomenirea unui mort (Bârlea, 1925); praznic. – Der. regr. din comânda.

comândá, comând, vb. tranz. – A însoţi un mort la groapă, a prohodi; a se ocupa de în­mor­mântare, de slujbe şi pomeni: “Nice fete să mă cânte / Nici feciori să mă comânde” (Papahagi 1925: 169). – Lat. commendare, commandare (Hasdeu, Puşcariu, Candrea-Densusianu, DA cf. DER).

comândáre, comândări, s.f. – Înmormântare (Bârlea 1924). ■ Pomana mortului; masa ce stă la înmormântare (Lenghel 1979): “Veseliţi-vă oricare / C-aicea nu-i comândare” (Şteţco 1990: 205). – Din comânda + -re.

comândắu, s.n. – Petiţie, plângere: “Şi ne-om scrie-on comândău, / La domnu solgăbirău” (Bilţiu 1990: 8; Peteritea). – Probabil din comânda² “a porunci; a recomanda” + -ău.

comehér, -e, s.n. – Plasă dreptunghiulară ale cărei colţuri sunt prinse de capetele a două corzi de nuiele groase de alun sau răchită, dispuse cruciş. Introducerea comeherului în apă se făcea cu o prăjină sau cu o furcă de lemn. Cu comeherul se pescuia atunci când apa era mare (Şainelic 1986: 47). – Et. nec.

comitát, -e, s.n. – Unitate administrativ-teritorială, condusă de un comite (sau conte). La 3 iulie 1368, prima atestare a Maramureşului sub denumirea de comitat; până atunci era denumit district sau ţară (Tomi 2005). – Din germ. Komitat.

comíz, (comis), s.n. – Pâine cazonă utilizată pentru hrana armatei austro-ungare; prefont: “Din ce plugu l-am lăsat, / Pită caldă n-am mâncat, / Numai tot comiz uscat / Şi necopt şi nesărat” (Bilţiu 2002: 163; Oarţa de Sus). – Din germ. Kommis “cătănie, viaţă cazonă, de soldat”.

comlu, s.n. – Drojdie (de bere): “Decât pită cu comlău, / S-o mânânci c-un mantalău, / Mai bine-o cojiţă arsă…” (D. Pop 1978: 160; Băseşti). – Din magh. komló “hamei” (DA cf. DER).

composesorát, -uri, s.n. – Organizare politico-socială, creaţie specific maramureşeană; ges­tionarea în comun a averilor (teren pentru păşunat, lemne de construcţie) necesară realizării de venituri pentru acoperirea cheltuielilor reclamate de construirea şi întreţinerea drumurilor, pădurilor, bisericilor şi a altor edificii publice. În sec. XIV se transformă în composesorate nobiliare (Filipaşcu 1940: 28). Formă de proprietate obştească asupra terenurilor şi păşunilor, practicată de maramureşeni. – Lat. compossessoratus.

composesór, -i, s.m. – Proprietar de pădure şi păşuni asociat într-un composesorat. Coproprietar. – Lat. compossessor, ~oris.

cónci, -uri, s.n. – Coc, păr adunat şi prins cu agrafe în creştetul capului: “Din conciu fetelor / Din struţu feciorilor” (Memoria 2001: 33). – Din magh. konty.

coropíşniţă, -e, (coropt’işt’iriţă, cânepişt’iriţă, conopt’işte, colopt’iştiriţă), s.f. – Insectă dăunătoare plantelor, care trăieşte în pământ şi atacă rădăcinile legumelor (Gryllotalpa vulgaris). “Strâcă mălaiul jâb, tăt îl taie; aceia-i veninoasă ca gândacu” (ALR 1973: 608). – Din bg. konopištica (< koropi “cânepă”).

conţopáş, -i, (conţopist), s.m. – Persoană care execută lucrări mărunte de birou; copist: “Vine Sasu conţopaşu” (Antologie 1980: 83). – Din germ. Konzipist “redactor al unui act”.

copârşéu, copârşee, s.n. – Sicriu; sălaş, coştiug (ALR 1969: 242): “Din locuţ de copârşeu / Puneţi scoarţă de durdzău” (Papahagi 1925: 102-103). – Din magh. koporsó.

cópcă, copci, copce, s.f. – Săritură pe care o fac animalele când fug repede; (despre cai) în galop: “Cu murgul venind în copce” (Brediceanu 1957: 107). – Din bg. kopka, cf. ucr. kopnuty “a da cu copita”.

cópil, cópii, s.m. [cópt’il] – Bastard; copil din flori (din fete fecioare); spuri, măndrâlău (ALR 1969: 199; Papahagi 1925). Ca nume generic pentru băiat sau fată, în Maramureş se foloseşte cocon sau prunc; “În prezent, cei doi termeni au devenit regresive, fiind înlocuit cu copil, datorită omogenizării limbii române” (Scurtu 1966: 61). Termen atestat (cu sensul de bastard) şi în Maramureşul din dreapta Tisei (DRT). – Termen autohton, cf. alb. kopil (Hasdeu 1894, Philippide 1928, Rosetti 1962, Russu 1981, Brâncuşi 1983); Cuv. rom. preluat în magh. (kópé, gobé), săs. (kopil), ucr. (kópyu), pol. (ko­pirnak, kopirdan “copil nelegitim” etc.).

coptătúră, s.f. – (med.) Infecţie. “Se opăreşte cu apă sărată sau se pune pe ea frunze de crin ori compresă de pâine amestecată cu unsoare” (Faiciuc 1998: 100). – Lat. coctura (Puşcariu, Candrea-Densusianu, DA).

coptú, -e, s.f. – (min.) Bucată de rocă incomplet desprinsă din tavan sau de pereţii unei galerii de mină, care ameninţă să cadă. – Din copt + -ură.

copturí, -esc, vb. tranz. – (min.) A curăţa rămăşiţele de rocă din galeria de mină, după dinamitare. – Din coptură.

corástă, s.f. – v. curastă.

córci¹, -uri, s.n. – Tufă (Bud 1908): “Sub cel corci de păducel / Şede-un hireş pribegel” (Papahagi, 259). – Din ucr. korč (Titkin cf. DER).

corcí², corcesc, vb. refl. – (despre plante sau animale) A se amesteca, a se încrucişa: “Cor­ci­toriul o corcit, / Diochitoriu o diochet” (Bilţiu 1990: 287). Atestat doar în Maramureş şi Bucovina. – Din corci “corcitură” (< magh. korcs).

córcie, -ii, s.f. – Grătar de nuiele pentru cărat fânul; împletitură de leţuri din spatele unei căruţe (Birdas 1994; Rohia). – Din sl. kruči, cf. magh. korcsolya “plan înclinat”, ucr. korčuhy “sanie” (DER).

corcíos, -oasă, adj. – Stufos, tufos: “Rozmolin verde corcios, / Maică, m-ai făcut frumos” (Bârlea 1924 I: 107). – Din corci “tufă” + -os.

corcodúş, -i, s.m. – (bot.) Arbust din familia rozaceelor cu fructe mici, galbene sau roşii (Prunus cerasifera): “De nimica nu mi-i dor, / Ca de flori de corcoduşă, / De gura lelii Anuţă” (Şteţco 1990: 285). – Din corcoduşă “fructul corcoduşului”.

cordalu, -auă, s.n. – Ferăstrău mare pentru tăiat trunchiuri groase de copaci. (Chioar). – Probabil din cordă/coardă + -lău.

cordăţél, -e, s.n. – Motiv sub forma unui val realizat pe benzile de vopsea în olărit (Dăncuş 1986: 79). – Din coardă (< lat. chorda) + -eţel.

cordénci, -e, (şcord’enci, codrenci), s.n. – 1. Partea mobilă de la meliţă (ALR 1956: 258). 2. Speteaza (de la războiul de ţesut) pe care se înfăşoară firele cu care se execută ornamente (Stoica, Pop 1984: 51). – Din coardă (< lat. chorda) + -enci.

cordohán, -e, s.n. – Piele de capră tăbăcită: “Făr’ de cordohan / Să ţâie batăr un an” (Papahagi 1925: 225). – Cf. it. cordovano, magh. kordovány (sec. XVIII) (DER).

córfă, -e, s.f. – 1. Element de construcţie a cuptorului arhaic; coş pentru evacuarea fumului mai larg la partea inferioară şi mai strâmt la partea superioară; porneşte de deasupra vetrei, trece peste cuptor şi conduce fumul în tindă (Stoica, Pop 1984: 80). 2. Coviltir; herneu, arnău (ALR 1971: 346). – Din germ. Korb “coş, paner”, prin interm. săs. korf (Borcea cf. DER).

córhă, -e, (corhan), s.f. – 1. Versant repede de munte (Papahagi 1925); coastă de deal râpoasă (Vişovan 2002). 2. Prăpastie, râpă; berdă (Ieud, 1987). Corha Carelor, deal (830 m) în Săcel. – Din ucr. kurhan.

corhăní, corhănesc, vb. tranz. – A trage, a tracta buşteni din pădure cu ajutorul ţapinelor, până la poalele coastei în exploatare (Acta Musei 2002: 317). – Din corhan “râpă” + -i.

coríndă, s.f. – v. colíndă.

cormănáş, -i, s.m. – Vâslaş de plută (Acta Musei 2002: 317). – Probabil din cormană (< magh. kormány “cârmă”) + -aş.

corn, coarne, cornuri, s.n. – 1. Parte componentă a plugului: “Mulţi bărbaţi nu se mai duc / Să ţâie de corn de plug” (Bilţiu 1996: 306). 2. Colţ: “În patru cornuri de lume” (Papahagi 1925: 237). 3. (gastr.) Prăjitură (dim., cornuleţe). 4. Căprior aşezat pe laturile lungi ale şarpantei (Stoica, Pop 1994). 5. Vârful unei stele. 6. Codru de pâine. – Lat. cornus.

coroá, coroane, (corună), s.f. – Monedă austro-ungară: “În timpuri normale, o coroană austro-ungară făcea cât leul român. Atâta era plata cantorului, a diacului sau cântăreţului pe an, pe care fieştecare cap de familie trebuie s-o plătească” (Bârlea 1924 II: 474); “De-ar da totul pe o lună, / La diac tot o corună” (Bârlea 1924 I: 173). – Lat. corona.

corşắu, -auă, s.n. – Vas de sticlă de 5/10 l, îmbrăcat în împletitură de nuiele, pentru depozitarea vinului sau a horincii; damigeană; coş de uiagă, spetezar.  - Din ucr. korsov, cf. magh. korsó “ulcior, borcan”.

cortí, cortesc, vb. tranz. – A pofti, a îndemna: “Zis-o mândru că-l corté / Să doarmă pe mâna me” (Bârlea 1924 I: 261). Atestat cu acest sens şi în Maramureşul din dreapta Tisei (DRT). – Din magh. korty (MDA).

cortíl, s.n. – Adăpost, locuinţă (Papahagi 1925). Atestat şi în Maramureş din dreapta Tisei cu sensul de “cazare; gazdă”. – Din germ. Quartier “cantonament; cazare, adăpost, gazdă” (Ţurcanu 2005).

corturár, -i, s.m. – Ţigan nomad: “Celuit-o, celuit / Un fecior de corturar / Pe o fată de domnar” (Bârlea 1924: 49). – Din cort + -urar.

corú, s.f. – v. coroană.

cosá, -e, (coseală), s.f. – Lucru de mână, cusătură (Papahagi 1925; Lenghel 1979). – Din coase (< lat. pop. cosere, con­suere) + -ală.

cosalắu, s.n. – Fânaţ, cosaştină, loc cu iarbă, ţarină de fân. Atestat doar în Crişana şi Maramureş (ALR 1956: 125): “Amu 27-28 de ai, pământu o fo laolaltă, n-o fo împărţât nicăieri. Tăt cosalău’ o fo’ a satului” (Papahagi 1925: 325). – Din cosală (< cosi “a tăia iarba cu coasa” < sl. kositi) + -ău; Din magh. kaszáló (MDA).

cosáştină, -e, s.f. – (înv.) Terenul de pe care s-a cosit iarba; cosalău (Gh. Pop 1971: 74). – Din cosi + -ştină.

cosấie, s.n. – Coada de lemn de la coasă (în Săpânţa, Moisei şi Borşa); toporişt’e (ALR 1971: 424). – Din coasă.

Cosânzeána, s.f. – (mit.) Personaj feminin mitic, care personifică idealul lui Făt-Frumos; Zâna cu cosiţe de aur: “Tu, Ileană Cosânzeană / De te-am puté noi d-aprinde / Cosâţa ţî-o-am ciuta-lu / Şi la nori te-am arunca-lu / Să te bată vânturile / Ca pă feciori gândurile, / Gândurile de-nsurat / Pă fete de măritat” (Bilţiu 1996: 328); “Tu, Ileană Cosânzeană / Floare mândră din poiană” (Bârlea 1924: 40). – Probabil din cosiţă + zână, contaminat cu sânziană sau cu Sântana.

cosấţă, -e, s.f. – Coadă de păr întoarsă în jurul capului. În Maramureş cuvântul se foloseşte mai rar; de comun se zice pletitură (Ţiplea 1906) – Din bg. kosica.

coseá, -ele, s.f. – Lucru de mână. – Din cos + -eală.

costíş, -ă, adj. – Înclinat, aplecat. 2. Pieziş, oblic. 3. Încruntat: “Să uită costiş când e mânios” (ALR 1969: 29). – Din coastă (< lat. costa) + -iş.

costrấş, -i, s.m. – Biban (Perca fluviatilis Linnaeus); specie de peşte de apă stătătoare sau lin curgătoare; semnalat în Apşiţa, Vişeu, Tisa, Iza (Ardelean, Beres 2000: 84). – Din srb. kostreš, cf. pol. kosztur “biban” (Cihac, DA cf. DER).

costréie, s.f. – (bot.) Sorg; plantă erbacee din familia gramineelor (Sorghum halepense); iarba ce creşte prin lanurile de porumb: “Merge şi îi dă costreie / Nici aşa nu vrea să steie” (Bârlea 1924 II: 212). – Cf. bg. koštrjava.

coş, -uri, s.n. – 1. Construcţie pentru depozitarea porumbului confecţionat din nuiele împletite; coştei, hambar (ALR 1971: 402). 2. Cucui, umflătură (ALR 1969: 8). 3. Împletitură din nuiele pentru depozitat sau transportat obiecte. 4. Albie, covată. 5. Partea în care se toarnă grăunţele la măcinat. 6. Horn. 7. În expr. coş de oaie = oaie slabă: “Mărsu-mi-o hiru la Baie / C-am furat un coş de oaie” (Bârlea 1924: 260). – Din sl. koši “coş”.

coşár, -e, s.n. – Hambar construit din nuiele, îngust de 60-80 cm şi lung de 4 m, înalt de 3 m (specific în zona Chioar); coştei. – Din coş + -ar.

coşárcă, -şerci, s.f. – Coş mare cu două toarte. – Din magh. kosárka.

coşercár, -i, s.m. – Meşter de coşerci. Coşercari, poreclă dată locuitorilor din Culcea (Chioar), deoarece erau cunoscuţi drept meşteri pricepuţi în confecţionarea coşurilor de spate (V. Radu 2005: 53). – Din coşarcă + -ar.

cóşniţă, -e, s.f. – Coş în care se ţineau familiile de albine. Coşurile se aşezau pe poliţe, lângă pereţii unora dintre acareturile gospodăriei; erau confecţionate din nuiele împletite, de formă conică, lipite în interior (specific zonei Chioar); ştiubei (Şainelic 1986: 48). – Din sl. košnica.

coştéi, -eie, (coştui), s.n. – Construcţie din nuiele sau scânduri pentru depozitarea porumbului; coşar (ALR 1971: 402). – Din ucr. koşili (MDA).

cot, coţi, s.m. – Unitate de măsură pentru lungimi, care reprezintă distanţa de la cot până la în­cheietura palmei (0,6 m): “Să măsoară pământu, / Tăt pământu cu cotu” (Memoria 2001: 1). – Lat. cubitus.

cotá, cot, vb. tranz., refl. – 1. (tranz.) A căuta: “Că tot amu coa’ să-şi aline durerea…” (Papahagi 1925: 127). 2. (refl.) A se uita, a se privi (în oglindă): “Mură coaptă-s ochii tăi, / Vino să mă cot în ei” (Bilţiu 1996: 293). – Lat. *cautare.

cotárcă, cotărci, s.f. – 1. Coş, coştei, coşargă; hambar pentru depozitat ştiuleţii de porumb (în Chioar şi Codru). 2. Leagăn confecţionat din nuiele: “Eu te legân în cotarcă, / În cotarcă de răt’ită, / Să n-ai grijă de nemnică” (Calendar 1980: 17). Cotarcău, poreclă şi supranume în Dragomireşti, “cel ce face cotărci”. – Din srb., magh. kotarka.

cotătoáre, -i, s.f. – Oglindă: “La mort în casă, cotătoarele trebuie întoarse cu faţa la perete” (Calendar 1980: 91); “Să nu te uiţi în cotătoare după asfinţitu soarelui, că visezi urât” (Calendar 1980: 37). – Din cota “a se privi (în oglindă)” + -toare.

cotng, -i, s.m. – Copilandru, băieţandru: “Trage, ’mpinge, măi cotânge, / Şi-i vedé cu ce-i ajunge” (Memoria 2004-bis: 1.361). – Din magh. katang.

cotârlu, s.n. – 1. Cotlon; gaura dintre cuptor şi perete (Lenghel 1979; Bârsana). 2. Terasa de la coteţul porcilor (în zona Codru). – Et. nec. (MDA).

cotéţ, -e, s.n. – Adăpost pentru porci sau păsările de curte. – Din sl. kotĭcĭ.

cotodí, cotodesc, vb. refl. – A se pregăti (de ceva). – Et. nec.

cotóz, -uri, s.n. – (gastr.) Balmoş, mămăligă (Memoria 2001). Atestat doar în Transilvania de Nord şi Moldova. – Et. nec.

cotrâmbós, -oasă, adj. – Mânios, înciudat, morocănos: “Mere, cântă mânios, / Vine-acasă cotrâmbos” (Bilţiu 1990: 424). – Din cotrâmba “a se schimonosi, a se suci, a se strâmba” + -os.

cotroápă, -e, s.f. – Teren accidentat, gropos sau bolovănos: “O rămas pântre cotroape / Cu nişte oiţă şt’ioape” (Săliştea de Sus 1970). Cotroape, fânaţe, teren accidentat (în Lăpuşu Românesc). – Probabil din bg. kótor “groapă”.

cotrúţ, -e, s.n. – Ungheţ, boltiţă lângă sobă, care serveşte de culcuş mâţelor (Ţiplea 1906); colţ din vatră. – Cf. ceh. katrč “colibă”, magh. kotrócz (Cihac, cf. DER).

couáci, s.m. (covaci) – Fierar. Poreclă pentru locuitorii din Onceşti (ALR 1969: XIX). – Din magh. kovács.

cováci, s.m. – v. couaci.

covăţt, -ă, adj. – Încovoiat, cocoşat; cu cocoaşă: “Şi la spate o fo’ covăţâtă, ca şi covata pitii” (Papahagi 1925: 125). – Din covată (< tc. kovata) + -at.

cozléu, s.n. – Mobilă de bucătărie; bufet: “Pă scaunu cel cu spate / Plin cu vase nespălate, / Pă cozleu’ cel feştit / Tot o lingură şi-un blid” (D. Pop 1978: 175; Băseşti). – Din magh. kaszli “dulăpior” < germ. Kastl (Ţurcanu).

cráiner, (grainer), s. m. – Nume dat etnicilor germani colonizaţi în Maramureş, care lucrau în exploatările forestiere. – Derivat din n. pr. Craina, fosta provincie aparţinând Imperiului Austro-ungar [astăzi aparţine RSF Iugoslavia, în apropiere de graniţele Austriei şi Italiei, cuprinzând bazinul râului Ljubljana înconjurat de munţi împăduriţi; aici trăiesc şi 20.000 de germani, dintre care unii au venit în Maramureş în timpul stăpânirii austriece, când s-a început aici o exploatare intensivă a pădurilor]. Germanii veniţi de aici în Maramureş, la muncile de exploatare forestieră, au introdus o serie de procedee tehnice necunoscute prin părţile noastre. Aşa se explică sensurile multiple pe care le are termenul: “ţapină de o construcţie aparte”, “podeţ ridicat peste uluc pentru circulat în timp ce se corhănesc buştenii”, “doi butuci groşi la poarta haitului (barajului)” (Gh. Pop 1971: 86).

cramp, s.f. – Târnăcop (Şainelic 1986: 28; Chioar). – Din germ. Krampe “scoabă, cârlig”.

Crăciún, s.n. – 1. Sărbătoare religioasă de factură creştină, care aniversează naşterea lui Iisus Hristos (25 decembrie). La origine, sărbătoarea aniversa naşterea lui Mithra. 2. Personaj mitic înfăţişat ca un moş bun. – Probabil din lat. creatio, -onis “naştere” (MDA); Probabil cuvânt autohton (Brâncuşi 1983).

crâncení, crâncenesc, vb. tranz. – A înţepeni: “Cine aceea o-a ceti / Ş-acela s-a-ngrozi / Cu ea-n mână-a crânceni” (Brediceanu 1957: 166). – Din crâncen “nemilos, crud” (< sl. kračina).

crâng, -uri, s.n. – 1. Manivelă (la tocilă; la fântâna cu roată; la vârtelniţă). 2. Piesă la moară (Bu­deşti, Vad, Bârsana). 3. Cuier de lemn de brad, cu crengi (Giuleşti, Onceşti, Petrova) (ALR 1973: 541). 4. Partea superioară a mecanismului pe care olarii confecţionau obiecte de ceramică (I. Pop 1970). – Din sl. krogŭ “cerc”.

crâşcá, vb. tranz. – A scrâşni din dinţi de mânie: “Crâşcă iadu şi îmi cere / Să-i dau pe mândra, de-a mere. / -Taci, iadule, nu crâşca” (Memoria 2001: 99). – Formaţie onomatopeică.

crâşnicíe, -i, s.f. – Casa crâşnicului: “Fă-te, tu, mortuţ pe laiţă, / Eu-oi mere la crâşnicie / Ş-or trage din clopoţele” (Memoria 2001: 103). – Din crâşnic + -ie.

crấşnic, -i, s.m. – Paraclisier (la biserică), diacon. – Din sl. kristŭ “cruce”.

credénţ , s.n. – v. chedrénţ.

credínţă, -e, s.f. – 1. Logodnă; termen general cu excepţia zonei Ieud-Săcel-Borşa, unde se folo­seşte sin. tomneală (ALR 1969: 236): “La noi, credinţâia înainte nu să făcea aşa. Cân’ să credinţa oarece fecior cu oarece fată, apoi dădea împuşcături şî de la unu şî de la altu. Amu numai la nuntă să face aşa” (Papahagi: 318). 2. În expr. a lua pe credinţă = a lua pe datorie: “Da’ zinu mi s-o ciuntat. / – Tu-n credinţă ţî l-ai dat” (Papahagi: 261). – Lat. *credentia (Puşcariu, Candrea-Densusianu, DA cf. DER).

creiţár, -i, s.m. – Emisiune monetară a împăraţilor Casei de Habsburg (1624-1716); subdiviziune a talerului. – Din germ. Kreuzer, prin intermediul magh. krajcár (DA cf. DER).

crestúl, adv. – De-a curmezişul. – Probabil din cresta (der. regr. din creastă).

creţ, creaţă, adj. – 1. Cârlionţat, buclat. Creţ, Creţu, poreclă frecventă în Maramureş. 2. Încreţit, zbârcit. 3. În expr. apă creaţă = apă amestecată cu sânge. – Termen autohton (Russu 1981, Brâncuşi 1983).

críşmă, -e, (crijmă), s.f. – O bucată de pânză albă (de bumbac), care se înfăşura pe lumânare la botez şi care se aducea în dar, din care mai târziu mama confecţiona o cămăşuţă pentru copil (Dăncuş 2010). – Din ucr. krijma (MDA).

críţă, s.f. – Oţet. – Din ucr. kryc’a.

cronc, -i, s.m. – Corb (Corvus corax): “Cine strică dragosti dulci / Care-i carnea croncii’n huci” (Ţiplea 1906: 432). – Formă onomatopeică.

crop, s.n. – Apă fierbinte, clocotindă: “Păstăile le-o opărit într-un crop de apă” (Faiciuc 1998). – Din uncrop “apă clocotită” (< sl. ukropŭ).

crúpă, s.f. – v. clupă.

crúşcă, s.f. – Capcană pentru păsări. O cutie de scândură cu capac, prinsă de un ştiulete de porumb; prin mişcarea ştiuletelui, cădea capacul şi pasărea rămânea în cutie (Şainelic 1986: 48). – Probabil din cuşcă.

cucérnic, -ă, (cuciarnic, cuciernic), adj. – Plăcut, simpatic, mândru; hireş, frumos. – Din cuceri “a-şi atrage simpatia” (< lat. *conquerire) + -nic.

cuculbắu, (cucurbău, cucurbel, cucurbeci), s.n. – Curcubeu: “Când se arată cucurbeciu, atunci mereau la el în coate şi în jerunţ, şi acolo, când ajungea la el, ardea o căldare cu bani. (…) Acela [curcubeu, n.n.] are două capuri şi ele bea apă din două izvoare, unul este Izvorul de Piatră şi unul este Izvorul de Argint” (Bilţiu 1999: 79; Onceşti). În Vişeu de Jos s-a semnalat sin. “Brâul Maicii Domnului” (ALR 1973: 663). – Cf. curcubeu.

cúcură, -e, s.f. – Cormana plugului, care întoarce brazda: “Eu grăiescu cu nevasta, / Rupe-mi-se cucura” (Bârlea 1924: 210). Termen general în Maramureş; se mai întâlneşte în Bistriţa şi sporadic pe Valea Prutului (ALR 1956: 18). – Din magh. kukora “strâmb” (DA cf. DER), cf. srb. kukora “cârlig.”

cucurbátă, cucurbete, (cuculbată), s.f. – 1. (bot.) Dovleac, bostan (Cucurbita Pepo); harbuz, ludău, pepene. 2. Ţeastă, craniu; tidva capului (Ţiplea 1906). – Cf. curcubetă (< lat. curcubita).

cucurúz, -i, s.m. – 1. Ştiulete de porumb: “Ştii, tu, mândră, ce ţ-am spus / La cules de cucuruz” (Memoria 2001: 99). “Recoltarea cucuruzilor se făcea cu mâna şi se transporta cu coşurile la căruţe şi apoi acasă, unde se desfăcea” (Dăncuş 1986: 45). 2. Porumb. 3. Con de brad; pară de brad, ciucalău de molid, pară de buhaş, cocian de brad (ALR 1973: 558). 4. Burete pucios, specie de ciuperci necomestibile (Phallus impudicus), în depresiunea Maramureşului. – Cf. srb. kukuruz, ucr. kukurudz, germ. Kukuruz etc.

cucuţá, vb. tranz. – A ura. Obicei de Crăciun în Ţara Codrului: “Copiii de 4-5 ani umblă în dimineaţa zilei de Crăciun «a cucuţa». De data aceasta nu mai colindă, ci spun numai: «Bună dimineaţa lui Crăciun!», iar după ce primesc darurile (nuci, colaci, mere), rostesc urări de tipul: «Câte paie pă casă / Atâtea băncute pe masă!»” (D. Pop 1978: 50). – Et. nec.

cufundós, adj. – v. acufundos.

cufureálă, s.f. – (med.) Diaree; “E oprită cu ceai de sunătoare, tarhon/ chimen, sămânţă de mărar, potrocuţă ori de ştevie păcurărească” (Faiciuc 1998: 100). – Din cufuri + -eală.

cufurí, cufur, vb. tranz., refl. – A avea diaree. – Lat. *conforire, de la forire (Puşcariu, Candrea-Densusianu cf. DER).

cúglă, s.f. – Piramidă de nuci. De-a cuglele = obicei de Crăciun în Ţara Codrului: “E un joc al copiilor, care umblă în dimineaţa primei zile de Crăciun «a cucuţa». Aceştia se adună în casa unuia dintre ei şi fac în faţa uşii «o cuglă», un gen de piramidă, din patru nuci. În timp ce unul stă lângă «cuglă», ceilalţi, aşezaţi în faţa mesei, încearcă, pe rând, să o doboare cu o altă nucă. Cel care izbuteşte câştigă toate cele patru nuci ce alcătuiesc «cugla», iar cel care a făcut-o fiind obligat să facă, din nucile sale, alta. Dacă nu izbuteşte, nuca cu care încearcă este luată de cel ce păzeşte cugla” (D. Pop 1978: 54). – Din germ. Kugel “bilă, glonţ” (MDA).

cúgnă, -e, (cuhne, cuhe), s.f. – 1. Horincie (ALR 1956: 247). 2. Bucătărie (ALR 1956: 1091). – Din sl. kuhnja.

cúi, cuie, s.n. – Pahar: “Un cui de horilcă” (Papahagi 1925; Apşa). Probabil in relaţie cu la expr. cui pe cui se scoate (argument frecvent invocat de persoanele mahmure pentru a se drege cu un pahar de alcool). – Lat. cuneus.

cújbă, -e, s.f. – Dispozitiv (din lemn) pe care se agaţă căldarea deasupra vetrei; lemn încovoiat. – Cuvânt autohton (Hasdeu 1894).

cujd’it, -ă, (cujbit), adj. – Cocoşat, adus de spate; gârb, îmbulzât (ALR 1969: 111). – Din cujbă + -it.

cujéică, -i, (cujalcă, cojalcă, cojălcă), s.f. – Furcă de tors, formată dintr-o tijă rotundă din lemn de brad sau de alun, lungă de 2-3 m, decorată (motive fitomorfe, antropomorfe, cosmice, fantastice) (Stoica, Pop 1984: 51). Furca este introdusă într-o gaură făcută anume în laviţă sau într-un scăunel mic, fără spătar (Mirescu 2006: 129). Cojălcă, în partea de nord a Maramureşului; cujălcă, în centrul şi sudul Maramureşului; cujeică, în Lăpuş. – Din ucr. kyželĭca (Drăganu cf. DER).

cumpăní, cumpănesc, vb. tranz. – A cântări: “Numai noi te-om cumpăni / De trei ori cu talerii” (Bârlea 1924 I: 13). – Din cumpănă (din sl. konpona < lat. campana, cf. alb. kumpóna) + -i.

cuntí, cuntesc, (cumti, încunti), vb. refl. – A se obişnui, a se acomoda, a se familiariza; a se poda: “Vaca se cumteşte cu el [cu şarpele] şi stă la supt ca la viţel” (Bilţiu 1999: 131; Rozavlea). Atestat doar în Transilvania de Nord. – Et. nec.

cuntít, -ă, (cuntit), adj. – Obişnuit, acomodat, învăţat: “Du-te unde eşti cumptit, / Că ştiu că nu te-am dorit” (Bârlea 1924 I: 195). – Din cunti “a se obişnui” + -it.

cunúnă, cununi, s.f. – 1. Coroană: “Într-unele sate s-a păstrat până astăzi vechiul obiceiu ca fetele în duminici şi sărbători să umble desvelite şi cu cunună de flori pe cap” (Ţiplea 1906). 2. Lemnul care stă deasupra apei şi care prinde capetele bogdanilor, la morile de apă (Felecan 1983). 3. Grinzile cu care se închid în partea de sus cei patru pereţi şi pe care reazămă tot acoperişul casei şi cornii (Bârlea 1924). 4. Pragul de sus al porţilor de lemn maramureşene (Nistor 1977). 5. Cununa dealului, locul neted deasupra dealului ce se întinde în forma unei cununi (Ţiplea 1906). – Lat. corona, cf. alb. kurorë.

cúpă, -e, s.f. – 1. Blid, vas de lemn: “Merele nu le-om primi / Numai o cupă de nuci” (Antologie 1980: 58). 2. Pahar: “Să-mi dai o cupă de zin” (Papahagi 1925: 187). 3. (bot.) Căldăruşă, cinci clopoţei (Aquilegia vulgaris) (Borza 1968: 21). 4. Despărţitura din roata morii în care cade apa (Felecan 1983). 5. Sălăriţă; solniţă (ALR 1971: 309). 6. Mojar; vas în care se pisează sare, piper, zahăr; “cupa e de lemn; mojarul e din alamă” (ALR 1971: 341). 7. Olane; ţiglă curbată aşezată la coama casei; clop, cornuri, colţare (ALR 1971: 276). 8. Cupa piciorului = rotulă (ALR 1969: 132). 9. Concavitate: “În faţa obrazului / În t’eile nasului / Şi-n cupele măselelor” (Papahagi 1925: 279). – Lat. cuppa.

cuptór, -oare, s.n. – 1. Vatră, sobă, în care se coace pâinea. 2. Arşiţă, căldură mare. 3. Denu­mirea populară pentru luna iulie. – Lat. *coctorium.

curástă, -e, (corastă), s.f. – Laptele (de vacă sau de oaie) din primele zile după fătare; “lapte crud”, “jântiţă di la vacă” (ALR 1971: 353). – Lat. *colasta = colostra (DEX).

curătúră, -i, s.f. – 1. Tehnică de obţinere a parcelelor pentru agricultură, prin defrişare; la fel ca şi secătură, runc, ţarină (Dăncuş 1986: 39). 2. Apa care se aruncă după spălarea vaselor (Memoria 2004). – Lat. curare “a îngriji, a curăţa” > rom. cura “a desfăca” + -tură.

curéchi, s.m. – 1. (bot.) Varză (Brassica oleracea): “Că de post ne-am săturat, / De curet’i din ton, murat” (Calendar 1980: 16). ■ 2. (gastr.) Curechi umplut = sarmale. – Lat. colic(u)lus (=cauliculus).

curmătúră, -i, s.f. – 1. Depresiune, adâncitură pe culmea unui deal sau a unui munte. 2. Urmă în pământ făcută de roata carului. 3. Urma lăsată de brăcinar. 4. Lemn ciuntat (curmat) la vârf  (ALR 1973: 684). – Din curma (cf. alb. kurmue) + -tură.

cúrpen, curpeni, (curpăn), s.m. – Mlădiţă lungă de viţă-de-vie sau altă plantă căţărătoare; vrej de dovleac sau de castravete. – Cuvânt autohton, cf. alb. kurpen, din i.-e. *kurep “a se învârti” (Philippide 1928, Rosetti 1962, Russu 1981, Brâncuşi 1983).

curpătór, -oare, s.n. – Platou din lemn, cu mâner, pe care se pune mămăliga: “Cum era în­toarsă la curpător, el o şi taie iute cu aţa şi jumătate i-o dă la câine” (Bilţiu 1999: 312). – Lat. coopertorium (MDA).

curuí, curuiesc, (curlui), vb. tranz. – A croi, a confecţiona, a face: “Curuieşte-mi cămaşă!” (Bilţiu 1996: 300); “Icoane mă curuiesc / Şi-n biserici mă tomnesc” (Bilţiu 1996: 223). – Cf. croi (< sl. krojiti).

cúscru, -i, s.m. – Tatăl unuia dintre soţi în raport cu părinţii celuilalt soţ: “Aceia nu-s nori de ploaie, / Că-s cuscri, nuntaşii tăi” (Bilţiu 1990: 35). – Lat. consoc(e)rum.

custúră, custuri, s.f. – 1. Unealtă în formă de cuţit, cu care fierarul curăţă copita la cal, înainte de a bate potcoava (Felecan 1983). 2. Cuţit de strung (Felecan 1983). 3. Cuţit ce nu se închide (Bud 1908): “Moşule, cu barba sură, / Te-aş rade şi n-am custură” (Papahagi 1925: 224). – Cuvânt autohton, din rad. i.-e. *kes- “a zgăria, a răzui, a pieptăna” (Russu 1981); Cuv. rom. preluat în magh. (kusztora) (Bakos 1982).

cuşăí, (cuşei), vb. tranz. – A gusta: “Şi-apoi nici nu am cuşăit [scoverzele] că-i păcat în ajun” (A. Radu 1941: 54); “Câte poame-s pe pământ / Tăte huc le-am cuşeit” (Ţiplea 1906: 421). – Probabil din cuşer.

cuşcáie, s.f. – Instalaţie simplă (ca un jgheab) pentru scoaterea lemnului din pădurile de munte: “Scorul lemnului de foc de la ciotcă la mijloacele de transport se făcea cu ajutorul unui sistem de jgheaburi confecţionat din scânduri groase de fag, care poartă denumirea de cuşcae. Acestea erau tratate cu parafină, pentru ca lemnul să alunece. Fiind înclinate natural, pe pantă, lemnul aluneca cu viteză până la mijlocul de transport. Cuşcaele nu erau construcţii fixe, ci mobile, montându-se şi demontându-se după necesităţi” (Dăncuş 1986: 66). Construcţii asemănătoare cu jilipurile. – Cf. cuşcă.

cúşer, (cuşăr, coşer), adj. – (ref. la alimente) Curat, nespurcat; pregătit după ritual. ■ (fig. şi fam.) Aşa cum trebuie. Cuvântul a rămas în limbajul local cu sensul de “curat, drept, cinstit”, în expr. nu-i lucru cuşer. – Cf. ebr. kâscher “curat, ritual”.

cuştulí, cuştulesc, vb. tranz. – A gusta: “De-a ei miros te topeşti / Până nu o cuştuleşti” (Bilţiu 1996: 384). – Din gustuli, gusta (< lat. gustare).

cúte, cute, s.f. – Piatră de gresie cu care se ascut uneltele tăioase (în special coasa sau briciul); arcer (ALR 1969: 90). – Lat. cutem (Felecan 2011: 270).

cutiós, -oasă, adj. – (înv.) Pământ cleios, lipicios, care se lucrează greu.  Cutios, top. în Odeşti (Odobescu 1973). – Din cute “gresie, arcer” + -ios.

D

dábilă, -e, (dabd’ilă). s.f. – Namilă, animal mare, greoi. (Fig.) Femeie mare, grasă: “Scapă-mă, Doamne, de dabila asta” (ref. la Fata Pădurii; Bilţiu 1999: 210). – Din dăbălăza “a se bosumfla” (DER).

dáina, (duinu), s.f. – Cântec liric, trist, bazat, în principal, pe sentimentul dorului, asemănător doinei: “Daina de cine-o rămas? / De on pruncuţ mititel, / Ce-o fugit mă-sa cu el. / L-o lăsat mă-sa durnind, / L-o găsit daina zicând. / Cu daina nu mă sfădesc, / Cu duinu bine trăiesc” (Bârlea 1924 II: 190-191). – În relaţie, inclusiv semantică, cu dăina “a legăna” şi dăinuş “leagăn”, dar şi cu lituan. daina “cântec popular”.

dalb, -ă, adj. – Alb, imaculat: “Mai în jos, pă la tiotori / Scrisă-s dalbe sărbători” (Calendar 1980: 15). “Florile dalbe” (ref. în colinde). – Din alb (< lat. albus), de + alb.

darác, -e, s.n. – Utilaj mecanic de prelucrat lâna, care a înlocuit tradiţionala hrebdincă: “Daracul vechi era acţionat cu mâna şi avea două palete dreptunghiulare, cu mânere. În partea inferioară exista un câmp de cuie din sârmă. Una din palete, pe care se pune lâna, era fixată pe un scaun sau pe o laviţă, iar cealaltă, în formă de pieptene, trăgea lâna şi o scălmăna”; “Daracele acţionate de apă sunt instrumente mai recente. Ele au existat la Vad şi la Remetea Chioarului. Azi daracele sunt acţionate cu curent electric. Numărul lor s-a redus odată cu apariţia stofelor de fabrică” (Şainelic, 1996, 64). – Din tc. tarak, darak (Şeineanu cf. DER).

dăbălát, -ă, (dăulat, dăbălăzat), adj. – 1. (despre buze, urechi) Lăsat în jos: “Cu gurile căscate, / Cu urechile dăbălate” (Bilţiu 1990: 317). 2. (fig.) Supărat, fără voie bună: “Nu fi, Ioa(ne) supărat, / Aşe tare dăbălat” (Bilţiu 1990: 317). – Probabil iniţial dăbălăsat, din *daba “buză” + lăsat.

dănţăúş, -i, s.m. – Dansator. Dănţăuşi, poreclă pentru locuitorii din Cupşeni-Lăpuş. – Din danţ (înv.) “dans” (fr. danse, cu fonetismul it. danza, cf. germ. Tanz) + -ăuş.

dăngălắu, -i, adj. s. – Tăntălău, tont (Memoria 2004). – Probabil din dang, danga “care imită sunetul unui clopot”, cf. dăngăni + -ălău.

dăráb, -uri, s.n.; dărabă, -e, s.f. – Bucată, porţie, felie. Dărabă, poreclă în Borşa (Mihali, Timiş 2000). – Din magh. darab “bucată”.

dărălu, s.n. – 1. Râşniţă. 2. Teasc. – Din dărăli + -ău.

dărălí, dărălesc, vb. tranz. – 1. A sfărâma, a măcina. 2. A toca. 3. A stoarce. – Din magh. daral “a măcina”.

dărătúră, -i, s.f. – Nuiele care se împletesc pe fuştei, pe urzeală, la coşurile împletite; “nuielile folosite pentru împletitură sunt curăţate de coajă, cu excepţia celor care formează ultimele rânduri de la partea superioară” (Stoica, Pop 1984).  – Probabil din îndărăt + -ură.

dăulát, -ă, adj. – v. dăbălat.

dăulí, dăulesc, vb. refl. – A se jeli, a se văieta: “Mult mă vait şi mă dăulesc” (Memoria 2003, 39). – Probabil din dăula “a se istovi, a se apleca”.

dấcă, s.f. – 1. Împotrivire, încăpăţânare. 2. Supărare, mânie. 3. Ciudă. 4. Duşmănie. – Et. nec. (MDA).

dấcos, -oasă, adj. – 1. Încăpăţânat. 2. Arţăgos. 3. Răutăcios. 4. Glumeţ. – Din dâcă + -os.

dấjdie, -ii, s.n. – Probabil element component al colibei păcurăreşti sau gardul împrejmuitor al stânii: “Pe mine legatu, / De furca colibii, / De marginea dâjd’ii” (Antologie 1980: 373; Berbeşti, 1930). – Et. nec.

dâmb, -uri, (dâmboc), s.n. – Deal, colină: “Du-te ‘ntoarce turma-ncoace, / De pă văi, de pe dâmboace” (Lenghel 1985: 230). – Din magh. domb “deal”.

dârjá, dârjale, (dârjă, îndârja), s.f. – Coada mai lungă a îmblăciului; codorâşt’e (ALR 1973: 828). – Din sl. družalo “manivelă” (Candrea, Scriban cf. DER).

dârlái, -uri, s.n. – 1. Cântec (de dragoste, de dor); doină: “Buhăitul zimbrilor, / Dârlăitul zânelor” (Memoria 2004-bis: 1188). 2. Strigătură la horă. Atestat doar în Maram. – Din dârlâi / dârlăi “a cânta dintr-un instrument”, cf. dârlă “bucium”.

dârlăí, dârlăiesc, (dârlâi), vb. intranz. – A cânta, a hori, a zice o hoare. – Cf. dârlă.

dârloágă, -e, (dârlog), s.f. – Căruţă veche şi spartă (Hotea 2006). – Probabil formă onomatopeică, ref. la zgomotul produs de căruţă (dârla).

de-a-una, adv. – Totodată, în acelaşi timp: “Jos la ele cobora, / De-a-una le şi hrănea” (Şteţco 1990: 92).

decúng, -uri, (dicung, decum), s.n. – (mil.) Tranşee (ALR 1973: 724). – Din germ. Deckung “apărare, acoperire”.

dejdiná, dejdin, vb. tranz. – A rupe în două, a despica, a frânge: “…cum a venit Omul Nopţii şi a d’ejd’inat-o pe Fata Pădurii şi cum a prăjit-o acolo pe tăciuni şi a mâncat-o” (Bilţiu 1999: 170). – Probabil din dezbina “a desface, a rupe, a despărţi”.

dehămát, -ă, adj. – 1. Fără hamuri. 2. (ref. la haine) Nearanjat; cu hainele descheiate. – De(s) + ham (< magh. hám) + -at.

délniţă, -e, s.f. – 1. (În Evul Mediu) Parte din hotarul moşiei satului care se afla în stăpânirea ereditară a unei familii de ţărani ce locuia în satul respectiv. 2. (înv.) Fâşie îngustă şi lungă de teren situată într-o luncă sau pe un deluşor. Delniţă, top. în Sălsig-Codru, în Lunca Someşului. Toponim în Rohia-Lăpuş, “peste care se pare că a curs pârâul Rohia către râul Lăpuş” (Birdaş, 1994). – Cf. ucr. dil’nyc’a (DEX); după Miklosich, ucr. dil’ provine din rom. deal (< sl. dělǔ).

demnicát, -ă, (dimnicat), adj. – 1. Tăiat (sau rupt) în bucăţi, ciopârţit. 2. Distrus, nimicit: “Dară din puşcă-mpuşcat / Şi din sabie d’imnicat” (Papahagi 1925: 80) – Lat. *demicare, de la mica “bucăţică” (DER).

deóchi, -uri, s.n. – (mag.) “Boală ce se capătă prin vrăjire cu ochii” (Ţiplea 1906): “Dacă cutare om rău la ochi se uită pătrunzător la altul şi nu-şi aduce aminte de sine, atunci acela la care se uită e deochiat. Fiindcă suferinţa aceasta e crezută ca efect al privirii ochilor, ea se numeşte deochi, adecă boala provocată de ochii răi. Cel deochiat are dureri de cap, puţină fierbânţeală, aprinderea feţii şi n-are poftă de mâncare şi de regulă cade într-o stare de moleşeală, de nu poate lucra nemica. Ca preservative în contra deochiului, mai ales la copii, se pun la mână nasturi albi legaţi cu aţă sau panglică roşie, ca privitorii să-şi aducă aminte că-l pot deochea” (Ioana Ofrin, 60 ani, Onceşti, cf. Bârlea 1924 II: 334). – De + ochi.

derdelúş, -uri, s.n. – Loc în pantă unde se dau copii cu sania. – Et. nec. (MDA).

derége, dereg, (derede, deré), vb. tranz. – 1. A curăţa bucatele (grâul, secara) de seminţe străine şi de gunoi (Ţiplea 1906): “A ta-i plină de ovăs, / De cela ce nu-i deres” (Ţiplea 1906: 470). 2. A repara. 3. A potrivi gustul unei mâncări: “Nu ştiu ce deré” (Faiciuc) – Lat. diregere “a conduce” (> rom. a drege).

derépt, (drept), prep. – (înv.) Pentru, cu:  “…o au cumpărat (…) drept 7 florinţi” (Dariu Pop 1938: 38; Chechiş, 1790). – Lat. directus (DEX); Lat. derectus (Puşcariu, Candrea-Densusianu cf. DER).

deságă, desagi, s.f. – Traistă confecţionată din pânză ţesută în patru iţe în carouri. – Din ngr. disakki (on), bg. disagi.

descấntec, -e, s.n. – (mag.) Formulă magică versificată cu care se descântă; vrajă, descântătură. Acţiune de desfacere, de dezlegare de făcătură, de vrajă (> încântec): “La 1650, 18 iulie, o femeie (din Baia Mare) care se ocupa cu descântece a fost arsă pe rug” (Meruţiu 1936: 25). – Des + cântec (< lat. cano, canto “a cânta”).

descobilá, (descobdila), vb. tranz. – A lua plugul de pe cobilă (= suport care serveşte la transportarea plugului pe drum): “Plugu l-o descobd’ilat / Şi pe brazdă l-o mânat” (Bârlea 1924: 21) – Des + cobilă ( < sl. kobyla).

desfăcá, desfac, vb. tranz. – 1. A îndepărta pănuşii de pe ştiuleţii de porumb. 2. A desprinde boabele de pe cocean: “Desfăcatul era o adevărată sărbătoare la care participau feciori şi fete, se glumea, se cânta. Gazda casei dădea o cină la sfârşitul acestei munci” (Dăncuş 1986: 45). – Lat. *disfabicere (Candrea-Densusianu).

despletí, despletesc, vb. tranz, refl. – A (se) desface din împletitură; a(-şi) desface cosiţele. Cu referire la despletirea părului de către femei, în semn de doliu; în acelaşi context bărbaţii umblau fără clop pe cap timp de trei zile: “Fetele s-or despleti / Şi pe mine m-or jeli” (Calendar 1980: 129). – Des + (îm)pleti.

destiliná, destilin, (det’ilina), vb. tranz. – A separa, a despărţi. – Probabil opusul lui înt’ilina, împt’ilina “a lega”, cf. a împila (lat. *impillare).

destrunocá, vb. intranz. – A despărţi, a învrăjbi: “Cine ne-o destrunocat / Aivă moarte de ‘nnecat” (Ţiplea 1906: 471). – Des + (în)trunoca.

destulí, vb. refl. – A se îndestula, a se sătura: “Cu hore s-o destulit” (Papahagi 1925: 204). – Din destul (de + sătul).

desţeleníre, -i, s.f. – Tehnică utilizată pentru obţinerea de noi parcele arabile. Toamna se tăia ogorul (se ara) cu plugul. Pentru distrugerea rădăcinilor de iarbă, brazdele se lăsau peste iarnă să îngheţe, iar primăvara se ara din nou (Dăncuş 1986: 40). – Des + (în)ţeleni (< srb. celina).

détilin, adj. – Separat: “Şi caprele cele se aleg dintre oi d’et’ilin, nu vreau a umbla cu oile” (Papahagi 1925: 326). – Der. regr. din detilina “a despărţi”.

detiliná, vb. tranz.v. destilina.

deţ, -uri, s.n. – Unitate de măsură pentru lichide, echivalent cu 25 sau 50 g. Uzual: un pahar de horincă. – Cf. germ. Dezi(liter), magh. déc (Ţurcanu 2005).

diác, dieci, s.n. – 1. Cântăreţ bisericesc. 2. Student, şcolar. – Din sl. dijaku.

dícă, dici, s.f. – Unitate de măsură pentru cereale, echivalentă cu aproximativ 25 kg. – Et. nec. (MDA).

dicúng, s.n. – v. decúng.

didíc, s.m. – “Un număr relativ mic de sate ale raionului Lăpuş, între Târgu şi Lăpuşu Românesc, formează zona foarte caracteristică a Lăpuşului, numită de către localnici Didic” (Bănăţeanu 1965: 133). – Et. nec.

diecíoară, s.f. – Învăţătoare. – Din diac + -icioară.

digán, adj. – Sănătos: Uzual, în expr. Să fii d’igan!. – Et. nec.

dijdíţă, -e, s.f. – 1. Scândura laterală a patului. 2. Ghizd la fântână; gardină. – Din ghizd (cf. sl. gyzda “podoabă”) + -iţă.

dílcoş, -i, s.m. – Haiduc; tâlhar; ucigaş: “Te-am lăsat cu oamenii, / Nu-n codru cu d’ilcoşii” (Bilţiu 1998: 214). – Din magh. gyilkos “vinovat”.

dilí, dilesc, vb. tranz. – A lovi, a bate: “Soarele-l ardea, / Ploaia îl dilea, / Grâu’ gazdii bine se cocea” (Bilţiu 1996: 380). – Posibil în relaţie cu ţig. da-, part. dilo “a da” (Graur cf. DER).

dilíş, -uri, s.n. – Adunare, sfat: “Unde fac diliş domnii” (Bârlea 1924 II: 20). – Din magh. gyűlés “adunare”.

dilişî, vb. refl. – A se strânge, a se aduna: “Domni-o stat şi-o dilişât / Şi pe nime n-o găsât” (Papahagi 1925: 181). – Din magh. gyűlésez “a se aduna”.

dimnicát, adj. – v. Demnicát.

dilíu, adj. – 1. Nebun. 2. Năuc, zăpăcit. – Din tc. deli (MDA).

dínte, dinţi, s.m. – (bot.) Arpagic (Allium schoenoprasum L.); horcede (Borza 1968: p.15). – Lat. dentem.

díplă, -e, s.f. – Coardă (de vioară): “Când aud d’ipla zâcân’ / Picioarele nu mă ţân”; “Când aud arcul pe d’iplă” (Şteţco 1990: 270). – Din magh. gyeplő “hăţ, curea”.

diplắu, dipleie, diplauă, (d’aplău), s.n. – Parte a hamului alcătuită din curele sau frânghii, cu care se conduc caii; hăţuri. Termen atestat doar în nordul ţării (ALR 1956: 293). – Din magh. gyplő “hăţ”.

diresătúră, -i, s.f. – Resturi rezultate din separarea boabelor de grâu de alte seminţe şi impurităţi. – Din derege (< lat. diregere) + -tură.

Diucă, (D’eocă), n. pr. – Hipocorastic de la Gheorghe, în formă diminutivă: D’eord’iucă, D’eord’eoacă. Nume utilizat frecvent în onomastica rom., în perioada medievală, până în sec. XX. – Din gr. georgos “fermier, lucrător al pământului” (geo “pământ”, ergon “muncă”).

diúg, adj. – 1. Hoit, cadavru. 2. Cal slab, mârţoagă. 3. Leneş, trândav, puturos (Bud 1908). – Din magh. dög “mortăciune” (Bud).

dizdít, -ă, adj. – Îngrădit: “Nice fântână d’izd’ită, / Nice grădină îngrădită” (Bârlea 1924 I: 219). – Din dizd, ghizd (< sl. gyzda) + -it.

dobalắu, s.n. – Băţ cu măciucă în vârf, folosit pentru a bate toba (Hotea 2006). – Din dobă + -lău.

dobáş, -i, s.m. – Toboşar. Dobaşi, poreclă pentru locuitorii din Vad-Maramureş, “fiind foarte buni muzicanţi” (Ivanciuc 2006: 84). Dobei; neamul Dobeilor din Borşa: “unul a fost toboşar (dobaş) în armata împăratului Anstriei” (Mihali, Timiş 2000). – Din dobă + -aş.

dóbă, -e, s.f. – Instrument muzical; tobă. – Din magh. dob.

dohán, s.n. – Tutun (Nicotiana tabacum): “Nouă gazda ni-i dator / Cu-o păpuşă de dohan” (Calendar 1980: 143). – Din magh. dohány “tutun”.

dóhot, -uri, s.m. – Păcură; combustibil pentru lampă; fotoghin, naft, opaiţ. – Din ucr. dehotǐ.

dolomán, -e, s.n. – Suman cu mâneci lungi, tivit cu postav (negru) la poale şi la buzunare; căput (Bilţiu 1996). – Din germ. Dolman.

domn, -i, s.m. – 1. Persoană care are autoritatea, posibilitatea de a face ceva. Proprietar de pământ, grof (D. Pop 1978): “Cela ce e îmbrăcat cu haine nemţeşti (orăşeneşti), cu excepţia jidanilor” (Ţiplea 1906); “Cei mai mari domni sunt cei de la cătane” (Ţiplea 1906); “Prin domni, ţăranul (maramureşean) înţelegea, înainte de război (Primul Război Mondial) pe stăpânii politici şi administrativi, adică pe unguri” (Papahagi 1925: 87). 2. De rang înalt, nobil; domnitor, voievod. 3. “În limba veche, domn înseamnă gospodar sau ţăran liber, dar şi stăpân. Cu această funcţie el apare invocat şi în incipitul unor colinde: Cel domn bun să veseleşte sau Scoală-mi-te, domnuţ bun / Şi scoală şi slujnicele / Să măture tăt curţile (Bilţiu, Acta Musei, 2004: 110). 4. Dumnezeu: “Şade Domnu Dumnezău, / Şede-n lance rădzămant” (Papahagi 1925: 233). 5. Isus Cristos: “Ş-o făcut Domnu Hristos / Pă Adam foarte frumos” (Papahagi 1925: 232). – Lat. dom(i)nus.

dóniţă, -e, s.f. – Vas, găleată de lemn, în care se mulge laptele. – Cf. pol. do(j)nica “vas pentru muls”, din sl. dojnica “oaie de lapte”, ceh. donice “vas” (Cihac, Tiktin cf. DER).

dor, doruri, s.n. – 1. Stare sufletească a celui care tinde, râvneşte, aspiră la ceva; năzuinţă, dorinţă: “Am avut şi eu un dor / Să am pe lume fecior; / Doru mi s-a împlinit / Şi-un pruncuţ mi-am dobândit” (Calendar 1980: 18). 2. Supărare, mâhnire: “Să n-am prunc de ciupăit / De dor m-aş fi prăpădit” (Calendar 1980: 17). 3. Suferinţă pricinuită din dragoste pentru cineva: “Eu îi spun că nu mi-i dor, / Da’ de la inimă mor; / Eu îi spun că nu-l doresc, / La inimă mă topesc” (Calendar 1980: p.64). 4. Atracţie erotică: “Asară pe la opt ceas / Doru mândrului l-am tras; / Eu m-am culcat pe perină, / El m-o rupt de la inimă. / Când m-o rupt, m-o clătinat / Şi de pe somn m-o sculat. / Mă trezesc şi mândru nu-i, / Numa scris numele lui / Pe d’ijd’iţa patului” (Calendar 1980: 62). 5. Personificare a dragostei, similar cu Zburătorul: “La mijlocu codrului, / Unde stau porţile-nchise, / Fetele pe tablă scrise, / Prinde doru-a mă-ntreba: / – Doară caţ pe cineva? / – Cat pe cel cu pană verde, / Sus i Dumnezău, nu-l rebde / … /  Că m-o-nvăţat sărutată / Şi m-o lăsat supărată; / Şi m-o-nvăţat a ibdi / Şi m-o lăsat a dori” (Papahagi 1925: 167). – Lat. podolus (< dolare “a durea”), cf. it. duolo, fr. deuil, sduelo, port. dó.

dorovăí, dorovăiesc, vb. tranz. – A face curăţenie în casă în ajun de sărbători (Papahagi 1925). În Maramureşul din dreapta Tisei e atestată forma dorvăi “a face curăţenie” (DRT). – Et. nec. (MDA).

dósnic, adj. – Retras, izolat, îndepărtat. În expr. Dosnicu de către Soare = Luna: “Mai bine eu că m-oi fa / Un dosnic de cătă Soare. / Cât îi umbla lumea mare / Pă mine nu mi-i afla-re. / Când îi fi la răsărit, / M-oi întoarce la sfinţit” (Antologie 1980: 232). – Din dos “spate” (< lat. podossum) + -nic.

dosói, s.n. – Ştergar din pânză de calitate inferioară, utilizat la şters vasele: “U, iu, iu, nănaşe mare / N-are cămeşe şi poale. / Că şi-asară o fo’ la noi / Învârtită-nt-on dosoi” (Bilţiu 2002: 131; Oarţa de Sus). – Din dos + -oi.

doţânţéa, doţânţele, s.f. – Nasture de zinc cusut pe şerpar: “Mai bine eu că m-oi fa / Doţânţele mânânţăle” (Ţiplea 1906: 439). – Probabil ref. la valoarea banului folosit ca şi nasture.

dozilí, vb. refl. – A se usca; a fi pălit de soare: “Măieranu l-o dozilit, / Todoran s-o războlit” (Bârlea 1924: 58). – Et. nec. (MDA).

dragomán, -i, s.m. – Conducătorul unei lucrări forestiere (Gh. Pop 1971). Posibil, în trecut, cu sensul iniţial de “interpret, traducător”, deoarece lucrările forestiere industriale erau coordonate de meşteri austrieci. – Din ngr. dragomanus “tălmaci”.

draíci, s.m. – Ferăstrău cu mâner la un singur capăt, utilizat la tăiatul pe lung al butucilor şi la confecţionarea scândurilor. – Probabil de la draibăr (< germ. Treibbohrer).

drániţă, -e. s.f. – Şindrilă, şiţă; scândurică subţire, prevăzută cu şanţuri, care se îmbină una cu cealaltă; spre diferenţă de şiţă “scândurică simplă”. Se confecţionează din lemn de esenţă tare. – Din rus. dranica (Cihac cf. DER).

drmbă, -e, s.f. – Instrument muzical alcătuit dintr-un arc de fier prevăzut cu o lamă mobilă elastică de oţel, care produce un sunet monoton, modulat prin mişcarea buzelor: “…o folosesc mai mult fetele, mai ales în vreme de iarnă, la şezători (…). Pusă între dinţi şi cu slabul curent produs de vârful limbii, acul ei nu poate da sunete puternice, aşa că ariile cântate cu drâmba sunt ascultate în linişte” (Papahagi 1925: 125). Drâmbu, poreclă în Valea Stejarului. – Din ucr. drumba.

dréglă, -e, s.f. – Perie pentru lână; hrebdincă, razilă (ALR 1971: 501). – Et. nec.

dric, dricuri, s.n. – Punctul culminant al zilei, al nopţii, al unui anotimp; miez, toi: “În dricu iernii…” (Faiciuc 1998) – Din magh. derék “centru” (DER).

dricár, -uri, s.n. – Plapumă umplută cu pene; dună. – Cf. dricală “plapumă cu fulgi” (< magh. derékaly).

dríglu, drigle, s.n. – Vergea de fier cu un capăt ascuţit, iar în celălalt un fel de lopăţică, folosit la curăţarea găurilor de mină; gratişcă (Şainelic 1986). – Din sl. drugati “a tremura” (DER).

dripălí, dripălesc, vb. tranz. – A bătuci; a încâlci (cu picioarele). – Cf. dripi “a bătători pământul” (< srb. drpati “a târi, a rupe”); Cf. germ. trippeln, drippeln.

dripélişte, s.f. – Bătătură, loc bătucit: “Unde s-adună-n cărare, / Fac-îşi dripelişte mare” (Ţiplea 1906: 456). – Din dripăli “a bătuci”.

dríşcă, -şte, s.f. – Unealtă folosită de zidar pentru a nivela tencuiala. – Din srb. drska (MDA).

drişcuí, -esc, vb. tranz. – A nivela tencuiala. – Din drişcă + -ui.

droáie, adv. – În număr mare. – Cuvânt autohton, cf. alb. droe “groază” (Rosetti 1962, Russu 1981, Brâncuşi 1983).

droángă, drongi, s.f. – Clopot din tablă pentru oi sau vite. Droangă, poreclă în Bârsana şi Valea Stejarului. – Probabil formă onomatopeică, referitor la zgomotul produs; sau de la droagă “căruţă hodorogită” (< rus. droga).

drob, -uri, s.n. – Bucată mare şi compactă de ceva: “La Ispas c-on drob de caş”. ■  (top. în Săcel) Drobodava, pârâu, afluent al Izei; tradiţia locală vorbeşte şi despre cetatea Drobodava, situată în apropierea pădurii Măgura, între Săliştea de Sus şi Săcel (Grad 2000: 14). – Din sl. drobǐ, cf. srb. drob, rus. drobǐ “bucată” (DER).

drobşór, (drogşor, drobişor), s.m. – (bot.) Nume dat mai multor arbuşti: Genista tinctoria L., utilizat în industria textilă casnică (se extrage culoarea galben-portocaliu, cu care se vopseşte lâna); Isatis tinctoria L. (pentru prepararea unei culori albastre ca indigoul); Hypericum perforatum (sunătoare); se foloseşte în medicina populară la dureri de stomac, boli de ficat, de rinichi, eczeme etc. (Borza 1968: 86). – Din ucr. drok (Candrea, Scriban cf. DER) + -şor.

drópot, s.n. – Dans specific maramureşean: “În Maramureş, jocul ce-l dansează feciori şi fete, perechi-perechi, stă în două părţi: dropotit şi învârtită” (Ţiplea 1906). – Din tropot (< trop).

drú, drugi, (drugalău), s.f. – Fus mare cu care se toarce lâna pentru cergi şi gube (Dăncuş 1986). – Din srb. druga.

drujíncă, drujinci, (strujincă), s.f. – 1. Felie. 2. Parcelă de pământ. 3. Porţie: “Nouă gazda ni-i datori / Cu-o drujincă de horincă” (Bilţiu 1996: 70). – Cf. drugină, drughină, drug/drugă (< srb. druga).

drúşcă, druşte, s.f. – Fată, de obicei aleasă dintre surorile sau verele miresei, având atribuţii la ceremonia nunţii: “Când s-o zărit zorile, / Sosâtu-i-o druştele” (Bârlea 1924 I: 108); “Tăt stelele, / Druştele, / C’acele mi-s verele” (Ţiplea 1906: 417); “Druştele-s doauă; ele cos steagul mirelui şi împletesc cununa miresei; tot ele fac colacul pentru mireasă” (Papahagi 1925: 318). – Din ucr. družka (< sl. družika, “prietenă”).

dubá, s.f. – Soluţie (din scoarţă fiartă de arin) pentru argăsit pieile sau pentru vopsit lâna (Stoica, Pop 1984). – Din dubi “a tăbăci” + -ală.

dubí, dubesc, (dubd’i), vb. tranz. – A argăsi, a tăbăci, a prelucra pielea animalelor pentru confecţionarea unor obiecte (ALR 1956: 531). – Din ucr. dubyty.

ducucí, ducucesc, vb. intranz. – A necăji. – Et. nec. (MDA).

ducucít, -ă, adj. – Necăjit, sărman: “Câtu-s eu de ducucită” (Papahagi 1925: 326). – Din ducuci + -it.

dudăí, vb. tranz. – 1. A fugări, a alerga: “Merge-i tu, li-i dudăi, / Până-n fundu’ grădinii” (Bârlea 1924 II: 200). 2. A şuiera, a bate cu putere, cu intensitate: “Când vântuţu-a dudăi” (Şieu, 1925). – Formă onomatopeică.

dudu, s.n. – (bot.) Cucută (Conium maculatum). Plantă erbacee otrăvitoare, cu frunze mari, flori albe şi fructe brun-verzui, întrebuinţată ca medicament. – Cf. magh. dudva (MDA).

dúinu, s.f. – v. daina.

duléu, (dulău), s.n., – Drum peste arături. Toponim frecvent (în zona Codru). – Din magh. dülő “porţiune de hotar”.

dumá, s.f. – Nume dat vacilor născute într-o zi de duminică. – Din duminică (< lat. dominica).

dumbrávnic, s.n. – (bot.) Plantă ierboasă aromată, perenă, care creşte în păduri de fag şi stejar (Melittis melissophillum). În Maramureş se mai numeşte şi cânepa-codrului (Bârlea 1924). Utilizată (în medicina populară) în caz de insomnii, paralizii, dureri de cap, astm bronşic etc. – Din sl. donbravǐnǔ.

dú, -e, s.f. – Plapumă umplută cu fulgi de pene; dricar. – Din magh. dunyha, germ. Daunendecke “pilotă” (Ţurcanu).

durgălu, -uri, s.n. – Scândură de un lat de palmă, lungă de 80 cm., prevăzută cu zimţi, cu ajutorul căreia se netezesc (se calcă) ţesăturile de pânză mai groasă. – Din dura “care imită zgomotul unui obiect care se rostogoleşte” (formă onomatopeică), contaminat cu drug(ă) + -lău.

durgălí, durgălesc, vb. tranz. – A călca rufele cu durgălăul şi cu maiul. – Din durgălău, cf. durui, durăi, duriga “a rostogoli”.

duruí, duruiesc, vb. tranz. – A rostogoli: “Apoi fata ceea durăie găleata la cealaltă fată” (Papahagi 1925: 321). – Din dura; cf. durăi.

durzu, (durdzău), s.m. – (bot.) Jneapăn, pin, ienupăr (Pinus mugo Turra). Brad pitic: “Mamă, din prăguţu’ tău / Crească-ţi iarbă şi durzău” (Brediceanu 1957: 40). – Et. nec. (MDA).

dúşcă, duşte, s.f. – Cantitate de băutură care se poate bea dintr-o singură înghiţitură. – Din srb. za dušak “fără să respire”, rus. duška “răgaz” (DER).

duştulí, duştulesc, vb. intranz. – A fierbe borcanele cu murături într-un vas cu apă. – Cf. tistuli ” a fierbe, a distila”.

dútcă, dutce, (dupcă), s.f. – Monedă veche de argint, de 10 şi 20 de cruceri: “Na, mândră, ţine-mi taşca, / Că am două dutce-n ea” (Bârlea 1924 II: 295); “Taie o dutcuţă de dzece creiţari în patru” (Papahagi 1925: 321). – Din ucr. dudok.

F

facu, (făcău, focau), adj. – (Ref. la oi) De culoare sură (ALR 1956: 276). – Din magh. fakó (MDA).

fachíol, s.n. – Stofă de lână străvezie; voal (D. Pop 1978). Utilizat de femei cu rol de basma (de culoare albă) sau în semn de doliu (de culoare neagră). – Din magh. fátyol “văl, voal”.

fachí, (fătiuş), s.n. – Unealtă de lemn utilizată de olari pentru modelarea lutului crud. – Probabil dim. de la fat’e “aşchie de lemn răşinos”, cu un intermediar fat’iuş.

fágure, -i, s.m. – Scânduri care se pun din loc în loc între obezi şi care despart cupele (la morile de apă); aripi. – Lat. favulus.

fáin, -ă, adj. – Frumos, minunat: “Este-o floare faină, fără nume, / O floare mândră şi aleasă” (Şteţco 1990: 6). – Din germ. fein “delicat, distins”.

fáită, faite, s.n. – v. fat’e.

falcu, adj. – (ref. la cai) Iute, ager, precum şoimul; cu menţiunea falcău “şoim” (Antologie 1980). – Din germ. Falke “şoim” (Ţurcanu).

fapt, -e, s.n. – 1. (înv.) Făptură, fiinţă, creatură. 2. Întrebuinţat în descântece cu sensul de “charme” (Papahagi 1925). 3. (mag.) Farmec, vrajă (pl. făpturi): “S-o tâlnit cu fapt de vânt, / Fapt din câmp, / Fapt pus, / Fapt adus, / Fapt suflat, / Fapt ţâpat, / Fapt de moroi, / Fapt de strâgoi.” (Papahagi 1925: 285). – Lat. factum “fapt, acţiune, lucrare, lucru”.

fárbă, farbe, fărburi, s.f. – Culoare, vopsea. – Din germ. Farbe “culoare” (Trans., sec. XVII).

fármec, farmece, s.n. – (mag.) Vrajă: “Operaţia, acţiunea sau ceremonia săvârşită în scop de a face cuiva un bine sau un rău, cu ajutorul unor forţă supranaturale, de care dispune o anumită persoană, în relaţiuni cu spiritele necurate” (Gorovei 1931: 128). – Lat. pharmecum.

fáte, fătii, (fatie, facie), s.f. – 1. Aşchii, surcele (de regulă din lemn răşinos) pentru aprins focul (ALR 1971: 290). 2. Aşchii lungi cioplite de pe trunchi de mesteacăn, folosite la iluminat (Bilţiu 2001): “Moşu’ să vedera cu fait’e, cum o fo timpurile p-atunci, cu găteje” (Bilţiu 2002: 328; Urminiş). 3. (Sub forma fat’ie) Picături de răşină sau bucăţi răşinoase arzânde sau luminoase (Papahagi 1925). 4. Tulpină de cânepă topită rămasă după meliţat (Memoria 2004). 5. Torţă, faclă: “Ca armă de apărare contra fiarelor se întrebuinţează puşca, iar în cazuri urgente tăciunele aprins sau facea. Acest obiect numit şi faci sau fat’e se pregăteşte dintr-un lemn de buhaş lung de 4 m., crăpat la un capăt, iar în crăpătură se pune iască sau văcălie, un burete. Facia o ţin deasupra focului, iar în caz de primejdie, fiind foarte uscată, de abia o atingi de foc şi se aprinde. Ieşind cu ea afară, dat fiind curentul de aer ce se naşte când e purtată în fugă, se formează scântei, care provoacă spaima animalelor sălbatice. Este instrumentul cel mai primitiv de apărare contra fiarelor” (Morariu 1937: 176). – Lat. fac(u)la (Felecan 2011: 270); Cf. bg. fakla (DER).

făcătú, -uri, s.f. – (mag.) Fermecătură, vrajă: “Se presupune că în trecut cuvântul «descântec» avea un sens mai restrâns, existând şi antonimul său «încântec» (făcătură, fermecătură, vrajă ş.a.)”; “Desemna efectuarea propriu-zisă a practicii magice cu sensul de a modifica o stare de lucruri dată” (Acta Musei 2002: 155). – Din a face (< lat. facere) + tură.

făgădí, făgădesc, vb. tranz. – A făgădui, a promite. – Din magh. fogadni (1) “a promite”.

făgădáş, -uri, s.n. – Promisiune, angajament, obligaţie: “Făgădaşu-i datorie / La omu’ de omenie” (Lenghel 1979: 214). – Din făgădi + -aş.

făgădu, făgădauă, (fogodău), s.n. – Cârciumă la drum de ţară, unde călătorul poate înnopta; han. – Din magh. fogadó “han”.

făiníţă, -e, s.f. – Orificiu prin care curge făina în covată (ALR 1956: 175). – Din făină (< lat. farina) + -iţă.

fărí, -uri, s.f. – (pop.) Făină. – Lat. farina, cf. it. farina, sharina, eng. farine.

fărşón, -uri, s.n. – Petrecere cu mâncare şi băutură (Memoria 2004). În Maramureş din dreapta Tisei e atestat termenul fârşan “veselie” (DRT). În Transilvania circulă fărşang “carnaval”. – Din magh. farsang “carnaval” (< germ. Fasching “carnaval”).

fărtái, -ie, s.n. – v. fârtai.

fărtát, s.m. – v. fârtat.

fătiér, -i, s.n. – Torţă, făclie: “…de Sân-Ziene apoi feciorii fac făt’ieri de draniţă şi pticură cu răşână şi le aprind. Fac fătieri pă dealuri, pă imaşuri” (Papahagi 1925: 322; Săcel). – Din fat’ie, fat’e.

fătiúşe, -i, (făchiuşă), s.n. – “Unealtă cu care se formează oalele (crude) se cheamă fătiuşe; aşa-i spun şi olarii din Vama sau din Ieud” (Iuliu Pop, 1970).  - Din fat’e, făt’ie + -uşe.

făurár, (faur), s.m. – (pop.) Luna februarie: “Fost-o şi tata morar / În luna lui făurar” (Bârlea 1924 II: 292); “Şi voiu ave a face în luna lu’ făurar 11 dzile întunericu mare” (Codicele de la Ieud, 1630). – Lat. februarius, de la februa, februm, festivalul de purificare a caselor şi a câmpurilor (lucrurile vechi din case erau aruncate, iar terenurile agricole erau pregătite pentru însămânţările de primăvară).

fânáţă, -e, s.f. – Teren pe care creşte iarba pentru fân: “Mă luai, luai, / De joi dimineaţă / Jos, cătă fânaţă” (Calendar 1980: 7). – Din fân (< lat. fenum) + -aţă.

fântâní, vb. intranz. – A curge ca dintr-o fântână: “Să izvora’, cum izvorăsc izvoarele, / Să fântânea’, cum fântânesc fântânile” (Papahagi 1925: 284). – Din fântână (< lat. fontana) + -i.

fârfăít, -ă, adj. – Urât (Papahagi 1925). Fără nicio valoare (Antologie 1980). – Cf. fârfâi (< forfăi “a forfoti, a face treabă de mântuială”).

fârtái, -ie, (fărtai), s.n. – 1. Măsură de capacitate pentru lichide, echivalent cu un sfert de litru: “Crâşmăriţă fostu-ţ-ai, / Fârtaiu nu l-ai împlut” (Papahagi 1925: 232). 2. Unitate de măsură pentru terenuri, echivalent cu 1700 m: “Patru fârtai (de pământ) fac o holdă” (ALR 1971: 410). – Din germ. Viertel “sfert”; Din magh. fertály (Bud 1908).

fârtát, fârtaţi, (fărtat), s.m. – 1. Frate de cruce; prieteni legaţi prin jurământ până la moarte. 2. Prieten, tovarăş, ortac. În Maramureş cel mai frecvent avea sensul de “membru al unei cete de păcurari”. “Păcurarii împreună formează o ceată sau o confrerie de feciori” (Latiş 1993). Păcurarii devin fârtaţi “înainte de urcatul la munte, dar după ruptu’ sterpelor” prin prestarea unui jurământ “prin care se obligă reciproc să păstreze secretul stânii” (Latiş 1993). – Lat. *frătat (frate + -at); Cuv. rom. preluat în magh. (fertát) (Bakos 1982).

fârtăţíe, -ii, s.f. – Formă de înfrăţire a două persoane sau două familii, între care nu există legătură de rudenie; frăţie de cruce; înfrăţire. Ceremonialul presupunea un anumit ritual practical în biserică, unde cei doi care se înfrăţiau jurau pe cruce. În Maramureş s-a practicat, până la mijlocul sec. XX, frăţia între familii, în zona Chioar (v. studiul lui Chiş Şter). – Din fârtat + -ie.

fâşcăí, fâşcăiesc, (fâscăi, fuscăi, fiscoi), vb. intranz. – A fluiera: “Şi le-aş fâşcăi din gură” (Papahagi 1925: 222). – Der. regr. din flişcăi “a cânta din flişcă (fluier)”.

fâţăí, vb. refl. – A se agita, a nu avea stare, astâmpăr. – Din fâţ “cuvânt care imită o mişcare continuă” (formă onomatopeică) + -ăi.

fédăr, (feder, feidăr), s.n. – Arc din sârmă de oţel, folosit la scaune sau canapele (tapiţate): “Scaun de acela, cu fedăr” (Bilţiu 1999: 374; Berbeşti). Termen atestat şi în Maramureş din dreapta Tisei sub forma feidăr, cu acelaşi sens (DRT). – Din germ. Feder “amortizor, arc” (Ţurcanu).

fedeléş, -uri, s.n. – 1. Butoi mic pentru transportat apa. 2. Vas de lemn, acoperit, pentru transportat lapte (Rohia). 3. Ploscă. – Din magh. fedeles “cu capac”.

féder, s.n. – v. fedăr.

fedéu, fedeauă, (fideu, fedău), s.n. – Capac (de lut ars, lemn sau tablă) pentru oale (ALR 1971: 304). – Din magh. fedél, fedõ “capac”.

feí, -e, s.f. – Secure lată, folosită la cioplitul lemnelor groase (Antologie 1980). – Din magh. fejsze “topor, secure”.

félcer, -i, s.m. – Asistent medical. – Din germ. Feldscherer “sanitar de front” (Ţurcanu 2005).

félder, -e, s.n. – Unitate de măsură pentru cereale, echivalentă cu 20-30 l. “Un felder are 22 l” (Mara); “un felder are 32 l” (Giuleşti) (ALR 1971: 419). – Din săs. fyrdel (DEX).

félderă, -e, s.f. – Vas (de lemn) pentru măsuratul cerealelor: “Cu grâu roşu vânturat, / Cu feldinţa măsurat” (Calendar 1980: 8). – Din felder + -ă.

felelí, vb. intranz. – v. felelui.

felelíţă, -e, s.f. – Bucată dintr-o cârpă; fâşie (Hotea 2006). – Probabil din ferfeliţă “zdreanţă” (cf. ucr. ferfélča).

feleluí, feleluiesc, (feleli), vb. intranz. – A răspunde (cuiva), a comenta: “Cine şti’, poate citi, / La dor a felelui” (Calendar 1980: 62). – Din magh. felelni (MDA).

felezéu, felezee, s.n. – 1. Mătură cu care se strânge pleava de la vânturatul grâului. 2. Felezeu, nume de familie. – Din magh. fõlõzõ “care mătură” (MDA).

feredéu, feredeie, s.n. – 1. Baie, îmbăiere. 2. Baie (cadă; staţiune). 3. Baltă, lac: “Şi ptică pticuri din ele / Şi să face-un feredeu / Să se scalde Dumnezău” (Calendar 1980: 7). – Magh. fürdõ “baie”, prin intermediul unei dial. feredõ (Cihac, MDA).

ferestár, -i, s.m. – Geamgiu; care pune geamuri la ferestre (Papahagi 1925). – Din fereastră (< lat. fenestra) + -ar.

ferhóng, -uri, (firhong, filhong), s.n. – Perdea în fereastră: “Şi cum s-o uitat pe fereastră pe lângă ferhong, a văzut în casă un fecior” (Bilţiu 1999: 386). – Din germ. Vorhang “perdea”.

fermecătóare, s.f. – (mag.) Vrăjitoare. – Din farmeca “a vrăji” + -ătoare.

fest, adv. – Mereu, tot timpul. – Din germ. fest “cu fermitate; permanent”.

féstung, -uri, s.n. – (mil.) 1. Cetate întărită, cazemată. 2. Temniţă, închisoare: “Cum l-o prins, în lanţ l-o pus / Şi la festunguri l-o dus” (Ţiplea 1906: 420). – Din germ. Festung “fortăreaţă, cetate”.

feştánie, feştanii, (sfeştanie), s.f. – (rel.) Slujbă de sfinţire, de binecuvântare a unui imobil, a unei construcţii noi. – Din sfinţire “binecuvântare” (< sl. svetǔ “sfânt”).

feşteá, -eli, s.f. – Vopsea. – Din feşti + -eală.

feştí, feştesc, vb. tranz. – 1. A vopsi, a zugrăvi. 2. (fig.) În expr. a o feşti = a o încurca. – Cf. magh. festeni “a vopsi”.

feştí, -e, s.f. – Fitil (de lumânare, lampă, opaiţ). Feştilă, nume de fam. – Din sl. svěštilo (MDA).

fetíe, s.f. – Feciorie, virginitate: “Hai, mândră, să-ţi arăt glia / Şi tu mie fecioria” (Memoria 2001: 101). – Din fată + -ie.

fetí, vb. intranz. – A fi fecioară: “Măritată-i bine-a si, / Da-i mai bine a fet’i” (Memoria 2001: 111). – Din fată + -i.

feţie, (feţâe), s.f. – Faţa unui deal care aproape toată ziua e în bătaia soarelui şi prin urmare e loc acomodat pentru sădirea pomilor (Ţiplea 1906). – Din faţă (< lat. pop. facia) + -ie.

fidéu, s.n. – v. fedeu.

fíler, -i, s.m. – (mil.) 1. Sergent (în armata austriacă). 2. Comandant: “Câţi îs fileri şi căprari, / Drăguţu mi-i lingurar” (Ţiplea 1906: 492). – Din germ. Führer (Ţiplea); Din magh. filer (MDA).

filigoríe, s.f. – Pavilion, chioşc, cerdac. Foişor construit în faţa intrării, la casă, cu acoperiş separat, în două ape, prin extensia tindei (Şainelic 1986). – Din magh. filagória.

finlandé, -e, s.f. – Cabană forestieră: “La pădure se lucra toată săptămâna; cei de departe, coborau de la munte la 2-3 luni. Butinarii dormeau în cabane numite finlandeze; focul era la mijloc, iar paturile erau aşezate radial, pentru a se putea încălzi mai uşor şi pentru a-şi usca hainele pe timp de iarnă” (Horj 2007).

finticu, adj. – Muieratic, hermafrodit; “om cu apucături muiereşti (Bilţiu): “Lunatucu-i finticău; nu se căsătoreşte în veci” (Bilţiu 1999: 48). – Et. nec.

fióc, -uri, s.n. – Lădiţă; sertar (de masă, de dulap). – Din magh. fiók “sertar”.

fir, -e, s.n. – (În expr.) În firu-n dinte = ţesătură rară, din care rezultă pânză de calitate inferioară (Bilţiu): “Câte-o fost femei cuminte / Tăte ne-o ieşit-nainte / Cu spăcele-n firu-n dinte” (Bilţiu 2002: 122; Corni). – Lat. filum.

fircălí, -esc, vb. tranz. – 1. A mâzgăli (cu creionul, pe hârtie). 2. A scrie urât. – Probabil de la fir.

firţălí, firţălesc, (ferţăli), vb. tranz. – A coase (provizoriu), a tivi; a însăila. – Din germ. verstürtzt nähen (Ţurcanu 2008: 91).

firéz, -uri, s.n. (firiz). – Ferăstrău de mână. – Din magh. fűrész “ferăstrău” (< germ. Führsäge).

firhóng, s.n. – v. ferhong.

firispór, s.n. – Rumeguş. – Din magh. fűrészpor “rumeguş”.

firuí, vb. tranz. – A face fir: “Numai fata gazda-i / Pă firu ce firuiază / Cu ochiţii lăcrimează” (Antologie 1980: 66). – Din fir (< lat. filum) + -ui.

fiscoí, vb. intranz. – v. fâşcăí.

fiscúş, -i, s.m. – v. fiscarăş.

fisculáş, s.n. – Zonă periferică a oraşului Baia Mare, care cuprinde satele din bazinul minier băimărean (Şurdeşti, Plopiş, Cetăţele, Bontăieni, Şişeşti, Dăneşti etc.), “fost domeniu crăiesc al minelor de aur” (Stoica, Pop 1984; Şainelic 1986). ■ Domeniile statului. – Din fisc “instituţia care reprezintă statul” (cf. germ. Fiskus “fisc” şi fiskalisch “fiscal”) + -ulaş.

fiscárăş, (fiscuş), s.m. – Avocat (Bârlea 1924; ALR 1965: 989; ALR 1973: 740; Lenghel 1979): “Unde fac diliş domnii / Şi legiuiri fiscarăşii” (Bârlea 1924 II: 20). Termen atestat în Budeşti, Giuleşti, Berbeşti, Rona, Bârsana, Petrova, Ieud şi în Maramureşul din dreapta Tisei. – Et. nec.

fistu, -ăi, s.n. – (min.) Ciocan încovoiat, folosit în mină pentru spart roca (Şainelic 1986). – Din germ. Fäustel, Füstel “ciocan”, prin intermediul magh. fustély (DER).

fitu, s.n. – 1. Bumbac (de regulă colorat) utilizat la ornarea cămăşilor (D. Pop 1978). 2. Legături (de aţă colorată) împletite în trei ziţe făcute guşi (Papahagi 1925): “…cu fitău, ş-apoi în vârvu steagului cu ţurgălăi” (Papahagi 1925: 318). – Din magh. fejto (MDA).

fléşteriţă, (flaşcotiţă), s.f. – Lapoviţă; ploaie amestecată cu ninsoare; sloată (ALR 1973: 666). – Din fleşcăiala (< fleşcăi).

flíntă, -e, s.f. – (mil.) Puşcă cu ţeavă lungă, prevăzută cu fitil, cocoş şi cremene.  În expr. a da (cuiva) o flintă = a-i da o palmă, a-l lovi cu palma: “Tu, babă! când ţi-oi da o flintă, îi sări până la ceie casă” (A. Radu 1941: 12). Flintaru, poreclă în Moisei (Coman 2004). – Din germ. Flinte, cf. magh. flinta.

fliştucá, vb. intranz. – A dejuna, a mânca (Bârlea): “Numai toţi o fliştucat, / Şi cătă Baie-o plecat” (Bârlea 1924: 14; Berbeşti). – Din germ. frühstücken “mic dejun” (Ţurcanu).

flit, -uri, s.n. – Râtul porcului; bot. – Et. nec. (MDA)

flitincu, s.m. – Fecior bătrân, tomnatic (în zona Codru). – Din magh. fitynkó.

floáre, flori, s.f. – 1. (gastr.) Floare de grâu = colac în formă de floare, care se face de sâmbăta Floriilor: “Femeia face la tăt omu din casă câte o floare de grâu, c-aşa-i obiceiu” (Papahagi 1925: 313; Budeşti). 2. (min.) Floare de mină = eşantion monomineral sau format din mai multe minerale, caracterizat prin culori, forme şi dimensiuni cu valoare estetică (ex.: stibină, galenă, baratină, cuarţ etc.). – Lat. flos, floris.

floc, -i, s.m. – Smoc (sau fir) de păr sau de lână. – Lat. floccus.

flocăí, flocăiesc, vb. tranz. – A jumuli de pene (Hotea 2006). A smulge părul. – Din floc + -ăi.

flocoşél, -e, (flocăşel), s.f. – Agrişă; fructul agrişului (Rives uva-crispa), în formă de boabă verzuie, cu gust dulce-acrişor (ALR 1961: 635). – Din floc + -oşel.

florár, s.m. – Denumirea populară a lunii mai; frunzar, luna ierburilor. – Din floare + -ar.

flosterí, (flostări), vb. tranz. – 1. A pava cu piatră. 2. A asfalta (în Maramureşul din dreapta Tisei). – Din germ. Pflaster “pavaj”.

flosterít, -ă, adj. – Pavat: “Drumu-i mare, flosterit” (Bârlea 1924: 149). – Din flosteri “a pava” + -it.

flúdără, s.f. – 1. Canalul prin care curge apa la moară (Odobescu 1973). 2. Stăvilar pe care se dă drumul la apă pentru a opri moara sau pentru a reduce debitul apei. Neatestat în alte regiuni din ţară (ALR 1956: 152). – Din germ. Fluder “canal de lemn, jgheab” (Odobescu 1973), cf. fludern “a plutări lemnul” (Ţurcanu).

foáită, -e, s.f. – Neam, sămânţă, viţă. În expr. a-i pieri foaita = a i se stinge neamul. – Din magh. fajta “soi, fel” (Scurtu 1966).

foále, s.n., pl. – Pântece, burtă, stomac. – Lat. follis “foale (pentru foc); burduf”.

fóanchi, s.m. – v. fondi.

foc, -uri, s.n. – 1. (med.) Febră, temperatură; înfocăciune, fierbinţeală: “Se scade prin compresă cu lapte acru sau lapte dulce, pusă pe mâini, picioare, frunte şi piept; se mai pun şi comprese cu felii de cartofi cruzi” (Faiciuc 1998: 100). 2. Foc viu. a) (med.) Boală de piele caracterizată prin apariţia unor bube mici pe corp: “Când se face foc viu pe piele, ca nişte buburuză, trebuie să iei foc din şpori…” (Bilţiu 2001: 179). b) “Focu d’iu este o omidă păroasă pe care dacă pui mâna ţi se fac eczeme, numite tot foc d’iu. Când îl vezi, trebuie să scuipi şi să spui: Ptiu, foc d’iu / Unde te văd / Acolo să ptiei!” (Calendar 1980: 110). c) Focul care se aprinde prin frecarea a două lemne sau prin lovirea a două bucăţi de cremene cu amnarul din oţel (Dăncuş 2010). Este focul care se face primăvara, la stână şi nu se stinge până toamna. Se mai numeşte “foc mereu”. – Lat. focus; Expr. rom. preluat în magh. (fogzsiu) (Bakos 1982).

focărí, focăresc, (focăli), vb. tranz. – 1. A aţâţa focul. 2. A întreţine focul un timp îndelungat: “La Crăciun focăre tătă noaptea” (Faicuc, 1998). – Din foc + -ări.

focu, (facău), adj. – De culoare roşie ce bate spre galben. – Din magh. fakó.

fodomént, -uri, s.n. – Fundament, temelie, fundaţie; mur (ALR 1971: 247). În expr. neam de fodoment = neam cu vechime (Faiciuc 1998). – Lat. fundamentum.

fódor, -i, s.n. – Pliu, încreţitură, volan la mânecile cămăşilor femeişti; bezer. – Din magh. fodor “pliu, cută”.

fogá, (forgauă), s.f. – Cleşte de fier. Termen atestat şi în Maramureş din dreapta Tisei (DRT). – Din magh. fogó “cleşte”.

fogodár, -i, s.m. – Cârciumar, birtaş. – Din magh. fogadós “hangiu”.

fogodu, (făgădău), s.n. – Han, cârciumă. – Din magh. fogadó “han”.

foitáş, -uri, (făitaş), s.n. – (min.) Material, de obicei lut, cu care se umple găurile, după ce s-a aşezat în el explozibilul (Gh. Pop 1971: 98). – Magh. fojtás “înecare; astupare” (Cihac, DA cf. DER).

fóltoş, -ă, adj. – Gras, cărnos. Prune foltoşe = renglote (Faiciuc 1998). – Et. nec.

fóndi, (foanchi), s.m. – Hingher (Ţiplea 1906; Papahagi 1925): “Că de când m-am măritat, / Ca şi fondi ţi-ai îmblat” (Ţiplea 1906: 420). – Din germ. Hundefänger.

font, -uri, s.n. – 1. Unitate de măsură pentru cereale echivalent cu 1/2 kg (ALR 1971: 419; Săpânţa). 2. Cântar (ALR 1973; Bârsana, Mara, Giuleşti). 3. Greutate de 1/2 kg utilizată la cântărirea cerealelor: “Fiarele-s de un fontuţ / Le-a purta mândru răruţ” (Bârlea 1924 II: 60). – Din germ. Pfund “livră”(Ţurcanu 2005).

fontălít, -ă, adj. – Cântărit, măsurat: “Gura mea e fontălită, / Cu fontuţu de la Baie” (Calendar 1980: 104). – Din fontăli “a cântări” + -it.

forăstuí, forăstuiesc, (forostui), vb. tranz. – 1. A lipi: “El iute o forăstuit / Pt’iele cu pt’iele, / Carne cu carne, / Măduă cu măduă” (Papahagi 1925: 281). 2. A îmbina două bucăţi de fier prin înfocare; a suda (ALR 1956: 549). – Din magh. forrasztani “a lipi”.

forgolóm, -uri, s.n. – Agitaţie, circulaţie: “Cu sărbătorile am avut mare forgolom pe cap” (Faiciuc 1998). – Din magh. forgalom “circulaţie”.

fortuí, -esc, vb. tranz. – A împinge, a da la o parte (un cal, o vită). – Et. nec.

forzáţ, -uri, s.n. – (min.) Rocă sterilă cu care se umple locurile goale din mină; rambleu. – Din germ. Vorsatz.

 

foşalu, foşalăi, (foşălău), s.m. – Pieptene cu dinţi de fier prin care se dau câlţii de lână, ca să se aleagă ce e mai bun; darac: “Eu stăteam nopţi întregi şi mă chinuiam cu hrebdinca, da’ amu îi boierie. Lâna dată prin foşalăi îi mai pufoasă şi mai uşor de tors ori îndrugat” (Călineşti). – Et. nec. (MDA).

fóştă, -e, (poştă), s.f. – Scândură mai groasă de 3 cm.; dulap. – Din germ. Pfosten (Ţurcanu 2005).

fotoghín, (fotoghem, fotoghim), s.n. – Petrol, gaz lampant: “Şi cu fotoghem fierbinte” (Bârlea 1924 I: 277). – Din germ. Photogen (MDA).

frá, s.n. – (med.) Sifilis, boală venerică (Antologie 1980; Memoria 2004). Atestat şi în Maramureşul din dreapta Tisei, sub forma franţă “sifilis”. – Cf. germ. französische Krankheit “boală franţuzească; sifilis”.

frámbie, -ii, s.f. – Smoc de lână (Stoica, Pop 1984). – Lat. fimbria, -ae “ciucure”.

frâmbiát, -ă, adj. – (Oaie) cu lâna creaţă. – Lat. fimbriatus “dantelat; cu ciucuri”.

froí, froiesc, vb. intranz. – A sforăi (în timpul somnului); a hroi, a horăi (ALR 1971: 322). – Formă onomatopeică.

frumoá, -e, (frumuşea), s.f. – (mit.) Personaje fantastice din mitologia rom., identificate ca semidivinităţi ale vântului, apte să stârnească furtuni. Sunt imaginate ca nişte vârtejuri care ridică frunzele şi fânul în aer sau lumini care plutesc deasupra apelor. Alte denumiri: Iele, Mândre, Milostive, Zâne, Şoimane, Vântoase etc. (top.) Frumuşaua, afluent al râului Vişeu. – Lat. formosus.

fruntár, -e, s.n. – 1. Pragul de sus al porţilor de lemn, care leagă stâlpii; grindă; cunună, călăreţ (Vad), grinda de sus (Breb), prazil (Leordina): “Faţa fruntarului este, de multe ori, sculptată, iar marginea de jos şi capetele sunt crestate sau rotunjite” (Nistor 1977: 22). 2. Butuc gros de lemn care delimitează vatra focului de restul colibei păcurăreşti (Georgeoni 1936). – Lat. frontale (Pascu, DA).

frunzulí, vb. tranz. – A foşni, a mişca (frunzele): “Stând la umbra unui fag. / Când aude frunzulind: / – Uită-te, c-amu mă prind” (Calendar 1980: 41). – Din frunză (< lat. frondia) + -uli.

fugu, fugăi, s.m. – 1. Haiduc, pribeag. 2. Potârniche (Perdix perdix); găină de pădure (ALR 1973: 607). – Din fugar, de la fugi (< lat. pop. fugire) + -ău.

fúnar, -i, s.m. – Frânghier; cel care confecţionează frânghii. Atestat în centrul, nordul Trans. şi Maram. (ALR 1956: 503). – Din fune/funie (< lat. funis) + -ar.

fundătú, -i, s.f. – Partea de deasupra portiţei (uştior), la porţile de lemn maramureşene. De obicei este formată din scânduri de brad traforate (figuri geometrice). Uneori este alcătuită din şipci dispuse vertical sau în formă de grătar. Fundătura are valoare strict estetică (Nistor 1977: 22). – Din înfunda “a închide, a astupa” (cf. lat. infundare) + -tură.

fundéi, fundeie, s.n. – 1. Aşternut de paie pus la baza unei căpiţe de fân. 2. Claie (de fân) neterminată: “Am polog din nouă clăi / Şi căpiţe de-un fundei” (Bârlea 1924 I: 295). – Din fund “partea de jos a unui obiect” (< lat. fundus) + -ei.

fur, -i, s.n. – Hoţ, tâlhar. (top.) Valea Furului, afluent al râului Baicu, din hotarul loc. Dragomireşti. – Lat. fur “hoţ”.

fúrcă, furci, s.f. – 1. Unealtă agricolă utilizată la strânsul fânului; furcoi. 2. Furculiţă. 3. Lemnul pe care stă ulucul (la morile de apă). 4. Bifurcaţie, locul unde se despart două drumuri sau cursuri de apă; furcitură: “În ce furcă de pârău / Este-on brad înrămurat” (Bilţiu 1990: 7). – Lat. furca.

furcitú, -i, s.f. – 1. Căpiţă mare de fân. 2. Bifurcaţie; cruce de drum. (top.) Furciturile, munte în Dragomireşti (Papahagi 1925). – Cf. furcătură.

furgu, s.f. – Gură de apă; locul unde se varsă o apă în alta; furcile apelor (ALR 1973: 681). – Din furcă, cu un intermediar *furcău (cf. furcitură “bifurcaţie de ape”).

furişór, -i, (furişel), s.m. – Specie de viespi (Vespa vulgaris). – Fur + -işor.

fusaíol, -e, s.n. – Greutate pentru războiul de ţesut (Stoica, Pop 1984: 38; Lăpuş). – Probabil din lat. fusio “topire (a metalelor)” sau fusilis “(metal) topit”, cf. it. fusaiola “greutate de metal”.

fusár, -i, s.m. – Peşte de apă dulce, de culoare galben-castanie, cu dungi transversale (Zingel streber; Aspro streber). Semnalat în râul Tisa (Ardelean, Bereş 2000). – Fus (< lat. fusus) + -ar.

fuşăluí, fuşăluiesc, (fuşări), vb. tranz. – A face un lucru în grabă, de mântuială, superficial. – Din germ. Pfusch “lucru făcut de mântuială” (Ţurcanu 2005).

fuştél, feştei, (fuscel), s.n. – 1. Vergea, nuia. 2. Treaptă la scară. 3. (pl.) Nuiele verticale de urzit, la împletirea coşurilor (Stoica, Pop 1984; Lăpuş). 4. (pl.) Vergele trecute prin firul de urzeală la războiul de ţesut. 5. (astr.) Fuştei, numele unei constelaţii: “Răsărit-o Fuşteii, / Frumuşei ca şi domnii” (Bilţiu 1990: 8). – Lat. *fusticellus (< fustis “băţ, ţăruş”).

G

 gadínă, -e, s.f. – Animal sălbatic, jivină: “Iară el degeaba aleargă şi le ajunge pre acele gadine…” (Dariu Pop 1938: 48; Fericea). Termen atestat şi în Codicele de la Ieud (1630): “Lăsa-voiu… de toate gadinele şi broaşte şi cărăbuşi”. Gad’ine, poreclă pentru locuitorii din Corni: “apoi la aceia le dzic gad’in’e” (Papahagi 1925: 316). – Din sl. gadinǔ (Miklosich, Cihac cf. DER).

gáist, s.n. – Ţuica din prima distilare (Săcel); ţuslă, arcoziţă (ALR 1971: 463). – Din germ. Geist (Ţurcanu).

galascán, s.n. (galaschin) – (geol.) “Pt’iatră neagră-vânătă de cernit” (Papahagi 1925). – Din magh. gálatskö sau gálitskö sau o der. din slav. merid. galu “negru” (Drăganu cf. Iordan: 271).

gálben, -ă, (galbân, galbin, galbăn), adj. – 1. Blond, bălai: “Dragă-mi-i frunza de pin / Şi omu cu păr galbân” (Memoria 2001: 21; Borşa). 2. Palid, tras la faţă; uscat, săc (ALR 1969: 56). 3. Ducat, monedă veche de aur: “Berbinţele cu galbeni ale haiducului Pintea…” (Calendar 1980: 102). – Lat. galbinus.

gálhău, (calhău), s.n. – Casma, târnăcop; hagău (ALR 1971: 401; Lenghel 1979). – Din germ. Keilhaue.

galíscă, galişti, (găliscă, caliscă), s.f. – 1. Colivie pentru păsări; cuşcă, cotrui, agrat’e (ALR 1971: 280). – Din magh. kalitka “cuşcă, colivie” (Ţurcanu).

gáliţă, -e, s.f. – (ornit.) Pasăre de curte, orătanie; găină (Gallus domestica). – Din sl. (bg., srb.) galica “cioară”, din sl. galǔ “negru” (Cihac, DER, DEX).

gardí, -e, s.f. – Gardul confecţionat din lemn ce împresoară o fântână la partea superioară (ALR 1971: 285) – Din gard “împrejmuire” (< alb. gardh, sl. gradǔ) + -ină; Cuv. rom. preluat în magh. (gárgyina) (Bakos 1982).

gáter, -e, s.n. – Utilaj de debitat cherestea. – Din germ. Gater (Ţurcanu 2005).

gáti,-i, s.n. – Izmene; pantaloni din pânză de cânepă, purtaţi de bărbaţi pe timpul verii: “Tu, mândruţă, bine-m’ placi / De când ai zâs că-mi faci gati’” (Şteţco 1990: 297). – Din magh. gatya “izmene; pantaloni” (deşi pare o traducere din rom.).

gázdă, -e, s.f. – Stăpânul casei. – Din magh. gazda “stăpân, bogat” (DA, DER).

găbănáş, -e, s.n. – Acaret, depozit, cămară; spaţiu de depozitare a cerealelor, a produselor lactate, a unor piese textile şi de îmbrăcăminte etc. Cămările se prezintă ca nişte miniaturi ale caselor de lemn din zonă (Şainelic 1986). Construcţii specifice zonei Chioar şi Lăpuş, dar întâlnite şi în Maramureşul istoric: “În forma sa tradiţională, gospodăria chioreană cuprinde o clădire independentă, cu funcţie de cămară, numită găbănaş. El nu a fost o unitate arhitectonică obligatorie în ansamblul clădirilor cu rost economic, putând fi întâlnit doar la oameni mai bogaţi, mai găzdaci. Necesitatea construirii unei clădiri cu rol de cămară a apărut datorită faptului că în casa tradiţională nu exista nici o încăpere cu această funcţie. Cămara, ca unitate separată, s-a conservat în Chioar până acum 20-30 de ani, dar nu este specifică acestei zone. Clădiri asemănătoare cu găbănaşul din punct de vedere planimetric şi funcţional pot fi întâlnite în Maramureş, Munţii Apuseni şi în regiunile viticole (Chiş Şter 1983: 200-202). – Din magh. gabonas “grânar, hambar”.

gădărái, -ie, s.n. – Prispa colibei construite în pădure de muncitorii forestieri (butinari); aceste construcţii erau utilizate frecvent de către păcurari, pe timpul verii: “Coliba are un antreu, o tindă, care se numeşte gădărai şi în care se păstrează diferite unelte necesare stânei, precum şi lemne uscate tăiate pentru foc” (Georgeoni 1936: 74). – Et. nec.

găinúşa, s.f. – (astr.) Numele popular al unei constelaţii: “Răsărit-o Găinuşa, / Hai, mândră, deschide uşa” (Memoria 2004-bis: 1279). – Din găină (< lat. gallina) + -uşa.

gălbeá, -e, (călbează, călbază), s.f. – 1. Vierme parazit (Distomum hepaticum; Fasciola hepatica). 2. (med.) Boală de ficat a ovinelor şi bovinelor: Boală a ficatului la oi: “Pe la noi, pe valea gioasă, / Pier oile de călbază” (Bârlea 1924 II: 12). – Cuvânt autohton, cf. alb. këlbázë, gëlbázë (Philippide 1928, Rosetti 1962, Russu 1981, Russu 1981).

gălúşcă, găluşte, s.f. – (gastr.) Sarma (în Vişeu, Săcel, Moisei, Borşa); piroşcă, brozbuţă: “Săracele druştele / C-o mâncat găluştele” (Şteţco 1990: 255). – Din rus. galuska (DEX).

gămán, -i, s.m. – 1. Linguroi, polonic (Chioar). 2. Mâncău. – Probabil din găvan “linguroi”.

gărván, -i, s.m. – (mit.) Strigoi, muroi: “Nouă gărvăniţi, / Din munte viniţi, / Cu ochii zgâiţi” (Calendar 1980: 125). – Probabil de la garvan “cioară” (< bg. garvan).

gătá, (găti), vb. refl. – 1. A (se) pregăti, a (se) aranja, a (se) împodobi: “Să mă gat, să siu frumoasă / Ca să pot striga la masă” (Calendar 1980: 30). “Că-i vreme de să gătat, / Curţile de măturat, / Mesele de încărcat” (Calendar 1980). 2. A termina, a isprăvi, a sfârşi: “Corinduţa de-o gătăm / Sus la gazde o-nchinăm”. 3. A omorî, a ucide, a nimici: “Legea lui că i-o gătat”. – Din gata, cf. alb. gatit (DEX); Din sl. gatiti (DER).

gătát, -ă, adj. – Aranjat, îmbrăcat cu haine de sărbătoare: “Unde meri, mândruţ, gătat?” (Memoria 2001: 98). – Din găta.

gătéj, -e, s.n. – Vreasc; creangă subţire şi uscată. – Din sl. gatǐ “snop” (DA cf. DER).

găván, -e, (gâvan, ghivan), s.n. – Lingură mare de lemn, cu care se măsoară cheagul când se pune în lapte ca să se facă brânză; are coada de 60 cm şi capacitatea de 500-700 cmc (Georgeoni 1936; Papahagi 1925). – Cf. srb. vagan “strachină” (Cihac, DA, DEX).

găzdóc, -i, s.m., s.f. – Cu stare materială bună, înstărit: “Du-te la ceie găzdacă / Că ţ-a da doi boi şi-o vacă / Şi râtu de peste apă” (Calendar 1980: 79) – Din  gazdă + -oc.

găzdălui, -esc, vb. tranz. – A trebălui, a lucra (pe lângă casă): “Şi mai cu grijă-i trăi / Dacă-i vre găzdălui” (Memoria 2001: 109) – Din gazdă + -lui.

găzdoáie, s.f., – Stăpâna casei; femeie harnică şi avută: “Şi găzdoaia veseloasă / C-o ajuns zile frumoasă” (Calendar 1980: 6) – Din gazdă + -oaie.

găzduşág, -uri, s.n. – Bogăţie, avere, stare. În expr. a lua pe găzduşag = a găzdui, a da găzduire. “Dracul avea de lucru cu ea, că l-a luat pe găzduşag, că a fost bogată femeia şi îi trebuiau ajutoare de lucru” (Bilţiu 1999: 392). Există credinţa că averile unor oameni au fost obţinute în chip miraculos, nefiresc, caz în care persoanele respective erau suspectate că “l-au luat pe dracu pe găzdăşag”. Dracul putea să ia forma unui şarpe, a unui câine sau altă vietate (peşti), ori era vorba de un zapis iscălit între om şi necurat. – Din magh. gazdagság “bogăţie”.

gâdigánie, -i, s.f. – Insectă, gânganie; animal sălbatic înfiorător (Lenghel 1979). – Din sl. gadǔ > rom. gad (DA cf. DER), contaminat cu gânganie.

gâlcói, adj. – Cu gâlci, noduri. (s.m.) Gâlcoi, poreclă pentru locuitorii din Moisei (Papahagi 1925). Gâlciuroşi, poreclă pentru locuitorii din Ieud (T.B. Dăncuş 2005). – Din gâlcă “umflătură, nod, tumoare” (< sl. galka “umflătură”).

gấlmă, -e, (gâlgoi), s.f. - Izbuc; punct de ieşire la suprafaţă, ca izvoare puternice, a cursurilor de apă subterane care străbat interiorul masivelor calcaroase. Gâlmă de apă “umflătură, gâlcă”. – Din sl. chlǔmǔ, dar şi în relaţie cu gâl (onomatopee care imită zgomotul produs de lichide), cf. gâlgoi.

gâltán, -uri, -e, s.n. – (anat.) 1. Esofag, gât. 2. “Mărul lui Adam”; poama lui Adam (Ieud), nodul de la grumaz (Petrova), ciontu’ grumazului (Vad), (ALR 1969: 96): “Iar unu mai hoţoman / Haţ! găina de gâltan” (Bilţiu 1990: 60). – Gâlt “gât, gâtlej” + -an (MDA).

gândác, -i, s.m. – Şarpe: “Aşa să nu margă nici muşcatu / A gândacului, / Da să crepe capu lui…” (Papahagi 1925: 283). – Cf. srb. gundelj (DEX).

gânj, -uri, s.n. (ghinci) – Nuia flexibilă (de alun sau de salcie), folosită pe post de funie, legătoare (Papahagi 1925; Nistor 1977). (Top.) Gânju, fânaţe în Borcut, după Gânju, n. pr. sau poreclă (Vişovan 2002). – Din sl. gazǐ (Cihac cf. DER).

gârb, -ă, (gârbov), adj. – Cocoşat, adus de spate, încovoiat; gujd’it. Gârbova, top. în Ieud (Papahagi 1925). – Din sl. gǔrbǔ “spinare”, cf. bg. gărb “cocoaşă” (DER), magh. görbe “curbă”.

gấrci, -uri, s.n. – 1. Cartilaj. 2. Cârcei, contractare a muşchilor (Ţiplea 1906). – Din zgârci “a se strânge, a se contracta, a se chirci” (< sl. sǔgrǔčiti).

gârdí, gârdesc, vb. intranz. – A lătra: “Şi câinele rău gârdé” (Memoria 2001: 105). – Din gârbi “a lătra, a sări pe cineva, a se arunca în spinarea cuiva” (în Trans. şi Bucov.), de la gârb “spinare” (DER).

gâreábdă, s.f. – v. jereabdă.

gârgălắu1, -auă, s.n. – Cocor (Grus grus) (ALR 1961: 696; Borşa). – Et. nec.

gârgălắu2, -i, s.m. – (peiorativ) Cârciumar: “De când beu la gârgălău / Nice clopu nu-i a meu. / De când beu la gârgăleasă / N-am nemic pe lângă casă” (Bârlea 1924 II: 168). – Din gâl “care imită sunetul produs de lichide”, cf. a gâlgâi “a sorbi zgomotos o băutură”, probabil contaminat cu gârlă “apă curgătoare”.

gâţ, -uri, (gâţă), s.n. – Grup de 2-3 oi. Mai multe gâţuri formează un botei; 5-7 boteie formează o stână: “La noi nu-s multe oi, e aşa, câte vo trei gâţuri” (Papahagi 1925; Vad). – Et. nec. (MDA)

gâván, s.n. – v. găvan.

gemânár, -i, s.m. – Geamăn, identic: “Oile se aleg după cum au fătat gemânari sau nu şi după cantitatea de lână ce au dat-o la tuns” (Georgeoni 1936: 64). – Din geamăn (< lat. geminus) + -ar.

genuí, genuiesc, (genelui), vb. tranz. – A bănui (pe cineva), a suspecta. – Din magh. gyanit “a bănui”.

genúne, -i, s.f. – Apă adâncă: “Troscot în pădure / Bulbuc în genune” (def. pentru “lemne pe apă”; Papahagi 1925: 299). – Cuvânt autohton (Hasdeu 1894, Russu 1981).

gerár, (gherar, ghenarie, gerariu), s.n. – Denumirea populară pentru luna ianuarie; cărindar: “1655 în luna lui Ghenuar în 5 am scris Ioan Diiac” (însemnare într-o biblie din 1648; în Vişeu). – Din ger (< lat. gelum) + -ar, suprapus peste ghenarie (< sl. genarii “ianuarie”).

germán, -i, s.n. – 1. Cui gros de fier, bătut pe fundul ulucului pentru a micşora viteza lemnului care vine la vale. 2. Butuc gros, prins cu un capăt de o margine a ulucului, celălalt capăt fiind lăsat liber pe marginea opusă, de care se freacă buştenii corhăniţi şi îşi încetinesc mersul (Gh. Pop 1971: 86; Vişeu). – Lat. germanus “etnic german”.

germănár, (germinar), s.n. – Denumirea populară pentru luna martie. – Din germina “a încolţi” (< lat. germinare) + -ar.

gheb, ghebe, s.n. – Specie de ciuperci comestibile (Armilariella mellea). – Probabil din lat. *glibbus (DEX).

gherdán, -e, (zgărdan), s.n. – Şirag de mărgele, de galbeni. – Din tc. gerdan “gât”, gerdanlik “şirag” (Şeineanu cf. DER).

ghézeş, -uri, (ghezăş), s.n. – Garnitură de tren: “Când i vedé ghezăşu / Nu-ţ’ mai usca sufletu” (Memoria 2001: 93). – Din magh. gõzõs “cu aburi” (din gõz “abur”) (Ţurcanu).

ghin, ghinuri, s.n. – Daltă cu tăişul rotund, cu care se realizează ornamentele pe obiectele din lemn (Nistor 1977; Felecan 1983). – Et. nec. (MDA).

ghíndură, -i, s.n. – Nod. – Lat. glandura (Felecan 2011).

ghínci, (gânj), s.n. – Cerc făcut dintr-o nuia subţire şi scurtă: “De Bobotează, fetele îşi aduceau o farfurie cu apă şi îşi făceau ghinciuri de mesteacăn luat de la Sînjorz” (Bilţiu 2001: 352). – Et. nec.

ghionoáie, ghionoi, s.f. – (ornit.; pop.) Ciocănitoare (Picus viridis). În Maramureş este o specie sedentară, care părăseşte însă iarna pădurea, apărând în livezi, unde găseşte muşuroaie de furnici, ouăle acestora fiind hrana lor preferată (Ardelean, Beres 2000). – Cuvânt autohton, cf. alb. gjon “cucuvea” (Philippide 1928, Rosetti 1962, Russu 1981, Brâncuşi 1983).

ghizdéi, -eie, s.n. – Peretele din bârne sau piatră, cu care se căptuşeşte fântâna pe dinăuntru (Antologie 1980). – Din sl. gyzda “podoabă, ornament” (DA, DER, DEX).

giudéţ, s.m. – 1. Primar. 2. Judecător. Giudeţu’, supranume în Suciu de Sus (Mirescu, 2006). – Din jude “cârmuitor, judecător”.

giúlgi, -uri, (giolgiu, giolj, jolj), s.n. – Pânză subţire, transparentă, cu care se acoperă mortul; linţoliu: “Ştiu eu ce mi-i leacu, / Giolju şi colacu” (Calendar 1980: 6). – Din magh. gyolcs (< germ. Kölsch).

giundí, giundesc, vb. tranz. – A înjunghia: “Iosâp ş-o pus un gând rău / Să giunde pă frate-său” (Ţiplea 1906: 440). – Din junghia “a înjunghia” (< lat. ingulare).

giuválă, s.f. – Jivină: “O giuvală de câne” (Papahagi 1925). – Et. nec.

glájă¹, -e, s.f. – Sticlă, recipient (Memoria 2001). Sticlă de lampă. – Din germ. Glas “sticlă” (DER).

glájă², -e, s.f. – Cureaua cu care se leagă cele două părţi mobile ale îmblăciului.  “Glaje d’e-mblăciu” (Mara). – Din oglajă (< sl. oglavu “cap, căpătâi”).

glédă, -e, (glidă, gled), s.f. – (mil.) Rând, şir de soldaţi. Unitate de luptă: “Stăm în gledă, ca neşte brazi” (Bârlea 1924: 8). “Stăm în gled cu noaptea-ntreagă / Să sim gata mai degrabă” (Papahagi 1925: 275). – Din germ. Glied “front, rând”.

gligán, -i, s.m. – Porc mistreţ; porc de pădure. Gligan, poreclă şi n. pr. – Din bg. gligan (Conev, Candrea, DEX).

gloábă, -e, s.f. – 1. Taxă, amendă (Ţiplea 1906). 2. Despăgubire (Papahagi 1925): “Am trăit numa cu gloabă şi cu năcazuri” (Papahagi 1925: 325). 3. Mârţoagă, cal slab: “C-am rămas cu cele gloabe, / Cu oile cele şchioape” (Fochi 1964: 563). – Din sl. globa “pedeapsă” (Miklosich cf. DER).

gloátă, -e, s.f. – 1. Mulţime. 2. Alai. 3. Familie, neam: “Cu tătă gloata sa” (Papahagi 1925). – Din sl. glota, cf. srb. glota “familie”.

globdí, globdesc, vb. tranz. – A pedepsi, a amenda: “Plata care o-am plătit, / Doamne, bine m-o globd’it” (Bilţiu 1990: 137). – Din gloabă “amendă”.

glod, -uri, s.n. – 1. Noroi, mâl. 2. Teren, drum noroios: “Că de glod te duci pe pod, / Da’ de dragoste nu pot” (Memoria 2001: 95). 3. Glod, localitate în Maramureşul istoric, pe valea Izei. – Cf. magh. galád “josnic, mârşav, perfid” (DA, DEX); Creaţie expresivă, din rad. glo- “bălăceală” (DER).

glúgă, glugi, s.f. – O fâşie din ţesătură din lână, dreptunghiulară, îndoită pe lungime, cusută la una din laturile înguste, formând astfel un capişon, care acoperă capul şi, în parte, umerii şi spatele. Prinsă cu un şnur de umăr, mai serveşte pe vreme bună şi ca traistă. Iar noaptea este uneori folosită şi drept un fel de sac de dormit (v. Bănăţeanu 1965). “Este incontestabilă reprezentarea glugilor din grupul de daci veniţi să trateze cu romanii, aşa cum apar pe Coloana lui Traian de la Roma” (idem, 31). “Pe mine pământ nu puneţi, / Numai dalbă gluga mea” (Fochi 1964: 565). – Cf. bg. gugla (DEX); Bg. glugla (Tiktin, DA, Scriban cf. DER).

goángă, s.f. – 1. Nume generic pentru insecte. 2. Şină de lemn, utilizată în exploatarea forestieră: “Un mijloc mai perfecţionat de deplasare a lemnului la drumul de acces era goanga, care funcţiona după principiul şinelor, doar că acestea nu erau din fier, ci din lemn; trunchiul glisa, fiind tras de cai” (Dăncuş 1986). – Formă onomatopeică (MDA).

godín, -i, s.m. – Godac, purcel (până la un an): “Cu untuţ din godinaş” (Memoria 2001: 8). – Cf. godac (< sl. godu “an” + -an).

godínă, -e, s.f. – Loc cu mulţi purcei, cf. (top.) Godineasa, una din vetrele vechi ale satului Gârdani (zona Codru). – Din godin “purcel în lapte”.

gógă, gogi, s.f. – 1. Conducătorul ceremonialului ghicirii ursitului (la Vergel). 2. Sperietoare de noapte pentru copii (Hotea 2006). – Cuvânt autohton, cf. alb. gogë “bau-bau” (Rosetti 1962, Brâncuşi 1983).

gogolí, gogolesc, vb. tranz. – A desmierda, a mângâia (Papahagi 1925). – Din cocoloşi.

golimán, -i, s.m. – Om sărac, cerşetor, scăpătat: “Că nu suntem golimani, / Că suntem oameni cu bani” (Antologie 1980: 179; Borşa). – Din gol + -man.

golomós, adj. (golomoz, golomoţ, gălămoz) – 1. Ghem, cocoloş. 2. Netrebnic, fără niciun folos (Bârlea 1924): “Şi-a rămas ce-i golomas / Să iubească ce-i frumos” (Bârlea 1924 I: 102). – Et. nec. (MDA).

golónd, -uri, s.n. – Şiret, şnur. – Din magh. galandféreg, trad. calc din germ. Bandwurm (Ţurcanu 2008: 91).

góman, (gumăn), s.n. – Sunet, cântec, zgomot, larmă. Termen atestat accidental în Maramureş: “Pe cel picioraş de munte / Ce gumăn de om s-aude? / Nu-i gumăn de om bătrân, / Că-i de trei păcurăraşi” (Fochi 1964: 570; Tg. Lăpuş, 1927). Îl reîntâlnim în Moldova: “S-aude, s-aude / Departe la munte / Gomăn, gomănaş, / Glas de buciumaş; / Gomăn, gomănind, / Oile pornind” (Mioriţa, Costăchescu). – Din sl. gómon, hómon (Costăchescu, DA, DER).

gomolóz, -oaze, s.n. – Tăciune de grâu (Memoria 2001). – Din gomoloz “cocoloş, bulz”, ref. la forma tăciunelui.

góniţă, adj. – 1. Ud, fleaşcă, leoarcă: “Şi dacă se ducé, ziné tăt goniţă până la brâu, că umbla pân ierburile ude şi p’îngă râu” (Memoria 2004-bis: 1281). 2. Animal “în călduri” (se referă de obicei la vacă). – Din goni (< sl. goniti) + -iţă.

gordónă, -e, (gurdună), s.f. – Contrabas. – Et. nec. (MDA).

gorgán, -ă, adj. – Boţit, crescut, dâmbos: “Mămăligă gorgană” (Papahagi 1925; Ieud). – Din gorgan “movilă” (< rus. kurgan, cf. ucr. kurhan).

górnic, -i, s.n. – 1. Paznic, pândar. 2. Pădurar: “Şi eu, mândrucă, m-oi fa / Un gornicel hireşăl” (Bârlea 1924: 57). – Din sl. *gorǐnikǔ (< gora “munte, pădure”).

gótcă, gotce, s.f. – 1. Curcă (gotcoi = curcan); truşcă (truşcoi). Atestat în Giuleşti, Berbeşti, Vad şi Săpânţa (ALR 1971: 396). 2. Găină sălbatică (m., cocoş de munte). – Din ucr. gotka (DER).

goz, -uri, s.n. – Rest, gunoi, mizerie: “Curţile le măturară, / Gozu-n poale că-l luară” (Calendar 1980: 134). – Din magh. gaz “buruiană”.

grádişte, -i, s.f. – 1. Gard din lemn ce împrejmuieşte prispa casei (D. Pop 1978). 2. Grilaj: “Dar uşa era închisă cu gradiştea de fier pe dinăuntru” (Bilţiu 1999: 279; Sarasău). – Din sl. gradište “castru, fortăreaţă, cetate”.

grái, graiuri, s.n. – 1. Glas, voce. 2. Vorbă, cuvânt: “Soru-sa din grai grăie” (Bilţiu 1990: 33). În expr. a lua în grai = a bârfi: “Nu vini pă strat de ai, / Te-or lua oamenii-n grai” (Bilţiu 1996: 326). – Der. regr. din grăi (< bg. graja, srb. grájati).

gráiner, s.m. – v. crainer.

graná, -e, (grănat), s.n. – 1. Salbă de mărgele pe care o poartă fetele sau nevestele la gât: “Are mândra un grănat, / Ce l-a ţesut cu oftat” (Lexic reg.; Chioar). 2. Piatră semipreţioasă de culoare roşie. – Lat. granatum.

graná, (granatir), s.m. – (bot.) Plantă erbacee aromatică (Chrysanthemum parthenium); grădiştea lui Cristos, creasta cocoşului, iarbă amară, muşeţel de grădină. Se foloseşte în medicina populară contra durerilor de cap şi de urechi (Borza 1968: 47): “Ş-on firuţ de granatir; / Granatiru mohorât, / Să-ţi pară popa urât” (Bârlea 1924: 28; Ieud). – Et. nec. (MDA).

grá, -e, s.f. – 1. Greblă pentru fărâmiţarea pământului arat: “Până la finele sec. XIX, cele mai multe grape erau în întregime din lemn. Treptat, acestea au fost înlocuite cu grape cu dinţi din fier şi cu structură din lemn, iar astăzi tot mai frecvent se foloseşte grapa mecanică” (Dăncuş 1986: 41). 2. Îngrăditura care se pune în gura pârâului ca să oprească crengile, lemnele care le aduce apa spre moară. – Cuvânt autohton, cf. alb. crep “cârlig” (Russu 1981; Brâncuşi 1983; Rosetti 1962).

grăí, vb. refl. – A se vorbi, a se sfătui, a pune la cale, a complota: “Tăt s-o grăit să-l omoară” (Bilţiu 1996: 118). – Din srb. grájati (MDA).

grăíţă, -e, (graiţă, griţar), s.f. – Crucer, 2 bani (Bud 1908). Griţar, monedă veche de 2 fileri (Bârlea 1924): “Pentr-on struţ de două graiţă” (Bârlea 1924 II: 213). Monedă mică de aramă în uz (în Trans. şi Bucov.) înainte de Primul Război Mondial şi valorând a suta parte dintr-un florin (Bilţiu 1996). – Din germ. Kreuzer, monedă veche cu o cruce imprimată, care a circulat în sec. XIV-XIX.

grămătíc, -i, s.m. – (înv.) Secretar într-o cancelarie boierească: “Vine Micu, grămăticu” (Antologie 1980: 83; Sălsig-Codru). – Din ngr. ghrammatikós.

grci, adj. s. – Zgârcit. Grâciu, poreclă în Dragomireşti (ALR 1969). – Din zgârci “a se strânge”.

grâmjí, grâmjesc, vb. intranz. – A scânci, a plânge: “Prinse pruncu a grâmji / Şi arinii a-l pârî / La păgânii de jidani” (Brediceanu 1957: 141; Budeşti). – Et. nec. (MDA).

grâíşte, s.f. – Holdă, lan de grâu. – Din grâu (< lat. granum) + -işte.

gréblă, -e, s.f. – 1. Unealtă agricolă cu dinţi de lemn şi coadă lungă, pentru strâns fânul: “Clăcaşii cu furcile, / Fete mari cu greblile” (Memoria 2001: 82). 2. Grătar; îngrăditură de fier deasupra puţului, în exploatările miniere. – Din srb. grebla, cf. alb. grembëlë (DER).

greu, grea, adj. – În expr. a fi grea = a fi însărcinată, gravidă; groasă: “Când am fo cu tine gré / Am trecut peste-o vâlce, / Ţi-am scăpat norocu-n ié” (Calendar 1980: 91). – Lat. gravis, grevis.

grindéi, -eie, s.n. – Parte componentă a plugului cu tracţiune animală: “Până-am făcut bârsă nouă / Mi s-o rupt grindeiu-n două” (Şteţco 1990: 233). – Din grindă (< sl. grenda) + -ei.

grindél, -ei, s.m. – Specie de peşte (Orthris barbatulus) frecvent în râurile din Maramureş. – Din săs. grendel (< germ. Grundel, Gründel).

griţar, s.f. – v. grăiţă.

grof, -i, s.m. – Nobil maghiar, proprietar de terenuri, cu titlul de conte: “Nu-mi dau mintea cât o port / De binele unui grof” (Bârlea 1924 II: 265). Grofu, poreclă în Rohia-Lăpuş (Birdas 1994); în Săpânţa (ALR 1969). – Din magh. gróf (< germ. Graf).

gróhot, -e, s.n. – Grohotiş; îngrămădire de bucăţi de rocă colţuroasă, rezultate din dezagregarea stâncilor. (top.) Grohotu, munte în Borşa. – Din rus. grohot (MDA).

gromóvnic, -e, s.n. – Carte populară de prevestire a viitorului, cu caracter astrologic, pe baza interpretării tunetelor, în raport cu zodia în care se produc. – Din sl. gromovǐnǔ, de la gromǔ “tunet” (DA, Scriban cf. DER).

gros, groşi, s.m. – 1. Adâncime, profunzime: “Sare-n vânt, sare-n pământ, / Sare ‘naltu norilor / Şi-n groşii pământului” (Bilţiu 1996: 95; Mânău). 2. Buştean, butuc gros (Dariu Pop 1938). Groşi şi Groşii Ţibleşului, localităţi în jud. Maramureş. – Lat. grossus.

groş, -i, (groşiţă), s.m. – Monedă de argint care a circulat odinioară în Moldova: “Lasă, lele, pe-o groşiţă. / – Nu poci, că-i de bivoliţă” (Papahagi 1925: 173). – Din germ. Groschen, pol. grosz (< lat. grossus).

groştr, (groşcior), s.n. – Smântâna care se alege deasupra laptelui nefiert: “Care se alé în cănţi de lut, deasupra, dacă se pune laptele proaspăt, nesert, la prins” (Faiciuc 1998); “Că laptele mi l-o luat, / Groşt’iorul mi l-o strâcat” (Memoria 2001: 55). Atestat doar în Transilvania de nord şi Maramureş (ALR 1956: 305). Groşt’ioru, poreclă în Gârdani-Codru. – Din gros “dens; gras” + -tior.

grúi, gruiuri, s.n. – 1. Pisc de deal; colină, movilă: “Eu mi-s floare de pe grui / Şi nu-s sâla nimănui” (Memoria 2001: 99). Grui, deal în Lăpuşu Românesc. 2. (s.f.) Cocor; gruhă, gruhoi (ALR 1961: 696). Grui, Gruia, n. pr.: “Domnu are un fecior / Şi îl cheamă Gruişor” (Memoria 2001: 104). – Cuvânt autohton, de la rad. *guer “munte” (Russu 1981); Cuv. rom. preluat în magh. (guruj) (Bakos 1982).

grumáz, grumaji, s.m. – 1. Gât, beregată. 2. Gâtlej: “Cu plăcintă şi cârnaţ / Că merg bine pe grumaz” (Calendar 1980: 16). – Cuvânt autohton, cf. alb. gurmaz, gërmaz (Philippide 1928, Rosetti 1962, Russu 1981, Brâncuşi 1983).

grumbí, grumbesc, (grumbdi), vb. intranz. – A supăra, a necăji (pe cineva); a greşi (faţă de cineva): “De te-a grumbdi câteodată, / Strânge-o-n braţă şi o iartă” (Memoria 2001: 110). – Cf. grumb “grosolan, vulgar” (< sl. grabu, srb. grub).

grunz, grunji, s.m. – 1. Bucată dintr-o materie sfărâmicioasă. 2. Bulgăre: “Pună-n scaldă grunz de sare” (Calendar 1980: 111). – Cuvânt autohton, cf. alb. grundë, din rad. *grund (Philippide 1928, Rosetti 1962, Russu 1981, Brâncuşi 1983).

grunzurós, -oasă, (grundzuros), adj. – Grunjos, cu asperităţi; cu obstacole: “Drumu-i greu şi grundzuros” (Papahagi 1925: 278). – Din grunz + -uros.

gú, gube, s.f. – Haină ţesută din lână, cu miţe, care se poartă iarna, atât de bărbaţi cât şi de femei: “Da’ aceie nu-i negură, / Că-i badea cu gubă sură” (Calendar 1980: 104). În Maramureş, în trecut, a avut şi o funcţie socială, de diferenţiere dintre nemeşi, ce purtau gube albe şi porţieşi, care purtau gube sure (v. Bănăţeanu 1965: 124). – Din magh. guba (Cihac, DA cf. DER, DEX).

gudurá, vb. refl. – (Despre câini) A-şi manifesta bucuria faţă de om. (Despre oameni) A se linguşi. – Cuvânt autohton, cf. alb. gudutis (Russu 1981).

gugúţ, adv. – A sta pe vine; ghemuit. – Probabil din gugu “bulgăre de pământ” (< germ. Kubel “glob”) sau guguş “porumbel” (< bg. guguška).

guj, -i, (guz), s.m. – Şobolan. Guji de pământ = şobolan de mină, socotiţi “protectori ai minelor”: “Gujii-s un fel de şoareci mai mari, şobolani. Aceia anunţă surpările. Dar nu toţi, numa care-s de pământ, care-s căţei de pământ” (Bilţiu 1999: 120; Onceşti). – Din magh. güzü “şoarece de câmp”.

gújbă, -e, s.f. – Lemn bătut în pământ care, cu ajutorul gânjului, serveşte la fixarea vârtejului la stână (Papahagi 1925; Budeşti). – Cf. cujbă (MDA).

gujdít, -ă, (cujdit), adj. – Cocoşat, adus de spate; gârb: “Şi cei bătrâni să gujdesc” (ALR 1969: 111). – Din gujbă “lemn încovoiat” + -it.

gurgói, (gurgui, gurgâi), s.n. – 1. Vârful ascuţit al opincii: “La gurgâi cu floricele / Ţi-om rădica până-n stele” (Bârlea 1924 I: 120). 2. Partea încovoiată de la tălpile saniei; botul saniei (ALR 1956: 359). 3. Vârf, culme. (top.) Gurguietu, munte în Botiza (Papahagi 1925). – Cf. lat. gurgulio “beregată” (DA, DEX); Gurgullus (Hasdeu).

gustáre, gustări, s.f. – Mâncare rece între mese. În Maramureş: prânz, dejun: “Haida la noi pe gustare” (Memoria 2001: 63). “Maramureşenii la dejun îi zic prânz, gustare, iar mâncarea de după-amiază, între orele 16.00-17.00 e ojină” (Bârlea 1924). – Din gusta (< lat. gustare).

gúşă, -e, s.f. – 1. (med.) Umflătură a gâtului, prin mărirea glandei tiroide. 2. Fire de tors strânse pe degetele mâinii în formă de cerc, spre a servi la împletitul unui brâu. 3. Umflăturile de la trunchiurile arborilor. – Cuvânt autohton (Philippide 1928, Rosetti 1962, Russu 1981, Brâncuşi 1983).

gú, s.f. – (med.) Apoplexie, paralizie, dambla. – Lat. gutta “picătură”, cf. ucr. gota “paralizie” (DER).

guti, (gutui), s.m. – (bot.) Pom fructifer cu fruncte galbene, mari, acoperite cu puf şi cu miezul tare (Cydonia oblonga). În Maramureş: mere gutâi, mere gutâie, mai rar gutui. Forma gutui e specific în Oltenia, Muntenia şi sudul Moldovei; gutin – în Transilvania, gutân – în Banat. “Mere roşii şi gutâie, / Să mănânci, să te mângâie” (Şteţco 1990: 209); “Blem, mândrule, la feţâie / Să mâncăm mere gutâie” (Ţiplea 1906: 480). (med.) Ceaiul din fructe se foloseşte contra tusei şi răguşelii; din seminţe se prepară “apă de ochi” (Butură 1979). ■ (top.) Dubletul lui Gutâi, masiv muntos, de origine vulcanică, situat la nord de Baia Mare. Probabil forma locală “(măr) gutâi” se datorează confuziei cu top. Gutâi. – Lat. cotoneus, prin intermediul *cottaneus (< cottana “smochină”) (Graur, Rosetti, DA); Cf. germ. Quitte “gutuie” (Ţurcanu).

guz, -i. (guj, guzgan), s.m. – Nume dat unor animale rozătoare (mari): şobolan, cârtiţă. – Din magh. güzü “şoarece”.

H

 há, -e, (habdişte, hăbdişte), s.f. – 1. Şezătoare: “Prostu-i badea, n-are coarne, / Vine-n habă, numa doarme” (D. Pop 1978: 195; Odeşti-Codru). Termen atestat doar în Trans. de nord-vest. 2. Priveghi. – Et. nec. (MDA).

há, -e, s.f. – Neam, tagmă, fel, grup, castă: “Nimeni să nu mă cunoască / C-am fost eu la hada voastră” (Bârlea 1924: 34); “O vinit la noi cu tătă hada lui” (Faiciuc 1998; Dragomireşti). – Din magh. had (hadsereg) “armată, oaste” (Candrea cf. DER).

hagắu, -auă, s.n. – (înv.) Târnăcop; calhău, galhău. – Posibil din germ. Hacke “târnăcop”.

haitắu, haităi, (heitaş, hăitaş), s.m. – Gonaş; cel care alungă vânatul. – Din haită (< magh. hajtás “gonire, hăituire”).

halaríp, -i, s.n. – “Se zice când cineva stă pe mâini şi cu picioarele în sus” (Bârlea 1924). Halaripi, poreclă pentru locuitorii din Valea Stejarului (fosta Valea Porcului): “Halaripi Valea Porceni, / Pită crepată, coştueni” (Bârlea 1924 II: 309).  – Et. nec.

halắu, s.n. – Jgheab din lemn în care se pune sare pentru oi şi, în general, mâncare la animale. – Din valău (< magh. vállu).

hald, s.n. – v. hand.

halípă, -e, s.f. – Haină ruptă, zdreanţă (Faiciuc 1998). – Cf. ucr. halena (MDA).

halúbă, -e, s.f. – Haină: “Ca halubele din fetie / Să le-ncarce pă tri cară” (Papahagi 1925: 170). Termen atestat şi în Maramureşul din dreapta Tisei (DRT). – Et. nec. (MDA).

halúşcă, haluşte, s.f. – (gastr.) Foi de varză (sau viţă-de-vie) umplute cu orez şi carne tocată sau păsat; găluşcă, piroşt’e, bruzbuţă, holupcă. – Din găluşcă (< rus. galuşka).

hámneş, -ă, (hamniş), adj. – 1. Şiret, perfid, lotru; fals. 2. Nesătul, lacom: “Şi gura mi-i hamneşă” (Papahagi 1925: 191); “Am bărbat tare hamniş, / De mine toate le-o-nchis” (Bârlea 1924: 247). – Cuvânt autohton (Rosetti 1962, Brâncuşi 1983).

hámer, -e, s.n. – Ciocan. Hamori, top. în Lăpuşu Românesc unde, pe vremuri, funcţiona un atelier manufacturier, care executa diferite obiecte de fier necesare pentru locuitori, mineri şi armată (Băiuţ 2003: 14). – Din germ. Hammer “ciocan”.

hand, -uri, (hald), s.n. – Cânepă de sămânţă (în Chioar); hăldan, aldan (ALR 1956: 253). – Cf. germ. Hanf “cânepă” (Ţurcanu).

handál, -uri, s.n. – Partea mai întărită (sau mai înaltă) a unui orăşel (Bârlea 1924): “Pe la noi, prin hăndăluţ, / Toată muta-i cu drăguţ” (Bârlea 1924 II: 292). Ilba Handal, localitate minieră în apropiere de Seini. – Din germ. Handal “dâmb” (Ţurcanu 2005).

harám, -uri, s.n. – Jaf, pradă. ■ (loc. adj. şi adv.) De haram = la voia întâmplării, fără stăpân, lăsat în paragină; de batjocură, de râs: “Să despărţé de familie. Era de haram. Făce haram. Era de râs în sat, batăr c-o fost om de cinste” (Bilţiu 2001: 119); “Du-te, moarte, şi-n alt neam / Nu face din noi haram” (Memoria 2001: 114). – Din tc. haram “ilicit, prohibit” (Şeineanu, DA, DEX); Srb. haran “gratuit” (DER).

harást, -uri, (haras), s.n. – Fibră (Coman 2004); Arniciu colorat (Lenghel 1979); Lână de merinos colorată (Bulgăr 2007). – Cf. magh. haraszt “ferigă”.

haraşéu, -ei, s.n. – Şef, căpetenie a lotrilor, a tâlharilor: “Şi pe noi ne-or auzî / Haraşeii lotrilor, / Putere tâlharilor” (D. Pop 1978: 222; Băseşti). – Et. nec.

harbúz, harbuji, s.m. – Dovleac, pepene verde; cucurbătă: “A ta ziţă de harbuz / Să suie pă gard în sus” (Papahagi 1925: 167). Harbuz, poreclă în Dragomireşti şi Bârsana. – Tc. harbuz; Din rom. provine pol. arbuz, ucr. arbuza (DER).

hárcă, (hârcă), s.f. – (mit.) Peşte uriaş; balenă; “tata peştilor” (Papahagi 1925): “O mărs o fată cu boii la râu şi s-o băgat în marginea râului să adape boii. Şi odată o vinit harca şi-o prins-o pă fată de picior” (Bilţiu 1999: 138): “În Maramureş, deşi lipsesc apele mari, întâlnim totuşi mitocredinţe ale apelor, unele născocite din raţiuni de ordin practic, având drept scop îndepărtarea copiilor de la apele curgătoare” (Bilţiu 1999: 26-27). – Probabil din hârca (< ucr. hyrka).

hásnă, -e. s.f. – 1. Folos, câştig, profit. 2. Satisfacţie. În expr. a avea hasnă (de ceva sau de cineva) = a avea folos; a se bucura de ceva sau cineva. – Din magh. haszon “profit” (MDA).

hat, -uri, s.n. – 1. Fâşie îngustă de teren nearat care desparte două ogoare; mejdă, răzor. 2. Coama arăturii. 3. Vad, trecere de apă; trecătoare; şar. – Cf. ucr. hat “zăgaz; dig” (DEX, DER).

hatijác, -uri, (hătijac), s.n. – (mil.) Raniţă de soldat; borneu. – Din magh. hátizsák “raniţă”.

hátra, adv. – Înapoi. (în expr.) Umblă de-a hatra = umblă de-a-ndărătelea (Papahagi 1925: Şieu). – Din magh. hátra “înapoi, îndărăt”.

haţu, haţauă, (hăţaş, hăţău), s.n. – Cărare, potecă. Cărarea de la stână la izvor sau în sat (ALR 1956: 408). O cărare pe povârnişul unui deal, pe unde se trag lemne (Lenghel 1979; Hotea 2006). – Et. nec. (MDA).

háznă, -e, s.n. – Folos: “Pe cum n-am avut nici eu / Haznă de drăguţu’ meu” (Memoria 2001: 98). “E atât de general întrebuinţat cuvântul haznă, încât cel literar abia ici colo se aude, rar” (Ţiplea 1906). – Din magh. haszon “folos”.

hăciúg, hăciuji, s.m. – Creangă: “A me parte-i îngrădită / … / Tot cu pari şi cu hăciuji” (Şteţco 1990: 146). – Din hăţiş (cf. desiş, tufiş).

hădăráş, -i, (hădărău, hadarău, hadarag), s.m. – Bota scurtă a îmblăciului, cu care se loveşte snopul: “Voi d-aicea vă luaţi, / În pădurea cea de fagi / Şi vă tăiaţi hădăragi” (Bârlea 1924: 26). – Din magh. hadaró “îmblăciu”.

hăitáş, -i, (haitău), s.m. – 1. Gonaş. 2. Iaz care dirijează apa la o moară: “Şi acolo, pe podul Miresii, era un hăitaş mare” (Bilţiu 1999: 139). Hăitaş, top. în Rohia-Lăpuş. – Din haită (< magh. hajta) + -aş.

hăizáş, -uri, s.n. – Acoperişul de la casă, şură sau grajd. În Maramureş se face acoperiş (hăizaş) chiar şi deasupra porţilor de lemn, de la intrarea în gospodărie. Acesta “este construit, aproape fără excepţie, în două ape. (…) Rândul al doilea de draniţă, care depăşeşte cu 10 cm. înălţimea acoperişului, formează creasta. De obicei, creasta se termină în coadă de rândunică având un evident rol ornamental (Nistor 1977: 22). “Pă un hăizaş de casă, ce zine pă apă, ca o şaică, zd’era şi ţâpure Roman Toad’er şî cu un prunc” (Lenghel 1979: 131). – Din magh. hajzás (MDA).

hălădí, hălădesc, vb. intranz. – 1. A trăi undeva în voie, în linişte. 2. A scăpa cu viaţa. 3. A reuşi, a trece de, a apuca: “La alţii le-o părut bine / C-o hălăduit cu mine” (Bârlea 1924 II: 135); “Cine ibde ş-apoi spune / Nu hălăduia din fune” (Calendar 1980: 81). – Din magh. haladni “a merge mai departe”.

hămnisít, -ă, (hămnisât), adj. – Nesătul, lacom. – Din hamniş (< magh. hamis) + -it.

hăpt, adv. – Chiar, tocmai: “Unde-a vede munţi cu brazi / Gândi-u-a că is hăpt fraţi” (Calendar 1980). – Cf. hăt (< ucr. het).

hărămní, vb. refl. – A se distruge (Papahagi 1925). – Et. nec.

hărst, interj. – Comandă pentru oi ca să intre în staule pentru a fi mulse (Hotea 2006). – Cf. hârşti, hârş “cuvânt care imită zgomotul produs de spintecarea aerului cu un bici” (onomatopee).

hăsnuí, -esc, vb. tranz. – 1. A avea folos 2. A uza de ceva. – Din hasnă + -ui.

hăt, adv. – 1. Destul. 2. Mult. În expr. hăt tare, hăt departe (Ţiplea 1906). “Drăguţa mi-i mărişoară, / Cătunia hăt m-omoară” (Papahagi 1925: 209). – Din ucr. het (DA cf. DER).

hătijác, s.n. – v. hatijac.

hăţ, s.n. – v. hâţ.

hăţí, hăţesc, vb. refl. – 1. A se apuca (de treabă), a începe o acţiune. 2. A se prinde (de ceva): “Toţi de d’işin se hăţâră” (Memoria 2001: 33). – Din haţ (indică o mişcare pentru a prinde sau a apuca; onomatopee).

hăţáş, s.n. – v. haţău.

hăznuí, hăznuiesc, vb. intranz. – A folosi: “O hăznuiesc la toate bolile” (Memoria 2001: 29). “Cât în lume ai muncit / Nimica n-ai hăznuit” (Şteţco 1990: 49). – Din haznă “folos” + -ui.

hâd, -ă, adj. s. – 1. Urât, diform, respingător. 2. Murdar, hâros, tinos: “Şi tu tăt cu hâda-i hi” (Papahagi 1925: p.194). (mit.) Hâda-Băii, personaj mitologic local, asemănător cu Fata Pădurii: “Frunză verde unghia găii, / Mă ibăsc cu Hâda-Băii” (Bârlea 1924 I: 279). – Cf. ucr. hyd (DEX).

hâznie, -ii, (hâdzănie, hâdzăne), s.f. – Arătare necurată, bizară, slută: “Tu, hâdzăne! Pă tine nu te vede nime” (Bilţiu 2001: 119). – Din hâd + -anie.

í, hâiesc, vb. refl. – A se opinti (pentru a ridica o greutate); a se încorda; a se apleca. – Cf. magh. hajol “a se apleca” (DEX).

hâitú, hâituri, s.f. – (med.) Hernie; vătămătură. – Din hâi “a se opinti” (acţiune care poate declanşa hernia) + -tură.

hlbe, s.f., pl. – (la pl.) Resturi alimentare ce rămân de la masă. În amestec cu apă (lătúri), se dau la animale: “Cu hâlbele de pă masă” (Papahagi 1925: 207). Termenul circulă în Transilvania şi Bucovina. – Et. nec. (MDA).

hâlbăít, -ă, adj. – Netrebnic, nemernic (Lenghel 1979; Bârsana). – Probabil din hâlbe/hâlbă + -it.

hâlboá, -e, (hâlbon, hâlbonă), s.f. – 1. Vârtej; loc mai adânc în albia pârâului (Hotea 2006). 2. Baltă, loc de scaldă (Chioar). Valea Hâlbocii, top. în Rozavlea (Caia 2002: 8). – Cf. bolboană (< a bolboci).

hâlbotí, hâlbotesc, vb. tranz. – A sorbi, a mânca cu zgomot: “O hâlbotit tăt din troacă” (Faiciuc 1998). – Din hâlbe + -oti.

hându, hândauă, s.n. – Apă mică: “Murăş, Murăş, hândăuaş / Nu păzî, nu tulbura / Că-i mândru pă faţa ta” (Ţiplea 1906: 478). – Et. nec.

hnsă, -e, s.f. – Grup de oi despărţite de turmă (Morariu 1937: 146). – Et. nec. (MDA).

h, -e, s.f. – 1. Ceartă, neînţelegere, zâzanie. 2. Murdărie, jeg. – Der. reg. din  hârâi “a se certa”.

hârâí, hârâiesc, vb. intranz. – A aţâţa, a întărâta. – Din hâr “cuvânt care imită mârâitul câinelui” (onomatopee).

hârb, -uri, (hârboi), s.n. – 1. Vas spart; ciob. 2. Vas, oală de lut veche, uzată: “Mă-ntorsăi cătă lădoi, / Tăt de-un blid şi de-un hârboi” (D. Pop 1978: 175). – Sl., cf. bg. hărb (DA cf. DER).

hrcă, hârce, s.f. – 1. Femeie bătrână, urâtă şi rea. 2. Vechitură, hârb: “Hârcă de babă săraca, / Unde ţi-e fata cea dragă?” (Antologie 1980: 285). Vezi şi harcă. – Din ucr. hyrka (DEX); Formaţie regresivă de la hârcâi, cf. horcăi (DER).

hârcotí, hârcotesc, (hârcâi, hârcăi), vb. intranz. – A respira greu, zgomotos. – Din hârcăială “respiraţie zgomotoasă” (formă onomatopeică).

hârgu, hârgauă, (hârdău, hârbău), s.f. – Oală mare de lut, cu două toarte, în care se păstrează alimentele: “Văzui pă soacra că vine, / Cu tocana-n pindileu, / Cu laptele-ntr-on hârgău” (Bilţiu 2002: 217; Stremţ-Codru). În Lăpuş, cununa şi struţul miresei se află la un loc, pe gâtul unui vas de lut (hârgău) plin cu apă din cel mai curat şi mai rece izvor al satului (Memoria 2004-bis: 1226). – Cf. hârb “oală de lut veche” (> hârbău).

hârós, hâroasă, adj. – Murdar; tinos, hâd, jegos. – Din hâră “murdărie” + -os.

hârtí, (hărtică, hertică), s.f. – (med.) Tuberculoză: “…da aşe o căpătat hârtică la plomâni, cum zâcem noi p-aici” (Bilţiu 2001: 261). – Din hârcă, hârcăit “respiraţie zgomotoasă” + -ică; Cf. germ. Hektik “respiraţie specifică bolnavilor de tuberculoză” (Ţurcanu).

hârticós, adj. – v. heticos.

hârtoá, s.f. – v. hotroapă.

hârzób, hârzoabe, s.n. – Cerc de lemn sau de metal de care se prinde o pânză, prin care se strecoară zerul; sită (Papahagi 1925). – Sl., bg. vărzop “legătură” (Cihac, Tiktin cf. DER).

hâşâí, hâşâiesc, (hâşăi), vb. intranz. – A alunga, a îndepărta; a ţâpa: “Io de-acolo n-oi fuji, / Batăr cât m-a hâşăi” (Bilţiu 1990: 369). – Din hâş!, interj. cu care se alungă păsările de curte (onomatopee) + -îi.

hâţ¹, -uri, (hăţ), s.n. – Frâu; d’epleu, hăţ. – Probabil din hâţ².

hâţ², interj. – Haţ; indică o mişcare bruscă, când cineva smuceşte sau trage ceva. – Forma onomatopeică.

hâţâí, -esc, vb. refl. – 1. A se agita. 2. A se legăna. 3. A se zgâlţâi. 4. A se îmbrânci. – Din hâţ² + -âi.

hâzî, hâzesc, vb. intranz. – A murdări, a urâţi: “O vacă bălegată / Hâz ciurda toată” (Lenghel 1979: 214). – Din hâd “urât”.

heába, (hiaba), adv. – În zadar, zadarnic, degeaba: “Nu-ţi bate murgu’ hiaba” (Bârlea 1924 I: 226). – Din degeaba; sau direct din geaba “în zadar” (< tc. caba).

hécelă, -e, s.f. – Perie, darac: “De ţi-a fi bărbatul drag, / Pune-i hecela sub cap” (Bilţiu 1990: 105; Lăpuş). – Din germ. Hechel “darac”.

hédeş, -ă, (hedeşeu), adj. – Frumos, plăcut: “Boii mândrei, hedeşei, / Căra-u-or lupii cu ei” (Bârlea 1924 II: 221). – Posibil din jdd. chídesch “excelent. minunat” (Ţurcanu).

héid, -uri, (heid’i), s.n. – Plantaţie, cultură de viţă-de-vie. – Et. nec.

heitéu, s.n. – v. hinteu.

hélge, helgi, s.f. – Nevăstuică (Mustela vulgaris). – Din magh. hölgy “doamnă”; tânără căsătorită; nevăstuică”.

héli, (heliu), s.n. – Loc: “Şi Domnezo te-o văzut, / Heli în rai nu ţi-o făcut” (Bilţiu 1990: 43). – Din magh. hely “loc”.

henţ, -uri, s.n. – Măruntaie de animale, resturi de carne (pe Mara, Cosău şi în Săpânţa). – Et. nec.

Hera – (top.) Deal care leagă culmea Judeleva de dealurile Plăiuţului (şoseaua Rona-Petrova). Localnicii pronunţă Herea sau Hirea. – Ar putea fi un efect al palatizării lui f în h: Fiera, Ferea (< fier); fără nici o legătură cu lat. hera “stăpâna casei”.

herdetíş, -uri, s.n. – 1. Vestirea care se face la biserică de către preotul paroh, “atunci când doi tineri, fecior şi fată, cad de acord să se căsătorească. Acestea se fac de trei ori, în trei duminici. Preotul rosteşte din amvon: «Se căsătoreşte numitul cu numita. Aceasta este prima vestire. Cine ştie ceva deosebit sau grad de rudenie până la gradul patru despre ei, să anunţe oficial parohia. Să aibă noroc». Poporul răspunde: «Noroc să deie Dumnezeu». După vestire, se stabileşte ziua nunţii” (Godja-Oú 2002: 164). 2. Herd’et’işurile din Văleni = obicei care se ţine în satul Văleni, com. Călineşti-Maramureş, în ziua de Crăciun, când toată suflarea satului, după ieşirea de la biserică, se adună în dâmb, “la Iantă” (o colină din centrul satului, denumită astfel după numele unui evreu ce a locuit în zonă, în perioada interbelică), ca să asculte un alt fel de vestiri. Acestea sunt rostite de un grup de feciori, mascaţi. Textele sunt versificate, au caracter ironic şi moralizator şi se adresează tinerilor necăsătoriţi: “Ionu lui Oú, băiatul cu sănătatea, se vesteşte pentru întâia oară cu dăscăliţa lui Iepan”. “Băiatul lui Bode Ion, cu gânduri multe, se vesteşte pentru a patra oară cu fata lui Nu Pot Be, Ileana lui Alexa lui Todoran”. “Cinstea de la măritiş / Se cunoaşte-n herd’eti’iş” (Calendar 1980: 128). – Din magh. hiresztelés “vestire”.

heredí, herdesc, vb. tranz. – A lucra, a munci, a avea o ocupaţie. – Et. nec. (MDA).

heredíe, -ii, s.f. – Ocupaţie, treabă, lucru. De regulă, în expr. a avea heredie = a avea de lucru (ceva; cu cineva). – Cf. heredi (MDA).

hernéu, -auă, (hereneu, ierneu, arneu), s.n. – Coviltir; căruţă acoperită cu rogojină sau pânză; corfă – Din magh. ernyö “coviltir”.

hertí, s.f – (med.) Tuberculoză. Se trata cu hrean ras amestecat cu miere de stup (Faiciuc 1998). – Cf. hârtică (< germ. Hektik).

heticós, -oasă, (hârticos), adj. – Bolnav de tuberculoză. – Din hertică + -os.

hía, s.n. – Lipsă. În expr. mi-i hia = îmi lipseşte, am nevoie, îmi trebuie: “Nu mă iei, nu mi-i hia, / Fie-i noră sărăcia” (Bârlea 1924 II: 67). “De-ar si hia de-o gubuţă / Om cârti ş-a si nouţă” (Papahagi 1925: 183). – Din magh. hiány “lipsă”.

hiába, adv, – v. heába.

hí, -e, s.f. – Cusur, defect: “Că în ceasu’ ce-o născut / Nicio hibă n-o avut” (Şteţco 1990: 76). – Din magh. hiba “greşeală, eroare; defect”. Cf. germ. Hieb “lovitură, crestătură” (Ţurcanu 2005).

hídoş, -uri, s.n. – Pod plutitor, ponton (Papahagi 1925). – Din magh. hidas “pod plutitor”.

hij, -uri, s.n. – Plantaţie de viţă-de-vie; vie; heid’i: “O văzut sub hiju Zetii nişte luminiţe” (Memoria 2004-bis: 1288; Cicârlău). – Et. nec.

hintéu, hinteauă, (heiteu), s.n. – Trăsură boierească, caleaşcă: “Şi l-o pus în căruţă, în heiteu acela a lor şi o pornit la drum” (Bilţiu 1990: 508). – Din magh. hintó “caleaşcă”.

hir¹, -e, s.n. – Fir, tulpină: “P-on hiruţ de iarbă mare” (Calendar 1980: 86). – Cf. fir (< lat. filum).

hir², -i, s.n. – Veste, ştire, noutate: “Ce hir i la mamă-mea?” (Ţiplea 1906: 189). – Din magh. hir “veste”.

híreş, -e, adj. – 1. Frumos, mândru. 2. Straşnic, grozav: “Tri şi patru mi-oi afla / Mai hireş ca dumneata” (Calendar 1980: 25). – Din magh. hires “renumit, vestit, celebru” (Gh. Radu 1970).

hiríz, s.n. – Ferăstrău de mână; sirisău. – Din magh. füresz “ferăstrău” (< germ. Führsäge).

hitetu, -auă, (hichetău), adj. – Înşelător, ademenitor, ameţitor: “Horilcuţa-i hichetauă” (Papahagi 1925: 194). – Probabil din magh. hitetlen “necredincios”.

hitetuít, -ă, adj. – Amăgit, înşelat: “Şi te du şi te mărită, / Nu şedea hitetuită” (Papahagi 1925: 259). – Din hitetui “a amăgi”.

hiteuán, hiteoană, (hitioan), adj. – Slab, uscat; amărât. În general se foloseşte ca adj. pentru animale: “Boul slab este hiteuan”. – Din magh. hitvány “de calitate inferioară; slab” (A. Radu 1970; DER).

hleáb, -uri, s.n. – Acaret, construcţii anexe din curtea unei gospodării tradiţionale: “Să s-aline cu tăte marhăle, / În tăte hleaburile” (Papahagi 1925: 280). – Cf. ucr. chljabaty “a se clătina, a fi hodorogit”, ref. la hleab cu sensul de “lucru rău, stricat, vechi; ciob, hârb”.

hlizí, -esc, (lizi, lizî), vb. refl. – 1. A râde de nimicuri, a chicoti. 2. A rânji. – Cf. ucr. hluzuvaty “a pune într-o situaţie ridicolă” (DER); Cf. ceh. liziti (MDA).

ho, interj. – 1. Comandă pentru a sta pe loc (se adresează animalelor, în special cailor). 2. Destul! Stai! Opreşte-te!: “Ho, ho, ho, nu mă-mpuşca, / Că nu-s fiara fiarelor” (colinda cerbului). – Cf. germ. halt!, holt! (Ţurcanu 2005).

hoáspă, -e, s.f. – Înveliş al boabelor de cereale, de fasole, de mazăre. Hoaspe, poreclă pentru locuitorii din Săcel (ALR 1969). – Et. nec.

hobăná, vb. tranz. – A legăna pe braţe: “Eu nu-l pot hobăna că mă dor mânurile” (Faiciuc 1998). – Contaminare între hlobă (< ucr. ohlobla) şi legăna (MDA).

Hobnul, s.n. – (top.) Pădure (în Groşii Ţibleşului-Lăpuş). – Cf. hobână, pe care Iorgu Iordan (1963) îl raportează la hobaie “vale, groapă între două dealuri” (Vişovan 2002).

hodíşă, adj. – (ref. la oi) Cu coarnele mari şi date pe spate (Precup 1924: 24). – Et. nec. (MDA).

hodorogí, vb. tranz. – 1. A face zgomot în mers; a hurui, a zdrăngăni: “Cine umblă pân pod şi nu hodorogeşte” (Fumul). 2. A vorbi mult şi fără rost: “Cine hodorogeşte / Puţin lucru isprăveşte” (Calendar 1980: 21). – Din hodorog (onomatopee).

hógnoş, -i, (hognog, hodnog, hotnog), s.m. – (mil.) Locotenent: “Trâmbiţele trâmbiţând, / Hognoşii pe noi strigând” (Bârlea 1924 II: 108). – Din magh. hadnagy “locotenent”.

hohér, -i, s.m. – 1. Călău: “Stegar i-a si hoheru / Că i-a tăie căpuţu” (Memoria 2001: 105). 2. Om blestemat. – Din magh. hóhér “călău”; Cf. germ. Haher “cel ce coseşte vieţi” (Ţurcanu 2005).

hoí, hoiesc, vb. refl. – A se hârjoni (cu fetele); a se drăgosti, a se săruta. – Et. nec. (MDA).

hóis, (hăis), interj. – Îndemn pentru animalele prinse la jug pentru a coti la stânga (vs. cea, “la dreapta”). – Et. nec. (MDA).

hoitár, -i, s.m. – (ornit.) Vultur alb (Neophron perenopterus). În Maramureş specia are numai o valoare istorică, deoarece este consemnată numai în literatura veche. În prezent a dispărut complet din zonă (Ardelean, Beres 2000). – Din hoit “cadavru, mortăciune, stârv” + -ar.

holbán, -i, s.m. – Persoană cu ochi mari (Hotea 2006). Holban, poreclă în Dragomireşti (Faiciuc 1998). – Din holba “a face ochii mari, a se zgâi” (< lat. volvere).

hólbură, -e, s.f. – (bot.) Plantă cu flori mari şi albe sub formă de clopoţei, care se încolăceşte pe tulpina porumbului; troscoţel; “Că i-oi hi atuncea noră / Când i-a creşte-n prag holbură” (Calendar 1980: 82). – Din volbură (< lat. *volvula, din volvere).

hólcă, s.f. – Zgomot mare, gălăgie, larmă (ALR 1969: 71). – Din ucr. golka (MDA).

hold, s.n. – Unitate de măsură pentru terenuri, echivalent cu un iugăr (5400 mp) (Lenghel 1979). – Din magh. hold “iugăr”.

hóldă, -e, s.f. – Câmp semănat, lan: “Eu holda nu am gătat” (Papahagi 1925). – Din hold “iugăr” (< magh. hold).

holendér, -dre, s.n. – (min.) Manşon pentru furtunul de apă sau de aer; colier. – Din germ. Holländer “olandez” (MDA).

holteí, holteiesc, vb. intranz. – A feciori, a petrece tinereţea: “Spală şi cămaşa mé / Care-am holteit cu ié” (Calendar 1980: 94). – Din holtei “burlac” (< ucr. holtjaj “desfrânat”).

holúpcă, holupci, s.f. – (gastr.) Sarma, haluşcă (ALR 1971: 530; Rona, Săpânţa). – Probabil din haluşcă.

homór, s.n. – Pleavă, hoaspe (ce rămân după ce se cerne grâul): “Că ţi-o lucrat săracele / Şi tu numa’ că le-ai dat / Ia, fruntea homorului / Pă deasupra ciurului” (Papahagi 1925: 235). – Et. nec.

homotí, homotesc, vb. refl. – A se încurca, a se zăpăci: “Te-ai homot’it şi mni-ai dat pe mult înapoi” (Faiciuc 1998). – Din ucr. homút (Papahagi 1925).

homotít, -ă, adj. – Cherchelit, puţin băut, vesel, pilit; şumăn (ALR 1969: 228). – Din homoti.

honcăí, (honcăli, honcoti), vb. intranz. – 1. (Ref. la lupi sau câini) A urla. 2. (Ref. la animale cornute) A răji, a boncăli: “Ce răjeşti, Florică, / Ce honcăleşti? / -Cum n-oi răji, / Cum n-oi honcot’i?” (Bilţiu 1990: 297). – Din honc, hong “glas, voce, timbru vocal” (< magh. hang “glas”).

hont, -uri, s.n. – Vagonet din lemn numit şi “căţel”, care şi-a căpătat acest nume datorită scârţâitului său, asemănător cu scheunatul câinelui. Forma cea mai arhaică, cunoscută la Chiuzbaia, era un trunchi de copac scobit, legat şi tras cu o funie. S-a folosit şi vagonetul cu trei roţi. Roaba şi vagonetul din lemn au dominat în transportul orizontal al minereurilor timp de 400 de ani (a doua jumătate a sec. XV şi sfârşitul sec. XIX) (Şainelic 1986: 42). Hontoaie, poreclă în Valea Stejarului. – Din germ. Hund “câine” (Ţurcanu 2008; 83).

hónved, honvezi, s.m. – (mil.) Nume purtat de soldaţii din infanteria maghiară în Evul Mediu şi de soldaţii din armata terestră maghiară sub monarhia austro-ungară (Bârlea 1924). – Din magh. honvéd “militar teritorial”.

hopáie, hopăi, s.f. – Văpaie, strălucire: “Văd casa săracului / Din mijlocul raiului, / Din hopaia binelui” (Bârlea 1924 I: 164). – Cf. văpaie (cf. alb. vapë).

hopăí, hopăiesc, (hopălui), vb. tranz. – 1. A sări, a sălta, a juca. 2. A cerne; a scutura vasul în aşa fel încât conţinutul să fie amestecat şi să sară hoaspele, pleava. – Din hop, hopa “exclamaţie care însoţeşte o săritură” (onomatopee) + -ăi.

hopăít, -ă, adj. – Jucat, dansat: “Bălţişor mândru-nflorat / Care s-aşteaptă hopăit” (Şteţco 1990: 27). – Din hopăi + -it.

hopc, s.n. – 1. Petrol (pentru lampă); opaiţ, fotoghin. Formă atestată în Strâmtura şi Bârsana (ALR 1971: 330): “Aprinzând un hopâc ce era în casă, vede în gura cuptorului o pită de grâu” (Lenghel 1979: 200). 2. Minge la jocul de-a oina (Calendar 2007). – Et. nec.

hopoltíncă, -i, (holobincă, holoptincă), s.f. – Specie de ciuperci comestibile (Russula sp.); iescuţă, oiţă, vineţică, bureţi oieşti (Acta Musei 2002: 358). – Et. nec.

hoptac, adv. – (mil.) Comandă militară cu sensul de “drepţi”: “Măi, neamţule, stai hoptac, / Să-mi tomnesc ciacău-n cap” (Ţiplea 1906: 490). – Din germ. habt Acht! “Atenţiune, drepţi!” (Ţiplea 1906).

horáiţă, horaiţe, horăiţi, s.f. – 1. Uliţă: “De atunci n-am mai umblat noaptea pe horăiţi singură” (Bilţiu 1999: 385; Ieud). 2. Coclaur, vâlcea (Calendar 2007; Finteuş). Termen atestat doar în nordul Trans. – Et. nec. (MDA).

hó, -i, s.f. (sg. hore) – Cântec interpretat vocal sau instrumental: “Maramureşenii horesc şi cântecele lor se cheamă «hori», care şi etimologic şi semantic se deosebesc de «o horă», dansul care până în 1918 nu  a fost pentru «jocurile maramureşene»” (M. Pop 1980). ■ Cântec, doină, baladă. “Poporul din Maramureş nu face deosebirea între baladă şi doină. Cântecele mai lungi, baladele, de comun le numesc hore, pl. hori; cele mai mici, cântecele, doinele: hore şi dârlaiu; acest din urmă, de regulă, înseamnă melodie” (Ţiplea 1906): “Asta-i hore bătrânească / Cine-a trăi s-o horească” (Şteţco 1990: 142). – Termenul horă “dans” provine din ngr. horos, prin intermediul bg. hóro (DA, Puşcariu); Termenul hore, în relaţie cu motivul oilor pierdute, din interj. hole, huli, huri (Sireteanu 1983).

horăí, horăiesc, vb. intranz. – A sforăi; a froi, a hroi, a fornăi. – Din a sforăi, contaminat cu a hori “a cânta”.

horcotí, horcotesc, (hârcoti), vb. intranz. – 1. A gâfâi, a respira greu. 2. A sforăi: “Când păşeşte, horcoteşte” (Bârlea 1924 II: 243). – Din hor, horc “cuvânt care redă zgomotul produs de cel ce sforăie” (onomatopee).

horí, horesc, vb. intranz. – A cânta sau a interpreta la un instrument melodii populare: “A cânta hore; când moare vreun fecior tânăr ori vreo fată din sat, atunci nu-l cântă (= bocesc) femeile, ci-l horesc fetele, adică îl petrec cu hori, cântece până la groapă, de regulă cu acompaniament de lăutari” (Ţiplea 1906). – Din hore.

horíncă, (horilcă), s.f. – Băutură alcoolică din fructe sau cereale, distilată de două ori. Termenul horincă e atestat îndeosebi în satele de pe valea Marei. În zona Săcel-Vişeu-Moisei-Borşa – horilcă. În Săpânţa – pălincă. În paralel circulă şi sin. ţuică, cu menţiunea că “e termen mai nou”. După prima distilare se numeşte şpirt, horincă puturoasă, arcoziţă. După a doua distilare se numeşte horincă. Termenul horincă e neatestat (până în perioada interbelică) în alte regiuni ale ţării: în Crişana, Sătmar şi Oaş – pălincă; în Trans. – vin ars; în Banat, Muntenia şi Moldova – rachiu; în Muntenia – ţuică. “Bată-te, focu, horilcă, / Tu faci omul de nimnică” (Şteţco 1990: 340; Borşa). Horincean, Horincar, nume de familie. – Termenul horincă se încearcă a fi derivat din a hori (a cânta), dar mai probabil de la gorilca, din limba ucraineană (Dăncuş 2010); Din ucr. horilka “ţuică” (Caia 2002); Din ucr. horilka (după holeră) (DEX).

horincíe, -ii, s.n. – Locul (sau instalaţia) unde se fabrică horinca; pălincie. – Din horincă + -ie.

horholí, -e, s.f. – Fată bătrână: “Mărită-te, horholină, / Nu şede fată bătrână” (Papahagi 1925: 221). – Probabil din horhola “a înfrumuseţa, a împodobi”; sau din ţig. horholina “femeie bătrână”.

horj, -uri, s.n. – 1. Unealtă cu care se curăţă copitele animalelor. 2. Scoabă utilizată la incizarea obiectelor casnice din lemn (Şainelic 1986: 55) – Din horji “a scobi” (< magh. horzsolni).

hórmot, s.n. – Gălăgie, zgomot, larmă. – Probabil din hâră “ceartă”, cu o var. intermediară *hârmot.

horpotí, horpotesc, vb. tranz. – A sorbi, a mânca zgomotos: “Că de când tot stărosteşti / Multe blide horpoteşti” (Bilţiu 1990: 83). – Cf. horpăi (< horp “imită zgomotul făcut de cineva care soarbe” + -ăi).

hóşbot, -uri, s.n. – Obiecte casnice, vase: “Pe când a venit acasă, toate hoşboturile i-au fost întoarse hucurel prin casă” (Bilţiu 1999: 98). – Cf. germ. Hausestatt.

hótnog, s.m. – v. hognoş.

hotroá, -e, (hârtoapă, cotroapă), s.f. – Groapă, râpă, teren accidentat: “Tot pe văi şi pe hârtoape, / Cu oile cele şchioape” (Papahagi 1925: 218). – Din sl. vrǔtǔpǔ (Cihac, DA cf. DER).

hrebíncă, (hreabăn, hreabân), s.f. – 1. Perie cu dinţi de lemn, “ori cu piele de ariciu” şi, mai târziu, cu dinţi de fier prin care se trece fuiorul de lână (sau cânepă), după ce a fost zdrobit cu meliţa. Razilă. 2. Unealtă pentru culegerea afinelor, confecţionată din scândurele subţiri de brad sau stejar, de forma unei cutii cu partea inferioară prelungită şi deschisă, prevăzută cu dinţi în formă de pieptene (Dăncuş 1986). – Din ucr. hrebinka (MDA).

hrénzălă, hrenzele, s.f. – (gastr.) Plăcinţele de cartofi cruzi daţi pe răzătoare, amestecaţi cu ouă, piper, sare şi făină, prăjite în grăsime şi consumate cu smântână sau lapte de oaie (Faiciuc 1998). – Posibil din jdd. chremzle (Ţurcanu).

hrí, -e, s.f. – Specie de ciuperci comestibile. Hribă bună, hribă de stejar, hribă de vară (Boletus aereus); hribă de brad, hribă de toamnă (Boletus pinicola); hribă de plop (Leccinum aurantiacum); hribă de carpen (Laccinum carpini). “Este un obicei în Maramureş consumarea preparatelor de ciuperci în perioada posturilor, înaintea sărbătorilor religioase” (Beres, Marta 2002: 358). “Fata dacă se mărită, / Gândeşti că-i o hribă friptă” (Bârlea 1924 II: 208). Hribe, poreclă în localitatea Valea Stejarului; Hribe-Coapte, poreclă pentru locuitorii din Năneşti-Maramureş (T.B. Dăncuş 2005). – Din ucr. hryb “ciupercă”.

hrişcáş, s.n. – Orez. – Din magh. rizskása.

hríşcă, s.f. – 1. (bot.) Plantă alimentară (Fagopyrum esculentum). În trecut era cultivată pe suprafeţe întinse, fiind hrana ţăranilor săraci din unele zone (inclusiv Maramureş). Din seminţe se obţine făină, din care se prepară mămăliga (Butură 1979; Dăncuş 1986). Hrişcă, poreclă, supranume şi nume de familie. 2. (Ref. la oi) Cu pistrui deşi pe obraz (Precup 1924). – Din ucr. hreska, hrička, cf. pol. hryczka (DER).

hroí, hroiesc, vb. intranz. – A sforăi; a froi, a horăi (ALR 1971: 322; Moisei, Borşa). – Formă onomatopeică.

huc, (hucurel, huculuc, huculeţ, hucuina), adv. – Tot, toată, toţi, toate. În expr. tot huc, întăreşte pron. nehot. tot: “Dar or zonit tâlharii, pribegii, şî or furat oile tăte huc” (Papahagi 1925: 125). – Cf. buc (< alb. byk) (MDA).

húci, huciuri, s.n. – Pădure mică, deasă; crâng; t’ers, corci. “Tufiş ori crâng odrăslit din rădăcinile rămase în pământ, în urma tăierii unei păduri” (Ţiplea 1906): “Cine despărţă doi dulci, / Ducă-i cord’ii carnea-n huci” (Calendar 1980: 73). Huci, poreclă în loc. Moisei (Coman 2004). – Din ucr. hušča “desiş” (Cihac, DA cf. DER).

hú, hude, s.f. – Spărtură, gaură (în zid, în gard). Perforaţie, gaură practicată în rama capacului de la lăzile de lemn, în care intră ţâţânile (Stoica, Pop 1984). – Cf. sl. hadǔ, “cale, potecuţă” (DEX).

huhuiét, huhuietă, huhuiată, adj. – Înalt (Lenghel 1979); ţuguiat, bombat (Bilţiu 1990): “Pă ce piatră huhuietă” (Bilţiu 1990: 323; Larga). – Din huhui “deluleţ” + -iet (MDA).

huidú, -e, s.n. – Persoană înaltă şi solidă (Hotea 2006). Matahală. – Et. nec. (MDA).

húită, -e, s.f. – Mulţime, grămadă (Berbeşti, Breb, Budeşti). – Cf. hurtă (< ucr. hurt) (MDA).

hulú, -e, s.f. – Fiecare din cele două rude la care trage calul singur la căruţă (ALR, 1971. h. 368; Dragomireşti). – Din ucr. holoblja (DEX).

hunsfút, hunsfuţi, (huntuţ), s.m. – Persoană şmecheră, încrezută (Grad 2000; Hotea 2006): “Plinu-i iadu de hunsfuţi / Şi raiu de oameni muţi” (Lenghel 1979: 166). – Din germ. Hundsfuada < Hundsfott “rafinat, înşelător (Ţurcanu 2005).

hurducá, hurduc, vb. tranz şi refl. – A (se) mişca, a (se) clătina, a (se) scutura, a (se) zgâlţâi, a (se) zdruncina. – Formă onomatopeică.

hurlúp, -i, s.m. – Prune care nu se coc, se usucă în pom sau cad pe jos (ALR 1971: 457; Rozavlea, Dragomireşti, Săcel, Vişeu). – Et. nec. (MDA).

husár, -i, s.m. – (mil.) Soldat de cavalerie în armata maghiară: “Tăte rând de tufe mari / Şi morminte de husari” (Papahagi 1925: 169). Husar, poreclă în Borşa. – Din magh. huszár.

húsoş, -i, s.m. – Monedă ungurească de argint de 20 de bani, care a circulat în Transilvania în sec. XIX: “Spune-ne moarte Pintii, / Că noi bine te-om plăti / Cu taleri, cu husoşii” (Calendar 1980: 132). – Din magh. huszas.

hustupá, hustup, (hustupti, hutupti), vb. tranz. – A înfuleca: “Atunci câinele a luat tocana şi a hustupat-o iute şi s-a dus în traba lui” (Bilţiu 1999: 312). – Et. nec. (MDA).

húşcă, huşti, s.f. – Drob de sare: “Când laptele dă în foc (la stână), focul trebuie huşcuit (presărat cu sare de huşcă – căpăţână de sare albă) şi cu iarbă verde” (Latiş 1993: 82). Sarea de huşcă se obţine prin fierberea apei de izvoare sau de bălţi sărate. – Din ucr. huska.

hú, -e, s.f. – Sirenă (zona minieră Baia Mare). – Probabil din germ. Hupe “corn, sirenă”.

hututúie, s.f. – Persoană naivă, năucă, împiedicată, neîndemânatică: “Şi hututuiele nu au putut trage haina de pânză de pe ea” (Bilţiu 1999: 403; Oarţa de Sus). – Cuvânt autohton (Philippide 1928).

huţucu, huţucăi, s.f. – Fecior zburdalnic: “Tot pe dealuri şi pe văi, / Unde-i vede huţucăi” (Bârlea 1924 II: 276). – Probabil ref. la huţui “cei doi feciori care au grijă de cununa miresei şi lada de zestre”.

huţúl, -i, (huţan), s.m. – Populaţie de origine slavă ce vorbeşte un dialect ucrainean; a fost colonizată pe văile Tisei şi Tarasului de autorităţile austriece în jurul anului 1773 (Tomi 2005: 92). “Limba lor este ucraineană, amestecată cu elemente româneşti. Seamănă cu românii la port şi la obiceiuri. După unii, huţulii ar fi cumani ucrainizaţi, după alţii (Iorga), români slavizaţi” (Iordan 1963: 274). – Din ucr. hucul.

I

 iá, pr. dem. – (pop.) Forma scurtă a pron. dem. aceasta, această: “În ia sară minunată” (Calendar 1980).

iágă, ieji, (uiagă, oiagă), s.f. – Sticlă. Recipient din sticlă de mic litraj (de regulă de 1 l. sau ½ l.): “Plata noastră-i foarte mică / Numa-o iagă de pălincă” (Bilţiu 1996: 72). – Din magh. üveg “sticlă”.

iágăr, -i, (iegăr), s.m. – 1. Pădurar; ardău, gornic de pădure. Termenul e atestat doar în Maramureşul istoric (ALR 1956: 583), respectiv în satele rom. din dreapta Tisei (DRT). În paralel, circulă şi sin. pădurar, ca termen recent (ALR 1971: 540). 2. Vânător (Ţiplea 1906; Bilţiu 1996): “Şi eu numa că m-oi fa / Un iegărel tânărel” (Ţiplea 1906: 439). 3. Paznic de câmp; vătaf de ţarină, gornic, pândaş, ardău (ALR 1971: 421). Sens atestat în Borşa. 4. Iagăr, nume de familie şi poreclă în Strâmtura (Papahagi 1925). – Din germ. austr. Jager “vânător” (Ţurcanu).

ián, (ien), interj. – Ia; hai, haida: “Ian scoală, stăpâne, scoală” (Papahagi 1925: 238); “Ien, blăm, tu frate, cu mine / La o mănăstire sfântă” (Ţiplea 1906: 441). – Ia + -ni.

iarba-fiarelor – (bot.; mag.) Plantă miraculoasă prezentă în folclorul românesc, capabilă să deschidă orice lacăt, să ajute la descoperirea comorilor, sau să traducă limba păsărilor şi a tuturor dobitoacelor (Evseev 2001). (med.) Plantă otrăvitoare folosită ca leac în medicina populară (Cynanchum vincetoxicum): “Ie-mă, mândruţ, ie-mă, dragă, / Că io-s fata fetelor / Şi ştiu iarba serălor” (Ţiplea 1906: 422).

iarba-osului – (bot.) Iarba rănii, iarbă de vătămătură (Anthyllis vulneraria L.). Termen atestat în Borşa (Borza 1968: 21).

iáscă, s.f. – (bot.) Ciupercă parazită care creşte pe trunchiul copacilor (Fomes fomentarius); iască de cioată, văcălie de iască. Era folosită de bătrâni sau de ciobani la aprins focul. “Se bagă în mustul grajdului, unde se ţine 2-3 săptămâni la dospit, apoi se uscă la soare sau pe pietre încinse. Bătucită bine, ia foc când bate cremenea pe piatră şi sar scântei” (Acta Musei 2002: 360). – Lat. esca “hrană, medicament”.

iáz, -uri, s.n. – Îngrăditură din stâlpi, crengi şi pietre, cu care se abate apa spre moară; zăgaz. – Din sl. jazǔ.

ibdí, ibdesc, vb. tranz. – (pop.) A iubi: “Şapte vieţi să vieţuiesc, / Nu mă satur să ibdesc” (Şteţco 1990: 315). – Din sl. ljubiti.

ibóste, (ivoste), s.f. – Dragoste: “O cerut formăcătoare / Să le strâce ibostea-re” (Papahagi 1925: 249). – Din sl. ljubostǐ.

ibót, adj. – Îndrăgostit (Papahagi 1925). – Cf. ibostnic.

ibóvnic, -i, s.m. – Amant, iubit: “Asta mândră care-i mică, / Asta mi-o fost ibovnică” (Şteţco 1990: 306). – Din sl. ljubovnikǔ.

ibúng, -uri, s.n. – (mil.) Manevră sau instrucţie militară (Bud 1908; Bârlea 1924): “Nu-i scoţi la ibung afară / Când e căldura de vară / Şi-i fugăreşti ca să moară” (Antologie 1980: 512). – Din germ. Übung “exerciţiu militar”.

ic, -uri, s.n. – 1. Pană de lemn cu vârful trecut prin foc, folosit de lădari la despicarea butucilor de lemn. 2. Pană din lemn de esenţă tare sau din fier utilizată de butinari pentru secţionarea lemnului. 3. Lemnul lărgit la un capăt care se bagă în gârliciul pietrei alergătoare; limbă (la morile de apă): “Ciudă mn-i pe cel mai mic / Că să-ndeasă ca un ic” (Calendar 1980: 108). – Din magh. ik, germ. Zwickel.

icastắu, s.n. – v. iucastău.

iconár, -i, s.m. – 1. Pictor de icoane. 2. Poreclă pentru locuitorii din Văleni-Maramureş: “Vălenarii erau porecliţi iconari. Că tot ceva mut s-o dus la o comândare (= înmormântare) şi, la cât de bat o fost, s-o întors cu praporii acasă” (Ion Godja Oul, din Văleni). – Din icoană (< sl. ikona) + -ar.

iéderă, (iadără), s.f. – (bot.) Plantă agăţătoare cu frunze verzi, strălucitoare (Hedera helix): “Viţă verde iadăra” (refren în colindele maramureşene). Se foloseşte în medicina populară pentru năduşală, dureri de picioare, contra zburăturii (isterie, halucinaţie), la fracturi. Fetele se spală cu ea, ca să le crească părul. Lăstarii conţin o substanţă colorantă (galbenă, cafenie), folosită la vopsit (Borza 1968: 82). Simbolizează permanenţa, veşnicia şi nemurirea sufletului, deoarece este verde tot anul (Evseev 2001). – Lat. hedera.

iégăr, s.m. – v. iagăr.

ien, interj. – v. ian.

iépure, -i, s.m. – 1. Mamifer rozător de mici dimensiuni. 2. Stratul de carne de pe coastele porcului. 3. Poreclă (în Moisei, Valea Stejarului, Borşa). – Lat. lepus, -oris.

ieráş, -uri, s.n. – Unitate administrativ-teritorială în vechiul sistem comitantes; plasă, subregiune. – Din magh. járás.

iergán, -e, s.f. – 1. Batoză pentru cereale: “Până la începutul secolului nostru se treiera cu îmblăciul (astăzi, cu acesta se bate doar fasolea). Din primele decenii ale secolului nostru s-a folosit batoza (“ierganul”) cu tracţiune animală. Ultimul exemplar, ce provine din Preluca Nouă, se găseşte la Muzeul Judeţean Maramureş” (Şainelic 1986: 29). 2. Denumirea locală a crivacului folosit în mină (Şainelic, 1996). – Et. nec.

iernéu, iernauă, (arnău, herneu), s.n. – Coviltir de rogojină (la căruţe); corfă. – Din magh, ernyõ.

iertáş, -uri, s.n. – Teren de pe care au fost tăiaţi copacii; curătură, laz, oaş. Loc defrişat, transformat în teren arabil: “Oamenii puneau foc în jurul copacilor ca să se usuce şi să-i taie, ca să-şi facă iertaş” (Odobescu 1973). Iertaşul, pădure în Cufoaia. – Din magh. irtás.

ierúgă, -i, s.f. – 1. Canal, jgheab la moară (Odobescu 1973). 2. Teren mlăştinos, un fel de vâlcea, fără scurgere (D. Pop 1978). 3. Râpă. Toponim frecvent în satele din zona Codru. – Sb., ucr., rus. jaruga (DA cf. DER); Din s. dial. ier “iarbă de slabă calitate” (Vişovan 2002).

iéstimp, (estimp), adv. – În acest an: “Că mi-am pus tortul de-a moi / Şi de iestimp şi de an, / Într-o scoică de bostan” (Bilţiu 2002: 249). – Acest (iest) + timp.

iézer, -e, s.n. – Lac adânc de munte. Tău. Ochi de mare (“cum îl numeşte poporul”; Morariu 1937). Iezerul, lac glaciar în M-ţii Rodnei, pe versantul nordic al vf. Pietrosul Mare, la 1.825 m. – Din sl. jezerǔ.

ijdení, (ijdăni), vb. tranz. – A face, a crea, a zidi, a naşte: “Pe Eva o ijdănit” (Bârlea 1924); “Un prunc mic o ijdănit / Şi pe pământ o zânit” (Memoria 2004: 139). Termenul s-a conservat preponderent în colindele de factură religioasă. – Der. regr. din ijderi (< sl. izdirati).

ilắu, ileie, (ileu), s.n. – 1. Nicovală mare, montată pe o buturugă, pe care se bate fierul înroşit. 2. Nicovală mică de fier, pe care se bate coasa; se înfinge în pământ pe jumătate; este prevăzută cu un opritor de lemn numit popă; batcă. – Din magh. üllő “nicovală”.

iliác, -i, s.m. – (bot.) Anin de munte, liliac de munte (Alnus viridis). Semnalat în M-ţii Rodnei (Borza 1968). – Din liliac “plantă cu flori mov” (< tc. leytak).

ilíoi, ilioaie, s.n. – (mit.) Zână cu puteri malefice: “L-o tâlnit ilioi cu ilioaie, / Strâgoi cu strâgoaie” (Papahagi 1925: 284). – Din iele + -oi.

ilíş, -uri, s.n. – 1. Scaun, de regulă cu arcuri, din piele, care se aşează peste loitre, la căruţele ţărăneşti: “Văd că-i iliş, scaun de acela cu fedăr; la sanie cu cai” (Bilţiu 1999: 373; Berbeşti). 2. Suport de lemn de forma unei scări, aşezat pe sania trasă de animale, pentru transportul nutreţurilor. – Din magh. ülés “loc de şezut”.

imáş, -uri, s.n. – Teren necultivat folosit pentru păşunat; izlaz. – Din magh. nyomás (DER, DEX).

ináş, -i, s.m. – 1. Flăcău (Trans.). 2. Ucenic (Seini). – Din magh. inas “ucenic” (DA).

indreá, indrele, (îndrea, andrea), s.m. – (pop.) Luna decembrie. – Cf. Andreas.

Ineu, (Inău) – (top.) Vârf în M-ţii Rodnei (2280 m.) – Posibil din inie “gheaţă care se formează iarna pe suprafaţa apelor curgătoare; brumă mare” (< sl. inije “grindină”).

íngă, (îngă, ningă), prep. – Lângă: “Măderan crescut în iarbă, / Măi mândruluţ d’ ingă apă” (Papahagi 1925: p.185). “Ca formă, acest ningă îl putem apropia de prepoziţia arom. nângă (sau ningă) însemnând “lângă” şi rezultat prin asimilarea din lângă < nângă (>ningă)” (Papahagi 1925: 159).

iní, in, vb. intranz. – (pop.) A veni; (dial.) a zini: “Ină, tată, ină! / Oile furatu, / În ţară mânatu” (Papahagi 1925: 124). “Ştiu că-ar ini şi mândru / Ca să-şi stâmpere doru” (Papahagi 1925: 207). “Sunetul v, în unele cuvinte, în dreapta Tisei (pe Vişeu) şi în jos de Sighet, nu se pronunţă; ex: iţă, ităl, ine, otrăiesc (viţă, viţel, vine, otrăvesc); pe când în ţinutul Izei şi al Marei v se pronunţă z; ex: ziţă, ziţel, zine, otrăzesc” (Ţiplea 1906: 413). – Lat. venire.

iobán, adj, – Mare, dezvoltat (Grad 2000). – Probabil din magh. jobban “mai bine”.

ióf, -i, s.m. – Latifundiar maghiar (cu nume de conte) în Transilvania; grof: “Iofule, măria ta”; “Bag sama, e numele împăratului; acela-i ca un grof” (Papahagi 1925). – Din magh. gróf (< germ. Graf “conte”).

iói, interj. – Vai. Cuvânt care exprimă nemulţumire, surpriză, indignare, mirare, admiraţie, frică etc.: “Ioi de mine, hăi soacră” (Memoria 2001: 113). – Formă onomatopeică.

ioság, -uri, s.n. – Proprietate, moşie; avere, avuţie: “Ies afară, n-am iosag, / Ce focuţu’ să mă fac?” (Ţiplea 1906). – Din magh. jószág “avere”.

írcă, irci, s.f. – Caiet (de şcoală). Atestat în Săcel, Ieud şi Moisei, dar şi în satele din dreapta Tisei (ALR 1973: 692; DRT). – Din magh. irka “caieţel”.

írhă, irhe, s.f. – 1. Aplicaţii decupate de piele subţire; ormanent pe pieptarele femeilor (Bănăţeanu 1965: 122). 2. Atestat cu sensul de “şubă” în satele din dreapta Tisei (DRT). – Din magh. irha.

iroásă, -e, s.f. – (mit.) Zână rea, duh rău; iele, ilioi, vântoase, frumoase etc.: “Nu te văita / Că eu pă toţi oi striga: / Tăte iroasele / Şi vântoasele / Şi moroi / Şi strigoi / Şi d’eot’itori” (Papahagi 1925: 283). – Posibil der. regr. din irodiţă, irodiţe “iele”, prin contaminare cu vântoase sau frumoase; Cf. irează, eres (MDA).

ismolénci, (smolenci), s.m. – Pantaloni de păcurar. – I + smoli + -enci.

Ispás, s.n. – (pop.) 1. Sărbătoare precreştină de pomenire a morţilor (a moşilor şi strămoşilor), marcată prin ospăţ funerar şi danii. La mijlocul lunii iunie sunt pomeniţi moşii de Ispas, care urcă la cer. În Maramureş, moşii se pomeneau în cimitir, unde se ofereau colaci copiilor. Riturile acestui cult se regăsesc în Rosalia romanilor şi Florilia daco-românilor. 2. Sărbătoare religioasă creştină suprapusă peste vechiul cult de pomenire a morţilor. Înălţarea Domnului. Simbolul iertării păcatelor şi a mântuirii prin moartea lui Isus. Se sărbătoreşte la 40 de zile după Paşti. “Când a si pe la Ispas / Noi ţi-om da urdă şi caş” (Memoria 2001: p.3). De Ispas, “fetele caută să aducă mătrăgună pe joc, pe lucru, pe măritat, dar şi pe ură” (Memoria 2004-bis: 1186). 3. Paştile Cailor, tradiţie de sorginte creştină legată de Ispas. Ziua în care pot fi sloboziţi caii să pască unde vor, să se sature odată pe an, cum le-a hărăzit Maica Domnului, în noaptea în care s-a născut Isus: “Si-aţ, voi cai, blăstămaţi, / Şohănit să n-aveţ saţ / Numa’ vara la Ispas, / Ş-atuncea numai un ceas” (Papahagi 1925: 233). – Din sl. sǔparǔ “mântuitor” < praznic supasa vuznesenja “sărbătoarea ridicării la cer a Mântuitorului”.

ítros, s.m. – (rel.) Utrenie, mânecare, care premerg liturghiei (Bud 1908). Slujba care se face dimineaţa: “Să fii gazdă veselor, / Să poţi merge la itros” (Bârlea 1924 I: 132). “Slujbe sfinte şi itroase, / La zile mari şi frumoase” (Bilţiu 1996: 146). – Din gr. utros “utrenie”, probabil contaminat cu sl. (j)utros “dimineaţă” (DER).

íţă¹, -e, s.f. – Partea războiului de ţesut prin care se trag firele la urzitură: “Iţele sunt făcute din tort de cânepă, din bumbac sau din lână; servesc pentru rostatul pânzei; sunt mişcătoare în sus şi în jos cu ajutorul ponojilor, purtaţi de apăsarea piciorului” (Bârlea 1924 II: 469): “Câţi or mâna gâştile / Tăţ or trage iţele” (Memoria 2001: 100). – Lat. licia “urzeală, fir”.

íţă², -e, s.f. – (pop.) Viţă, neam: “Iţa me cu iţa ta / Şohan nu-i de-asemenea” (Ţiplea 1906: 470). – Din viţă (< lat. *vitea), prin palatalizarea lui v + i > i.

iţălár, -i, s.m. – Moluşcă de broască (Hotea 2006). Viţelar, s. dial. – Din viţel (< lat. vitellus), prin palatalizare + -ar.

iţíe, iţii, s.f. – (înv.) Măsură veche pentru lichide; făcea şase decilitri şi ceva (Bud 1908; Ţiplea 1906). Trei iţii făceau 2 litri: “Să bem vin cu iţia, / Să ne-mpărţim dragostea” (Papahagi 1925: 203). – Din magh. icce (Bud, Ţiplea).

iucastắu, iucastauă, (icastău, licastău, lucastău), s.n. – Unealtă ascuţită cu care se fac găuri în cercurile de fier (la roţi); dorn, priboi. – Din magh. ljukasztó “dorn”.

iuí, iui, vb. intranz. – A striga, a chiui. – Din iu, interj. “strigăt repetat la horă” (formă onomatopeică).

ivóste, s.f. – v. iboste.

izán, izeni, s.m. – Nume colectiv dat locuitorilor din satele de pe Valea Izei (Maramureşul istoric): “Dup-on câne de izan” (Bârlea 1924 II: 10). – Din Iza (= curs de apă ce izvorăşte din M-ţii Rodnei şi se varsă în Tisa) + -an.

izvárniţă, -e, s.f. – Zărul rezultat din laptele de oi după ce se alege caşul. Termen utilizat în satele de pe Valea Marei, inclusiv Sighet, Săpânţa şi Petrova; de la Rozavlea până la Borşa se foloseşte sin. zer (ALR 1971: 380). – Din sl. zavariti (Papahagi 1925).

izerói, s.m. – (bot.) Iederă (D. Pop 1970): “Zis-a badea de la noi / Să-i fac struţ cu izeroi” (Familia, 1891 cf. D. Pop 1970: 154).

izuí, vb. tranz. – A schimba cursul apei prin ridicarea unui obstacol în calea cursului natural (Grad 2000). – Et. nec.

Î

 

îmbăierá, îmbăierez, vb. tranz. – “A lega cămaşa sau sumanul la grumazi” (Bud 1908). – Îm + baier “şiret, curea, sfoară” (< lat. bajulus, bajula) + -a.

îmbăierát, -ă, adj. – Legat cu baiere: “Cu sumanu-mbăierat” (Papahagi 1925: 233). – Din îmbăiera + -at.

îmbălţuí, îmbălţuiesc, vb. tranz. – A lega balţul pe capul miresei: “Apoi sara îmbălţuiesc pă mn’ireasă” (Papahagi 1925). – Îm- + balţ “panglică, voal” (< lat. balteus) + -ui.

îmbărbânţá, îmbărbânţez, vb. tranz. – A împodobi cu bărbânoc (de obicei, steagul de nuntă). – Îm- + bărbânoc “saschiu” + -ţa.

îmbătăciúne, -i, s.n. – (med.) Ameţeală. În expr. îmbătăciune de cap (ALR 1969: 165). – Din îmbăta “a se ameţi cu băutură” (< lat. *imbibitare, din bibitus “beat”) + -ciune.

îmbe, num. – (înv.) Ambele: “Şî o băgat îmbe picioarele în cizmă” (Papahagi 1925: 125). – Lat. ambo, -ae; “A existat în rom. un rezultat direct, îmbi, îmbe, care s-a pierdut în concurenţă cu forma neologică” (DER).

îmbiţát, -ă, adj. – Albit: “Oile cele-mbiţate” (Bilţiu 1990: 17). – Îm- + biţă “lână de culoare albă” + -at.

îmblăcíu, îmblăcie, îmblăcii, s.n. – Unealtă agricolă folosită la treieratul manual, alcătuită din două piese mobile, una mai lungă (îndârja sau dârjaua) şi una mai scurtă (hădărău/hădărag) legate prin curele (oglăji) sau belciug de fier (ALR 1973: 828): “Snopii erau bătuţi cu îmblăciul, după care erau întorşi pe cealaltă parte” (Dăncuş 1986: 44). – Din îmblăti.

îmblătă, -e, s.n. – (min.) Suitor; “construcţie înclinată prin care se circulă între două orizonturi miniere” (Gh. Pop 1971: 95). – Din umbla “a merge” + -tă.

îmblătí, îmblătesc, vb. tranz. – 1. A bate cerealele pentru a le scoate seminţele (cu îmblăciul). 2. A trânti. 3. (refl.) A se agita, a se foi: “Se îmblăteşte de trăzneşte” (Memoria 2001: 102). – Cf. sl. mlatǐtǐ “a bate”.

îmborbocá, vb. refl. – A se răsturna, a se da peste cap. – Et. nec.

îmboţít, -ă, adj. – (ref. la haine) Şifonat, mototolit. – Îm- + boţi + -it.

îmbucá, îmbuc, vb. tranz. – 1. A gusta din mâncare. 2. A înfuleca. – Lat. *imbuccare (DER).

îmbulzí, îmbulzesc, vb. tranz. – A se ghemui, a se înghesui, a se îngrămădi. – Din în- + bulz “cocoloş, bulgăre”.

îmbulzt, -ă, (îmbuldzât), adj. – Cocoşat, adus de spate. Termen utilizat preponderent în satele de pe văile Vişeu şi Iza; în rest se foloseşte gârb, cujd’it, gujd’it (ALR 1969: 111). – Din îmbulzi + -at.

îmbumbá, îmbumb, vb. tranz., refl. – 1. A închide nasturii la haină. 2. (fig.) A închide ochii: “Atâta îmi doresc: să îmbumb ochii liniştit” (Moşul Zaharia, loc. Mara, 2004). – Îm- + bumb “nasture” + -a.

îmburdá, îmburd, vb. tranz. – A răsturna: “Când vântuţu’ şi-a sufla, / Vântu’ casa a-mburda” (Bârlea 1924 II: 285). – Et. nec. (MDA).

împărătúş, -i, (împărăţăl), s.m. – (anat.) Omuşor; apendice situat în cavitatea bucală; ţâfluoc (Petrova), înd’iţătoare (Budeşti, Rozavlea), ţâmburucu’ din fundul gurii (Dragomireşti): “Din împărătuş, / De sub împărătuş, / Din vinele grumazilor” (Bârlea 1924 II: 381). – Din împărat “suveran” (< lat. imperator).

împeliná, vb. refl. – A se amărî, a deveni amar ca pelinul: “Că de când te-am aşteptat / Gura mi s-a-mpelinat, / Nu-i bună de sărutat” (Antologie 1980: 314). – Îm- + pelin (< sl. pelynǔ) + -a.

împintecá, vb. tranz. – A îndemna calul cu pintenii. – Îm- + pinten (< sl. *pentinǔ) + -ca.

împistrí, împistresc, vb. tranz. – A decora, a broda, a încondeia: “Împt’istreşte, / Popistreşte / Guleraşi frăţâne-so, / Cameşă tatâne-so” (Calendar 1980: 4). – Cf. sl. pǐstriti.

împistrătoáre, s.f. – Femeie pricepută în ale ţesătoariei, în confecţionarea cergilor, a covoarelor tradiţionale: “Treabă să fii loatră şî şî să ai cap bun să ştii face aşa: acele femei sân’ rare pân sat şî le zâcem ‘mpkistritoare” (Ileana Ciceu, Budeşti, cf. Papahagi 1925: 96). – Din împistra “a decora” (< sl. pǐstriti) + -oare.

împrelistít, -ă, adj. – Afurisit, blestemat: “Eşti o rujă scuturată, / Din viţa cea blăstămată; / Eşti o rujă domolită, / Din viţa cea-mprelestită” (Bârlea 1924 I: 200). – Et. nec.

împrohodít, -ă, adj. – Sens aluziv de “legat de cineva până la moarte”: “Vreu-ai să mă vezi la voi / Împrohodită-napoi / Şi dacă n-oi aduce boi, / Numa ochii mei cei doi” (Calendar 1980: 100). – Îm- + prohodi “a face slujba morţilor” + -it.

împirilát, -ă, (împtirilat), adj. – Teren plin de pir: “Pă câmpuţu-mpt’irilat” (Papahagi 1925: 261). – Îm- + pir + -ilat.

încálete, (încalte), adv. – Măcar, cel puţin: “Încalet’e le-o dat de lucru”. – Încă + alta.

încârligát, -ă, adj. – Încreţit, cârlionţat. – În- + cârlig + -at.

încetinát, -ă, adj. – Cu cetină; plin de ace de brad: “Voi, doi brazi încetinaţi, / Ce focu’ vă legănaţi?” (Papahagi 1925: 180). – În- + cetină “ac de brad” (< sl. četina) + -at.

închipuí, închipuiesc, vb. tranz. – A transforma, a face, a întocmi; a reprezenta printr-o icoană: “Vin meşteri şi mă cioplesc, / Icoane mă-nchipuiesc” (Bilţiu 1996: 224). – Din în- + chip “faţă, înfăţişare” + -ui.

încipcát, -ă, adj. – Dantelat, brodat; înstruţat. – În- + cipcă “broderie” (< magh. csipke) + -at.

înciribá, vb. tranz. – A încuiba, a-şi face cuib, a aşeza în cuib: “Plânsuri de cu sară, / Duceţi-vă-n târg la oi! / Acolo vă aşezaţi, / Acolo vă înciribaţi, / La copilaş pace-i daţi” (Antologie 1980: 257). – În- + cirip (formă onomatopeică) + -a.

înciupá, vb. tranz. – (ref. la porumb) A lega rod; “a ţâpa ciup, mătasă”: “O înciupat mălaiu”, adică “ţâpă ciucalăú cela afară” (ALR 1973: 806). – În- + ciup + -a.

înciurá, înciurez, vb. tranz. – A coase la gherghef, a face ciur. – În- + ciur “broderie” + -a.

încobilá, încobilez, (încobd’ila), vb. tranz. – A pune plugul pe cobilă. – În- + cobilă “suport de lemn pe care se transportă plugul” (< sl. kobyla) + -a.

încordătú, -i, s.f. – Cotitură, şerpuire de drum. – În- + coardă “fir elastic; funie; strună; arc” (< lat. chorda) + -tură.

încuntí, (cunt’i, cumti), vb. refl. – A se obişnui, a se învăţa, a se deda. – Et. nec.

îndăginít, -ă, adj. – Supărat, îndurerat, nemângâiat. – Et. nec.

îndăluí, îndăluiesc, vb. refl. – A se porni, a pleca. Termen atestat în Moisei şi Borşa. – Probabil din magh. indulni.

îndărt, (îndărăpt), adv. – Înapoi, în urmă, în spate: “Fetele numără parii din gard, îndărăpt, de la zece la unu” (Memoria 2001: 11). – Lat. in-de-retro.

îndărătá, (îndărăpta), vb. refl. – A se înapoia, a se întoarce: “Uimă, uimată, / Înapoi te îndărată” (Şteţco 1990: 59). – Din îndărăt.

îndesoáre, îndesori, (îndesorire), s.f. – (med.) Constipaţie, dar şi diaree (Bârlea 1924). “Boală căpătată prin necumpăt în mâncare, în urma căreia te scârbeşti şi te îngreţoşezi” (Ţiplea 1906). “Dacă cutăruia i-i rău şi are scaun prea des, sau, cum se zice, îi mere pântecele prea tare, atunci trebuie să-i descântăm de îndesoare” (Bârlea 1924 II: 382). – Din îndesa (< lat. in-de(n)sare) + -oare.

îndiá, îndiu, vb. intranz. – (pop.) A îmbia, a îndemna; a invita, a pofti. – Lat. *inviare “a îmbia”.

îndârjá, -ele, s.f. – Coada lungă de la îmblăciu, care se ţine în mână; dârjauă: “Şi d-acolo coborâţi, / Unde-i coasta cu nuiele / Şi vă tăieţi îndârjele” (Bârlea 1924: 26). – În- + dârja “mâner; manivelă; nuia, băţ”.

îndoitú, -i, s.f. – (gastr.) Preparate din făină de mălai, cu apă şi bicarbonat, uneori şi cu coade de ceapă şi mărar, coapte pe plită (Faiciuc 1998: 138). – Din îndoi “a amesteca cu apă” (în + doi) + -tură.

îndreá, (andrea, undrea), s.m. – (pop.) Decembrie. ■ (top.) Îndrea, deal în Şieu. Îndreiu, vârf de deal (740 m), situat la sud-vest de Rozavlea, pe partea stângă a Izei. – Din n.pr. Andrei (< gr. Andreas), cf. alb. šën-ëndre; din andrea “ac, vârf”.

Îndrelúşă, (Indreiu, Andreluşă, Andreiu, Ziua lupilor), s.f. – Ziua de Sf. Andrei (30 noiembrie): “În zâua de Îndreluşă apoi fac turtucă de fărină de grâu cu mn’iere, o frământă, o coc în vatră şi o mănâncă sara când să culcă fetele, că dzua de Îndreluşă nu mănâncă nimnica, ajiună, ca să vadă cine i-a si bărbatu” (Papahagi 1925: 315). – Din (Sf.) Andrei.

îndrugá, îndrug, vb. tranz. – A toarce firul spre dreapta. – În- + drugă “fus” (< sl. drogǔ, ucr. druk).

înzuát, -ă, (îndzuat), adj. – Luminos, plin de lumină: “Că nu-i casă, / Că-i cetate, / Cu fereştile îndzuate” (Papahagi 1925: 239). – În- + zi (< lat. dies), cf. s. dial. dzuă + -at.

înfelcărát, adj. – v. înfleşcherat.

înferecát, -ă, adj. – Încuiat, închis; înveregat, plin de inele şi verigi de fier: “Cu fluieru-nferecat” (Calendar 1980: 5). – Din înfereca (din fier < lat. ferrum) + -at.

înfleşcherát, -ă, (înfelcărat), adj. – Ornamentat, brodat: “C-on cojoc înfleşcherat” (Bilţiu 1996: 126). – Et. nec.

înfocăciúne, -i, s.f. – (med.) Febră, temperatură; foc. Termenul a circulat preponderent pe valea Marei (ALR 1969: 152). – Din înfoca “a înfierbânta”, cf. înfocat (din foc < lat. focus) + -ciune.

înformăcát, -ă, adj. – (mag.) Vrăjit, fermecat (Papahagi 1925). – În- + farmec “vrajă” (< lat. pharmecum) + -at.

înfurcí, vb. refl. – A se bifurca. – În- + furcă (< lat. furca).

‘îngă, (‘ingă), prep. – Lângă: “Tre’ ghezeşu p’îngă tine” (Papahagi 1925: CVI). – Din lângă (< lat. longum ad).

îngăimăcí, -esc. vb. refl. – A se încurca. – Din îngăima contaminat cu buimăci.

îngâná, îngân, vb. intranz. – A repeta după cineva (în zeflemea): “Eu gânesc a hori bine, / Da voi mă-îngânaţi pe mine” (Antologie 1980: 380). – Lat. *inganare.

îngrecá, vb. tranz. – A îngreuna, a rămâne gravidă. – Lat. *ingrevicare (Felecan 2011).

îngrecát, -ă, adj. – Îngreunat, încărcat: “Nici am drăguţ, nici bărbat, / Fără suflet îngrecat” (Bârlea 1924: 80; Berbeşti). – Din îngreca “a îngreuna, a împovăra” + -at.

îngreunát, -ă, adj. – (ref. la femei) Însărcinată, gravidă; groasă, tăroasă. – Din îngreuna “a se împovăra” (< lat. *in-grevinare) + -at.

îngurguţát, -ă, adj. – Ţuguiat. – Din îngurguţa “a se mândri, a se făli”, probabil de la gurgâi, gurgui “vârful ascuţit al opincii” + -at.

înhăí, înhăiesc, vb. refl. – A se opinti, a se strădui pentru a ridica o greutate. – Probabil de la hai, hăi “îndemn”.

înjugurá, vb. tranz. – A prinde la jug. – Din în- + jug (< lat. jugum) + -ura.

înjugurát, -ă, adj. – Prins la jug: “Şi bouţii-njuguraţi / Şi părinţii supăraţi” (Bârlea 1924: 5). – Din înjugura + -at.

însăilá, însăilez, vb. tranz. – A coase provizoriu. – Cuvânt autohton (Russu 1981).

însăjetá, însăjetez, vb. tranz. – (mag.) A fermeca pe cineva prin străpungerea cu o săgeată (vrăjită): “M-ar fi putut însăjeta, să-mi ia graiul…” (Bilţiu 1999: 328). – În- + săgeată (< lat. sagitta).

însâmbrá, însâmbrez, vb. – I. (tranz). 1. A lua pe cineva tovarăş. 2. A angaja cu simbrie. 3. A face stână împreună. II. (refl.) A se întovărăşi, a se asocia: “Şi eu când ne-am însâmbrat / De femee de luat” (Papahagi 1925: 264). – În- + sâmbră “asociaţie, tovărşie”.

înspicá, vb. tranz. – A da în spic: “C-a-nspica un spic de grâu, / Ş-a zâni, ş-a si târziu” (Şteţco 1990: 184). – În- + spic (< lat. spicum) + -a.

înstrăinát, -ă, (înstreinat), adj. – Plecat definitiv sau temporar din locul de baştină: “Mă cheamă codru’ la el / Să-i fiu frate şi fârtat, / Să nu stau înstrăinat” (Calendar 1980: p 68). ■ Motivul înstrăinării (în folclorul maramureşean) trebuie corelat cu instituţia neamului, deosebit de puternică şi activă până spre sfârşitul sec. XX. De aceea înstrăinarea se raportează în special la neam, la familie şi abia apoi la comunitate, sat sau chiar ţară. (“Nu trebe mai mare fune, / Ca străinătatea-n lume; / Nu trebe mai mare sfoară / Ca străinătatea-n ţiară”). – Din înstrăina (din străin < lat. extraneus) + -at.

înstruţá, vb. refl. – A se împodobi (cu struţ de flori); a se înfrumuseţa: “Dă-i mândrului să se-nstruţe, / Să se-nstruţe cu floarea” (Calendar 1980: 77). – În- + struţ “buchet, floare” (< germ. Strauβ) + -a.

întărniţá, vb. tranz. – A înşeua; a pune şaua pe cal: “Murgul şi l-o-ntărniţat / Şi pe el o-ncălecat” (Bârlea 1924 I: 162). – În- + tarniţă “şa”.

întăratá, întărat, vb. tranz. – A enerva, a instiga, a asmuţi. – Cuvânt autohton (Russu 1981); Lat. *interritare (MDA).

înţânţălát, -ă, adj. – Prevăzut cu ţinte metalice: “Cu fluier înveregat, / Cu cojoc întânţălat” (Papahagi 1925: 232). – În- + ţintă “ştift; pioneză” (< sl. ceta “monedă”) + -lat.

întornocát, -ă, adj. – Amestecat, împreunat: “După acestă mulsoare de seară, oile pleacă întornocate (împreunate) toate la păşune…” (Morariu 1937: 139). – Din întroloca (într-un loc).

într’aşeş – Chiar de aceea; în poară: “Că mulţi aşteaptă să ‘nchid ochii, da’ numa într’aşeş nici prin cap nu-mi trece” (A. Radu 1941: 14).

înturná, vb. tranz., refl. – A (se) întoarce: “Cine focu o grebla? / Mândruţu’ dac-a-nturna” (Papahagi 1925: 170). – Lat. tornare (Felecan 2011).

învăerát, -ă, adj. – Amărât (Papahagi 1925). – Din învăiera “a se văieta” (din vai, cf. lat. vae) + -at.

învăluít, -ă, adj. – 1. Amestecat. 2. Acoperit: “Nici amu nu mi-i urâtă, / Numa că mi-nvăluită / Ca tărâţele pă sită” (Ţiplea 1906). – Din învălui “a acoperi” (< val, văl) + -it.

învărá, învărez, vb. tranz. (văra) – A petrece vara (undeva): “Păcurarii învărează cu oile la munte”. – În- + vară (< lat. vera).

învărgát, -ă, adj. – Învârstat, vărgat. – În- + vargă “dungă (la o ţesătură)” (< lat. virga) + -at.

învăscá, vb. tranz., refl. – (înv). A (se) îmbrăca, a (se) înveli: “C-o init o iarnă gre / Şi m-am învăscat cu e” (Ţiplea 1906: 445). “În răntii e învăscat” (Bârlea, 129). – Din part. vb. înveşti “a (se) îmbrăca” (< lat. investire).

învârstá, (învârsti, învârşta, învărsta), vb. tranz. – 1. A împodobi. 2. A face dungi, a pune vârste, a învărga cu mai multe culori: “Nu ştiu, coasă, ori descoasă, / O mununiţă-nvârstează” (Bârlea 1924: 32). “Roşiuţă, merâuţă / Să le-nvârste-n cununiţă” (Antologie 1980: 76). – Der. regr. din învârstat “vărgat”.

învârstát, -ă, (învrâstat), adj. – Cu dungi, vărgat: “Numa eu, mămucă, n-am / Ţoluc învrâstat pă pat” (Bilţiu 1990: 377). – În- + vârstă “dungă” (< srb. vrsta) + -at.

înveştí, vb. tranz., refl. – (înv.) A (se) îmbrăca, a (se) înveşmânta: “Ce-i mai bun ca oaia bună? / Că te-nveşte, te hrăneşte” (Bârlea 1924 I: 166). Termenul e atestat şi în Codicele de la Ieud (1630): “să ne nevoim de să ne înveaştem”. La cronicari: “Înveştitu-te-ai cu lumină” (Coresi, Ps. 282); “Te scoală de te-nveaşte şi te-ncinge” (Dosoftei, VS 116/2). “Această formă a ieşit din uz prin sec. XIX, cu excepţia ariilor laterale, după cum dovedesc textele populare maramureşene, supravieţuind, în special, participiul învăscut (de la înveşte), (v. Limba română, nr. 5 / 1960, 11). – Lat. investire “a (se) îmbrăca, a (se) acoperi, a (se) înveli” (Felecan 2011).

J

 jámnă, -e, (jamlă), s.f. – Franzelă, pâine mică. “Pâine de oraş” (ALR 1965: 1070) – Din germ. Semmel “pâine albă”, prin intermediul magh. zsemlye, pol. žemla (Cihac cf. DER).

japcandu, s.n. – v. jebcăndău.

jaşcắu, -auă, s.f. – Pungă, săculeţ din piele (de oaie) pentru tutun sau bani: “Trece p-îngă fogodău / Şi zâce că-i vinu rău / Dacă nu-s bani în jaşcău” (Memoria 2004: 1101). – Din magh. zacskó “pungă”.

jăb, s.n. – v. jeb.

jăbăluí, jăbăluiesc, vb. tranz. – A frecţiona pielea (Memoria 2004). – Probabil din jabă “boală a vitelor, a oilor sau a câinilor în primul an de viaţă, care le învineţeşte pielea” (< bg. žaba “boală, aftă”) + -lui.

jălăríe, -ii, s.f. – Jelărie, jale, supărare, doliu. – Din jale (< sl. žali “durere”) + -rie.

jălcuí, jălcuiesc, vb. refl. – A se jeli, a plânge, a se lamenta: “Şi prin codru pribegesc / La frunza mă jălcuiesc” (Papahagi 1925). – Din ucr. žalkuvati (DER).

jâb, adv. – v. jib.

jâd, s.m. – v. jid.

jâmbá, (jimba), vb. refl. – A se strâmba, a se schimonosi, a se desfigura. – Din jimb, jâmb “strâmb” sau “strâmb la gură”.

jântalu, s.n. – v. jintalău.

jib, (jâb), adv. – 1. Tare: “Când îs supărată jib / Atunci fac voie şi râd” (Ţiplea 1906: 450). “Zî mai jâb n-aud bine” (Budeşti). În toate localităţile din Ţara Maramureşului circulă în paralel cu sin. tare (ALR 1969: 64). 2. Repede. “Mă duc mai jib” (Giuleşti). Se mai utilizează: “mă duc fuga” (ALR 1969: 138). 3. Cu rol adjectival. În expr. tare jib “mult, rău”. Ţiplea (1906) indică şi jib, jibă “mare”. Jâbucu, poreclă în Rohia-Lăpuş. – Din magh. zsib “actor comic” (DA; Gh. Radu 1970, MDA); Din ucr. živ “viu” (Drăganu) sau ucr. žibo.

jdeáucă, jdeuci, (jdeucă, jdiaucă, şghieucă), s.f. – 1. Adâncitură, cavitate, scobitură, gol: “Nu ştiu ce jdiaucă avea acolo în spate” (Bilţiu 1999: 193; ref. la Fata Pădurii, despre care se spune că avea spatele sub formă de covată). 2. Orbită oculară: “Din perii capului, / Din şghieucile ochilor” (Bârlea 1924 II: 371). 3. Coajă de nucă (ALR 1971: 475). 4. (top.) Jdeuca, fânaţe într-o mică depresiune (Vişovan 2002; Larga). – Forma dial. a s. ghioc, în ghioacă “melci cu cochilia mare, ovală, cu aspect de porţelan, care trăiesc în mările calde”; Lat. cavum “gaură” (DER) sau lat. cohlea, prin metateza *cloca (Puşcariu, DEX), cf. it. chiocca “ţeastă”.

jeb, -uri, (jep, jăb), s.n. – Buzunar: “Socăciţa de la oale / Ş-o făcut jăburi la poale” (Memoria 2001: 110). – Din magh. zseb “buzunar”.

jebcăndu, (japcandău, jebchendeu), s.n. – Batistă; năfrămucă, pânzăturică, şărincuţă. – Din magh. zsebkendő “batistă”.

jeg, -uri, s.n. – Murdărie, mizerie. – Din sl. žegǔ, cf. rus. žeg.

jeláncă, jelence, s.f. – Femeie care boceşte, care se jeluieşte; bocitoare. Jăluitoare, jalnică, cf. jalanie (Bârlea 1924): “Să n-audă maicile / Maicile, jelancele” (Bârlea 1924: 7). – Din jale (< sl. žali), cf. jelan “jeluitor”.

jéler, -i, s.m. – 1. Nume dat (în Transilvania) în Evul Mediu ţăranilor care munceau pe pământurile nobililor, dar care nu aveau regimul juridic al iobagilor: Ţăran dependent; porţieş (Dăncuş 1986). 2. Om aşezat pe pământul (sau în casa) altuia; colonist; chiriaş: “A fost o femeie şi-a şezut jelăriţă într-o casă pustie” (Bilţiu 1999: 383). – Din magh. zsellér (< germ. Siedler).

jemănár, -i, adj. s. şi s.m. – Geamăn: “Boii erau jemănari” (Bilţiu 1999: 327; Cupşeni). – Cf. geamăn (< lat. geminus).

jereábdă, -e, (gâreabdă), s.f. – Unitate de măsură, care cuprinde 30 de fire de tort, pentru lăţimea pânzei din război (Memoria 2001; Hotea 2006). – Din magh. zsereb “scul” (DEX).

jerdoá, s.f. – (bot.) Soi de viţă-de-vie în Chioar. – Et. nec.

jertávnic, -e, s.n. – (rel.) Altar: “… ca să slujească pe ai lui Dumnezeu preoţi care vor fi slujitori la acel sfânt jertavnic…” (Dariu Pop 1938: 53; Groşi, 1807). – Din jertfă (< sl. žrtǔtva); cf. jertfelnic “masă lângă altar”, din sl. žrǔtvinikǔ, rus. žeryvennik.

jgótie, -ii, s.n. – (anat.) Glande limfatice, amigdale; mandule: “Jgot’ii se spune ţărăneşte” (ALR 1969: 95; Berbeşti). – Et. nec.

jid, jizi, (jâd), s.m. – Evreu. De la sfârşitul sec. XVIII şi până la mijlocul sec. XX, în Maramureş a vieţuit o comunitate (semnificativă, din punct de vedere numeric) de evrei. Maramureşenii îi numeau jizi sau jidovi (v. Bud 1908): “…aproape întregul produs al muncii ţăranului (maramureşean) pt’ică în mâna židului” (Papahagi, 1925: 85). Termenul s-a conservat doar în toponime (Jidoaia, pârâu la poalele masivului Igniş, în apropiere de loc. Chiuzbaia) sau porecle (Jâd, a Jâzii, poreclă în Valea Stejarului, sau Jâducu, poreclă în Dragomireşti). – Din sl. židǔ, cf. ucr. žyd.

jig, -uri, s.n. – Amăreală la stomac (Papahagi 1925). În expr. mă taie jig = amăreala de la rânză (Faiciuc 1998: 101). – Din srb. žig (MDA).

jigánie, -ii, (jigănie), s.n. – Animal sălbatic; jivină, lighioană: “Tăte jigăniile şi tăţ zermii es din pământ” (Papahagi 1925: DXI). – Contaminare între jivină şi gânganie (DEX).

jilu, -auă, s.n. – Unealtă folosită în tâmplărie pentru fasonarea pieselor din lemn prin aşchiere; rindea: “Din săcure mă ciopleşte, / Din jilău mă jiluieşte”. – Din magh. gyalu “rindea”.

jilíp, -uri, (jlip, jlibd, şlip), s.n. – 1. Jgheabul pe care curge apa la moară (ALR 1956: 155). Porţiune făcută din scânduri, de la stavilă până la moară, pe care vine apa; uluc (Felecan 1983). Termen atestat doar în nordul Transilvaniei (ALR 1956). 2. Construcţie solidă, fixă, utilizată pentru scoaterea din pădure a lemnului rotund: “Jilipurile se confecţionau din lemn decojit, suspendate pe stâlpi puternici, înfipţi în pământ sau ancorate direct pe pământ. Prin forma trapezoidală în secţiune, precum şi prin înclinare, ele permiteau curgerea apei şi alunecarea lemnului” (Dăncuş 1996: 66). – Din magh. zsilip “stăvilar; ecluză”.

jintalu, -auă, (jântalău), s.n. – 1. Instrument confecţionat din lemn, sub forma unui băţ prevăzut la partea inferioară cu palete, utilizat pentru amestecarea laptelui şi obţinerea jintiţei sau a untului. “Băţul cu care se bate laptele în putină” (Papahagi 1925). 2. Cofă de ales unt (ALR 1971: 356; Strâmtura). – Din jintiţă + -lău.

jintíţă, -e, (jântiţă), s.f. – (gastr.) Produs lactat preparat prin încălzirea lentă a zerului provenit de la scurgerea caşului. Amestec de urdă şi zăr fiert care se depune la fundul vasului când se prepară urda. Laptele din primele zile după fătare (coreste, curastă) fiert împreună cu zerul; “după fierbere se jântíţă, adică se ia din zer” (ALR 1971: 353): “Bună-i vara jintiţa” (Papahagi 1925). – Din *žetica, der. de la *žeti “a presa, a stoarce” (DA cf. DER); Et. nec. (MDA); Cuv. rom. preluat în magh. (zsendice) (Bakos 1982).

joágăr, -e, s.n. – Fierăstrău cu pânză lungă, prevăzut cu două mânere, numit şi “ferăstrău de doi”; folosit la tăierea transversală a butucilor sau a lemnelor mai groase (Nistor 1977). – Din germ. Säge “ferăstrău”.

joámpă, -e, s.f. – 1. Loc neted pe coasta muntelui (Vişovan 2002). 2. Loc mai adânc în râu, plisă (Memoria 2004): “În Maramureş, joampă este un apelativ viu, cu sensul de groapă, adâncitură mare, situată de obicei pe un teren neted” (Vişovan 2002). Joampele, fânaţe în Suciu de Sus. – Et. nec. (MDA).

joárdă, -e, (jordă), s.f. – Nuia lungă, flexibilă: “Lelea lungă cât o joardă, / Bună îi de ciuhă-n holdă” (Memoria 2004-bis: 1302). – Din sl. žrudi, prin intermediul magh. zsorda (DER, DEX).

Joiána, s.f. – Nume dat vacilor care s-au născut într-o zi de joi. – Din joi (< lat. Jovis) + -iana.

joiţa verde – A patra zi din prima săptămână din Postul Mare (Paşti), când “îi bine-a ţesă, a bontăni, că iesă iarbă” (Memoria 2001: 25). – Lat. (dies) jovis.

jolj, -uri, s.n. – 1. Giulgiu, pânză fină (Papahagi 1925). 2. Zadie pe cap, năframă. 3. Batistă (Antologie 1980): “Că atunci… nu erau atâtea joljuri în bold” (Bilţiu 1999: 134). – Din magh. gyolcs “giulgiu”.

jólniţă, -e, s.f. – Suport de lemn, cu crestături, folosit la spălarea rufelor: “Şi cum a gătat de zolit şi-a pus jolniţa pe un scaun” (Bilţiu 1999: 109; Săpânţa). – Probabil din jolnă “umflătură” (< ucr. jolna).

jolú, -e, (joluză, jolună), s.f. – (med.) Bolfă, umflătură în zona gâtului: “La zgaiba care se face la oameni mari, dacă omu-i beteag şi are orice joluză, ungi cu unsoare ori oloi…” (Bilţiu 1990: 276). – Probabil din ucr. jolna.

jomp, -uri, s.n. – (min.) Puţ; colector de apă (Gh. Pop 1971: 95). – Din germ. Sumpf (Ţurcanu 2008: 81).

jompurós, adj. – Gropos (DRT).

jórdă, s.f. – v. joardă.

jmtcă, -e, s.f. – (med.) Umflătură tare (Faiciuc 1998). – Et. nec.

jmetelí, -e, (jmitilină), s.f. – Rădăcină de porumb care rămâne în câmp după ce a fost cules şi tăiat (Papahagi 1925); tulian, bâlie. Atestat în localităţile de pe văile Mara, Iza şi Vişeu (ALR 1971: 406). – Din ucr.

jub, s.m. – v. jup.

judéţ, -e, s.n. – 1. Judecată; judecata de apoi: “Nici soare n-a răsări / Nici stele pă cer n-or fi, / Atuncea judeţu-a fi” (Bilţiu 1996: 236). 2. Judecător: “Tu, Siule,-i căpăta / Păharu botezului, / Scaunul judeţului” (Memoria 2001: 112). – Lat. judicium.

júfă, -e, s.f. – Seminţe de dovleac prăjite pe sobă şi zdrobite mărunt în piuă: “Dacă n-ai avut oloi, ai făcut rântaşu cu jufă” (Memoria 2001: 41). Jufă, poreclă în Valea Stejarului (Hotea 2005: 890). – Din magh. zsufa “zeamă”.

jugăní, jugănesc, vb. tranz. – A castra. – Din jugan [jug (< lat. iugum), cf. jugum "bou sau cal castrat" + -an].

jujăí, vb. intranz. – A şuiera, a fluiera, a produce un zgomot strident: “Când vântuţu-a jujăi” (D. Pop 1965). – Forma onomatopeică.

jumáră, jumări, s.f. – (gastr.) Resturi comestibile rezultate din topirea slăninii de porc; se consumă reci sau în mâncare (cu ouă sau paste făinoase). Jumărucă, poreclă în Dragomireşti (Faiciuc 1998). – Din germ. Schmarren “mâncare cu ouă bătute în untură”, cf. magh. zsumórka, bg. džumerki.

jumătắţi, s.f., pl. – Pantofi, încălţăminte. – Et. nec.

jun, -ă, adj. – Tânăr: “Când eram nevastă jună / Auzeam cum ptică brumă. / Amu n-aud nici când tună” (Memoria 2001: 31). – Lat. juvenis.

junc, -i, s.m. – Bou sau taur tânăr (între 2 şi 3 ani) nepus la jug: “De ţ-ar si găina-un cuc / Ţ-aş si dat bani de un junc” (Memoria 2001: 107). – Lat. juvencus.

jup, -i, (jub), s.m. – Snop de bâlii (ALR 1973: 813). – Din magh. zsúp “snop”.

jupấn, -i, s.m. – Titulatură nemeşească (Bârlea 1924). Titlu de nobleţe dat persoanelor care ocupau anumite demnităţi sau funcţii: “Şi m-or pune după masă / Şi mi-or zice jupâneasă“. – Din sl. županǔ “stăpân al unei întinderi de pământ” (Şeineanu, Rosetti, Candrea cf. DER).

jurát, juraţi, s.m. – Pretor (Bud 1908); solgăbirău (Bârlea 1924); avocat, judecător (Memoria 2001): “Cartea mi-o scrie juratu” (Bârlea 1924: I. 202). – Lat. juratus.

juríncă, -i, (junincă), s.f. – Viţea de doi ani. – Lat. junix, -cis “viţea”.

L

la, lau, vb. tranz. şi refl. – 1. A (se) spăla: “Ien trimite-ţi cămaşa / Că eu mândru ţi oi la” (Calendar 1980: 119). 2. A (se) pieptăna: “Iei pieptinile cu care te lai pe cap” (Bilţiu, 322). – Lat. lavare.

lácrimă, -i, (lacrămă, lăcrămaţie), s.f. – Plângere, reclamaţie: “Te rog cu lacrimi în ot’i, ca şî tăţ de-aicea, ca să faci lacrimă pă la cei mari” (Papahagi 1925: 325; Breb). – Lat. lacrima.

lá, lăzi, s.f. – Covată (Felecan 1983). – Din germ. Lade.

lái, laie, adj. – Negru sau negru amestecat cu alb. Negru foarte deschis (Latiş): “Cele lăi, / Pă văi” (Antologie 1980: 107). – Probabil cuvânt autohton, cf. alb laja (Brâncuşi 1983); Cuv. rom. preluat în slovacă (Macrea 1970: 15).

láibăr, -e, s.n. – Vestă scurtă, fără mâneci, fără guler, din ţesătură de lână, tivită cu postav colorat, purtată şi de bărbaţi şi de femei. Mai frecvent întâlnită pe Valea Izei (Bănăţeanu 1965: 122). Este port specific populaţiei maghiare şi săseşti din Transilvania. În Maramureş a pătruns pe la jumătatea sec. XX (idem, 82). – Săs. leibel (Borcea cf. DER).

láiţă, -e, (laviţă), s.f. – 1. Bancă din scânduri (fără spătar) aşezată în lungul pereţilor în casele tradiţionale şi care servesc şi drept paturi. 2. Scândura pe care se aşază mortul: “Scoală-te, măicuţă, scoală, / Nu durni pe laiţa goală” (Memoria 2001: 113). – Sl. lavica (DER).

lámpă, lămpi, (loampă, lompă), s.f. – 1. Dispozitiv care produce lumină prin arderea unui combustibil, utilizat în casele tradiţionale până la introducerea curentului electric (sec. XX): “Din josani, până-n Tinoasa, / Arde loampa-n tătă casa” (Memoria 2001: 23). “La ce să-mi trebuiască curent, când am atâtea loampe. La loampă am crescut, la loampă mor” (Mara, 2004). “Dacă se sparge lampa de la sine, acei oameni se despart” (Memoria 2001: 56). 2. Petrol; naft, opaiţ, dohot (ALR 1971: 330): “Se pune lompă-n lompă” (Petrova). “Adă un kg. de lompă” (Sighet). – Din germ. Lampe.

lánce, lănci, s.f. – “Bota cu care îmblă păcurariu” (Papahagi 1925): “Şi-mi puneţi lancea la cap” (Papahagi 1925: 120-121). – It. lancia, prin magh. lancsa.

lándră, -e, s.f. – Femeie depravată, cu moravuri uşoare (Ţiplea 1906): “Landră n-am fost, da m-oi fa, / Drăguţ n-am, da mn’oi căta” (Ţiplea 1906: 491). – Et. nec. (MDA).

langalu, langalauă, (lângalău, lângălău), s.n. – (gastr.) Plăcinte din făină de mălai (mai târziu, din făină de grâu) care se cocea pe lespede; se folosea în loc de pâine (Odobescu 1973). – Din magh. lángoló “trecut prin flacără” (DA cf. DER).

laoláltă, adv. – Împreună: “Să tăiem d’eluţu roată, / Să sim, mândruţ, laolaltă” (Calendar 1980: 62). – La + o + alta.

lar, interj. – v. ler.

laríce, larici, s.f. – (bot.) Brad roşu, brad de vară (Larix decidua); zadă (Borza 1968: 96). Rezervaţia de larice de la Coştiu (com. Rona de Sus) cu o suprafaţă de 0,7 ha, este zonă protejată prin L. 5/2000. – Din it. larice, lat. larix, -cis (DEX).

lármă, larme, s.f. – Gălăgie, zgomot; zarvă, hormot, holcă. – Din magh. lárma, srb. larma (< germ. Lärm).

láşcă, laşte, s.f. – (gastr.) Tăieţei; răstăuţe, tojmaj: “Ai făcut nişte lăşcuţă, / Le poţi duce-n tileguţă” (Memoria 2001: 110). – Din magh. laska “tăieţei” (Papahagi, DA).

latín, -ă, s.f. – Papahagi (1925) consemnează expr. lat’ină rea (în Ieud) şi glosează “om rău”, când în realitate are sensul de “străinătate; lume străină”. – Lat. latinus.

láviţă, s.f. – v. laiţă.

lavoár, -e, (lavor, lăvor, lăvoar), s.f. – (înv.) Vas de tablă utilizat pentru spălatul pe faţă; lighean. – Lat. lavo, lavare “a se spăla, a se îmbăia”, cf. fr. lavoir “lighean, chiuvetă”.

laz, -uri, (lăzuitură, lăzaştină), s.n. – 1. Câmp curăţat de tufe şi bun de cosit. 2. Teren defrişat pentru a fi transformat în pământ arabil; iertaş: “Ştiu că n-ai lazuri domneşti, / Nice boi ardeleneşti” (Bârlea 1924 I: 200). – Din ucr. laz.

lăcrămáţie, -ii, (lacrimă), s.f. – v. lacrimă “plângere, cerere”. ■ Lăcrămaţie, poreclă în Moisei: “În 1962 s-a adus de către Hojda Petru Butubu un darac de lână, maşină de scărmănat lână, la care lucrează acum Mihali Ştefan Pârciu şi Ivaşcu Ştefan Lăcrămaţie” (Coman 2004: 54). – Din lacrimă + -ţie.

lăcuí, lăcuiesc, vb. intranz. – (pop.) A locui: “Leacu meu e pă vârvuri, / Lăcuieşte-n decunguri” (Papahagi 1925: 187). – Din magh. lakni “după loc” (Cihac cf. DER).

lăcuitór, -i, (lăcuitoriu), s.m. – (pop.) Locuitor: “Eu, robul lui Dumnezeu, popa Costan Moldovan, fiind lăcuitoriu într’acest sat…” (Săsar, 1798; cf. Dariu Pop 1938: 79). – Din locui / lăcui + -tor.

lădói, -oaie, s.f. – Ladă simplă, confecţionată din lemn, destinată păstrării ţesăturilor: “Eu o iau de pă urdzoi / Să o ţâp într-un lădoi” (Papahagi 1925: 225). Mai există ladă pentru cereale (sâsâiac) şi ladă de zestre (secriul de halube). – Din ladă (< germ. Lade) + -oi.

lăpúş, -i, s.m. – 1. (bot.) Specie de salvie (lăpuşul caprei) (Salvia glutinosa), numită astfel de localnici. Termenul e atestat la meglenoromâni cu sensul de “potbal” (ALR 1961: 651). DER îl defineşte ca “brusture” (Telekia speciosa). 2. (top.) Lăpuş, afluent al râului Someş; are o lungime de 112 km; formează chei în aval de satul Răzoare. “Obiceiul de a da nume de plante unor râuri apare destul de frecvent şi în alte ţinuturi ale teritoriului lingvistic român” (Stoica, Pop 1984). 3. Târgu Lăpuş, oraş; Lăpuşu Românesc, comună; Lăpuşel, sat aparţinând comunei Recea. 4. Zonă etno-folclorică situată în partea de sud a jud. Maramureş; se învecinează cu zonele Chioar, Năsăud şi Maramureşul istoric. – Cf. bg. lopuš, rus. lepucha (DA); Alb. ljapuš (DER).

lăpuşeán, -eni, s.m. – Locuitor din zona Lăpuş. – Din Lăpuş + -ean.

lăr, interj. – v. ler.

lărmălí, lărmălesc, vb. intranz. – A face zgomot, gălăgie: “Şi cum te culcai, iarăşi îţi auzeai tiara botrocind şi lărmălind” (Bilţiu 1999: 102). – Din larmă “gălăgie” + -li.

lătocí, vb. refl. – v. lotocí.

lătunói, lătunoaie, s.n. – 1. Răritură în pânza ce se ţese manual, produsă de firele rupte ale urzelii: “Că toată pânza-i lătunoi” (Bârlea 1924 I: 96). 2. Legătură de vreascuri care se transportă pe umăr: “Şi a legat un lătunoi de găteje” (Bilţiu 1999: 341; Deseşti). 3. Mormoloci de broască (Lenghel 1979). – Din latură + -oi.

lătureán, lătureni, s.m. – 1. Care locuieşte la marginea satului; mărginaş. 2. Fecior din alt sat (Memoria 2001). – Din latură + -ean.

lătúri, s.f., pl. – Apă murdără în care s-au spălat vasele. Resturi de mâncare muiate în apă, care se dau la animale: “Şi, când le ţâpa lături, spălături de vase, slăbănoacele să duceu de acolo” (Bilţiu 1999: 174). – Lat. lavo “a spăla” > der. lat. *lavatura (Puşcariu, Candrea-Densusianu, DA cf. DER).

lăturní, vb. refl. – A se porni în căutatea cuiva; a cerceta laturile unei zone: “După el s-o lăturnit / Cu sape şi cu topoare” (Memoria 2001: 112). – Din lature.

út, -ă, adj. – Spălat: “Când i lăut şi-nştimbat” (Memoria 2001: 97). – Din la “a (se) spăla”, cf. lat. lautus.

lăzáştină, -i, s.f. – Loc defrişat (Antologie 1980; Memoria 2001). – Din laz + -aştina.

lăzuíre, -i, s.f. – Tehnică pentru obţinerea de noi parcele de fânaţe: “Fertilizarea parcelelor obţinute prin lăzuire se făcea prin păşunarea oilor şi staţionarea acestora pe timp de iarnă în terenurile lăzuite” (Dăncuş 1986: 40). – Din laz + -uire.

lângalu, s.n. – v. langalău.

leac, -uri, s.n. – 1. Medicament, remediu: “Mamă-sa luară / Două olurele / Şi porni cu ele / După lecurele” (Calendar 1980: 6). 2. În expr. fără leac de… = fără nici un pic de …; Nici de leac… = deloc: “Mândra care-mi place mie / Nu are leac de moşie” (Şteţco 1990: 309). – Din sl. lěkǔ.

leah, lehi, s.n. – Polonez. Supranume (ex. Ioana Leahului). – Sl. lěchǔ, prin intermediul ucr. ljach (DER).

leáncă, lenci, s.f. – Gubă zdrenţoasă (Papahagi 1925; Şieu); haină ponosită, ruptă, uzată. – Rut. ljanka “haină de pânză de in”, din sl. lininǔ “de in”, cf. pol. lnjanka (DER).

leá, lese, (liasă, lesă), s.f. – 1. Împletitură de nuiele: a) la gard; b) nuiele împletite pe care se aşează prunele la uscat (ALR 1971: 458). 2. Poarta de la intrarea în staor, la stână (Memoria 2001). 3. Scândură aşezată pe furci, sub comarnic şi sub care se aşează brânza (Papahagi 1925; Budeşti). – Din sl. lěsa.

leát, leaturi, s.n. – 1. An, dată. 2. Contingent. Expr. a fi leat cu cineva = a fi de aceiaşi vârstă, generaţie. 3. Camarad. – Din sl. lěto.

lecríc, -uri, (lecrec), s.n. – Haină scurtă cu mâneci, tip jachetă, ce depăşeşte mijlocul, purtată pe vremea rea (iarna). Se confecţionează din stofă de lână, ţesută în patru iţe. Suman, pieptar: “De nu grăiesc cu dreptate / Ardă-mi lecricu din spate” (Bârlea 1924 I: 268). – Cf. germ. Röckl, sas. reckel (Ţurcanu).

lédeşă, -e, s.f. – Şa, tarniţă: “Fără frâu, fără căpăstru, / Fără ledeşe pă spate” (Antologie 1980: 82; Sălsig). – Et. nec.

legădí, (leghedi), vb. refl. – A se mulţumi: “Iar de nu ti-i legădi / Mai frumos să-ţi mulţumească / Spicul grâului” (Memoria 2004-bis: 1366; Asuaj-Codru). “Da-ţi fa bine şi-ţi ierta / După ce vom cuvânta. / Că noi cu câte ştim / Cu-atâtea ne leghedim” (Calendar 1980: 25). – Probabil din magh. elégedettseg “mulţumire”.

lége, -i, (leje), s.f. – Judecată (sens arhaic): “Îl dau la lejă” (ALR 1973: 739). – Lat. lex, legis (DEX).

legiuí, legiuiesc, vb. tranz. – A face legea, a judeca. – Din lege + -ui.

legiuíre, -i, s.f. – Judecată: “Cu legiuiri şi t’eltuieli” (Memoria 2001: 113). – Din legiui + -ire.

léje, s.f. – v. lege.

lemnúş, -uri, s.n. – (bot.) Lemnul Domnului (Artemisia abrotanum): “De-aici până-n Seleuş / Tot îs corciuri de lemnuşi” (Bârlea 1924 I: 201). – Din lemn (< lat. lignum) + -uş.

leópot, -ă, adj. – (femeie) Rea de gură (Hotea 2006). – Probabil din lipoti, limpoti “a bea, a mânca zgomotos şi în grabă” sau a leorbăi “a vorbi mult”.

leórdă, (leurdă), s.f. – 1. (bot.) Scaiu sălbatic, “cuvânt de origine dacică, de la care provine numele loc. Leordina” (Filipaşcu 1940: 20). 2. (bot.) Leurdă (Allium ursinum); usturoi sălbatic. 3. (top.) Leorda, afluent al pârâului Băiuţ, care se varsă în râul Lăpuş. 4. (bot.) Leordacă, termen consemnat în Maramureş pentru bujor alb (Platanthera bifolia) (Borza 1968: 133). 5. (bot.) Leurdină (Dahlia variabilis); gherghină, gheorghină (Ţiplea 1906). – Termen autohton, cf. alb. hurdhë “usturoi” (Philippide 1928, Rosetti 1962, Brâncuşi 1983).

lepângu, -ăi, s.m. – Nume de ocară pentru feciori (Bârlea 1924): “D-amu-s nişte lepângăi” (Bârlea, 1924 II: 189). – Din magh. lappangö (MDA).

lepetéu, s.n. – “Roata pe care se formează oalele se numeşte lepet’eu” (Iuliu Pop, 1970; Săcel). – Din magh. lapitó.

lepedéu, -eie, (lipideu), s.n. – Cearceaf: “Grădina cu porodici / Lepedeul cu purici” (Memoria 2001: 99). Lepedeu, poreclă în Valea Stejarului. – Din magh. lepedö “cearceaf”.

ler, (lar, lăr, leroi, lerui, lenui), interj. – Termen identificat în legende, basme şi refrenele colindelor: “Lerui şi-a mărului”; “Hai lin, hai lar şi flori de măr”; “Oi, leroi, leroi“; “Hai, leru-i, Doamne”. – După V. Kernbach (1989), ler este un mitologem - element mi­to­logic prim, forma mitică ele­mentară şi pură, con­si­derată cea mai mică unitate, in­di­vizibilă, din structura unui mit, a unei naraţiuni mitologice, care nu mai are nevoie de in­terpretări şi ex­plicaţii, în­tru­cât se ex­primă singură (356). “Ler este de fapt un evident mitologem, iar iden­tificarea cu Dum­nezeu sau cu un împărat fabulos trimite la un mit arhaic, preroman” (297). D. Cantemir derivă ter­me­nul din numele îm­păratului Au­re­lianus: “Un voinic… din ţara Mun­te­niască… ne spunea, precum (că) în Ţara Românească, aproape de Dunăre, pe malul Oltului, să să fi văzând nişte temelii ca de cetate, cărora ţăranii de pe acolo lăcuitori, din batrânii lor apucând şi din colindele anului, şi astăzi au luat de pomenesc: Ler Aler Domnul…” (D. Can­temir Hro­nicul: 1717). Rosetti (1920), reluând texa lui Dimitrie Dan, derivă sintagma “Hailerui Doamne” din halleluiah (Domine). După V. Kernbach (1989) etimologia este imposibilă, de­oarece “colindele ro­mâneşti, în struc­t­ura lor de bază, preced cu mult (fapt de­monstrat de cercetători) răs­pândirea creştinismului în Dacia romană, iar in­truziunile creştine în colinde sunt târzii (de origine ecleziastic-căr­turărească, din etapa slovană) şi nu au suferit modificări fonetice.” Cu toate acestea, DEX reţine doar această ipoteză: “Ler, cuvânt care apare ca refren în colinde, cărora le dă un anumit colorit eufonic; probabil din lat. (Ha)llelu(iah, Do­mi­ne).” I. G. Sbiera îl derivă din sg. lat. al numelui divinităţii do­mestice Lar (cf. Kernbach). Lari (Lares) – sg. Lar; lat. arhaic Lares; etrusc. lar, lars – căpetenie militară, doi zei din mitologia ro­mană, preluaţi din mitologia etruscă; fiii nimfei Lara şi ai zeului Mercurius. Veneraţi ca divinităţi protectoare ale Romei. În fiecare casă romană, un altar special din atrium, numit laralia, era împodobit cu imaginea Larilor casnici, cărora li se puneau ghirlande de flori la sărbătorile familiale, ca unor apă­rători ai vetrei. I. Popescu – Sireteanu (1983): “Unii văd în Ler numele unui zeu tracic”; “Ler, după opinia unui cer­cetător (A. Balota) este probabil un zeu autohton.” A. Fochi (1976): “În anii ’90 ai veacului XIX, pentru patru informatori Ler Domnul era omologat cu Dumnezeu («Mântuitorul»), de un alt informator însă Leroi este stimat şi respectat, pentru că el a făcut toate cân­tecele şi co­lindele referitoare la naşterea lui Cristos.”

lé, s.f. – v. leasă.

léspede, lespezi, s.f. – Tigaie cu coadă mai lungă. – Cf. rus. lepest “bucată, foaie”, dial. lespet (DER).

leş, -i, (leah), s.m. – Polonez: “La lumina stelelor / Trece-om munţii leşilor” (Bârlea 1924: 87). – Din leah “polonez” (< ucr. ljach).

léşcă, s.f. – 1. Lemnul cu care se bate lutul folosit la olărit (Iuliu Pop 1970). 2. Bucată de draniţă sau lemn, lată la un capăt (Memoria 2001). – Din ucr. liska.

leşíe, leşii, s.f. – Soluţie alcalină (folosită la spălatul rufelor) obţinută prin fierberea în apă a cenuşii: “Apoi femeile (…) fac leşie şi spală cu ea toate vasele” (Memoria 2001: 25). – Lat. laxiva.

leţ, -uri, s.f. – Şipcă, stinghie de lemn. – Din magh. léc; Cf. germ. Latte (Ţurcanu 2005).

leu, lei, s.m. – Mamifer carnivor din familia felidelor (Panthera leo): “Unde meri, ceas rău, / Cu limbă de leu, / Cu cap de zmeu” (Memoria 2001: 54). “Fă-mă, Doamne, ce mi-i fa, / Pasăre să pot zbura. / Fă-mă pana leului / Pă marginea tăului (Calendar 1980: 74). Blazonul fam. Dunca de Maramureş, descendentă a voievodului Ioan, era reprezentată printr-un leu (Caia 2002: 30). – Lat. leo.

leúcă, leuci, s.f. – Partea carului, format dintr-un lemn încovoiat, ce leagă osia de loitră. – Din germ. Leichse, prin intermediul magh. löcs (Cihac, Tiktin, Scriban, cf. DER).

léveşe, s.f. – (gastr.) Supă cu carne de pui; “zamă limpede cu răstăuţe”. – Din magh. leves.

lezín, -i, (leziu), s.m. – Flăcău, hoinar (Papahagi 1925; Borşa). Calfă, fecior mai mărişor (Bârlea 1924): “Din gură de lezieş” (Bârlea 1924 II: 30). – Din magh. lézengo “a umbla fără rost” (Papahagi 1925); Din magh. legény (MDA).

liboví, libovesc, vb. refl. – A (se) iubi: “Beau feciorii, se libovăsc / Şi de mândre da gândesc” (Bârlea 1924: 24). – Din sl. ljubiti, cf. ucr. ljubyty.

lictár, (liptari, ligvar, legvar), s.n. – Magiun, dulceaţă de prune. “Magiunul care se unge pe pita de grâu, de mălai, dar mai ales pe scrijele de coleşe rece” (Faiciuc 1998: 182). – Lat. electuarium (sec. XIX), introdus în Transilvania prin farmacie (Candrea, Tiktin cf. DER); cf. magh. lekvás.

líget, s.n. – (min.) Culcuşul filonului (Gh. Pop 1971: 98). Lighet, top. în zona Tg. Lăpuş, a.d. 1766, “păşune, loc de păşunat şi de odihnă pentru animale”. – Din germ. liegen “a sta culcat, a zăcea”; Din germ. Liegendens (MDA).

ligióană, -e, s.f. – Animal sălbatic. “Grecii au împrumutat, sub forma legheon, cuvântul lat. legio “legiune”; printr-o figură de stil, în textele creştine s-a vorbit de legheoanele pădurii, înţelegându-se prin aceasta marea mulţime a animalelor sălbatice. Textul a fost reprodus în română, iar cititorii au înţeles că lighioane înseamnă “animale sălbatice”, sens pe care cuvântul l-a păstrat până azi” (Graur 1972: 135).

ligvár, s.n. – v. lictar.

lihăí, lihăiesc, (lihui, lehui), vb. intranz. – 1. A face zgomot mare ca să nu vină lupii sau alte animale sălbatice la vite (Papahagi 1925; Lenghel 1979). 2. A striga la cineva, a certa (D. Pop 1978). – Creaţie expresivă (DER), din interj. liha!, i-ha!

lilión, s.m. – (bot.) Nume generic pentru mai multe specii de crin: “Ca să fie mai frumoase, fetile se spălau cu oarece buruian care-i zâce lilion. Îl pune de-a moi, îl serbe on pic, că era un fel de buruian, din care să făce zamă şi cu care ie să dăde pe faţă şi i se duce pielea şi rămâne frumoasă” (Bilţiu 2001: 223; Deseşti). – Din magh. liliom “crin”.

liliúţ, s.n. – 1. Leagăn de grindă (spre diferenţă de leagănul de talpă). “Un fel de leagăn ce se agaţă în grădină ori în creanga unui arbore, dacă mama se duce pe dealuri la fân, cu copilaş cu tot” (Bud 1908): “Mi se şede de drăguţ / Ca la pruncă cu liliuţ” (Bârlea 1924 II: 33). 2. Leagăn pentru copil mic, purtat de femei când merg la cosit, departe de sat; mai ales prin Borşa, Moisei, Săcel etc. (Bârlea 1924). – Creaţie expresivă.

limbáriţă, -e, s.f. – (bot.) Plantă cu tulpină dreaptă, ramificată, cu flori mici, albe sau trandafirii, care creşte prin locuri umede; pătlagină de apă (Alismo plantago-aquatica). “Frundză mare, creşte laolaltă grămadă şi o mănâncă tot felul de marhă” (Papahagi 1925). – Din limbă (< lat. lingua) + -riţă.

liní, vb. refl. – A se clăti, a se undui, a se legăna: “Ce te lini, ce te clătini / Din vârf până-n rădăcini?” (Antologie 1980: 456). – Probabil din alina.

lingoáre, (lungoare, lângoare), s.f. – (med.) Febră tifoidă: “Deie-ţi bunul Dumnezău / Nouă boale şi lingoare” (Bârlea 1924 II: 25). – Lat. languor, -oris “slăbiciune; boală; oboseală; moleşeală”; păstrat numai în rom. (Rosetti cf. DER).

lipidéu, s.n. – v. lepedeu.

lipitoáre, s.f. – (bot.) Iarba faptului, iarbă lipitoare, lipici, scai mărunt (Galium aparine). Fetele se încingeau cu această plantă ca să se uite feciorii la ele (Borza 1968: 74). – Din lipi (< sl. lepiti).

liptári, s.n. – v. lictar.

liptíe, -i, s.f. – (gastr.) Plăcintă din făină de grâu, folosită în loc de pâine. – Cf. srb. lepinja (DEX).

lisnít, (lizniţ), s.m. – (bot.) 1. Soi de măr pădureţ (Malus silvestris); mere acre, mere de vin, corobeaţă. Din fructe se face ţuică şi oţet; lemnul este utilizat pentru cioplit (Borza 1968: 107; v. şi Lenghel 1979). 2. (înv.) Poame, fructe (ALR 1971: 479; Vişeu, Borşa). – Et. nec.

litíe, litii, s.f. – (rel.) Rugăciunea ce se face la miezul nopţii, înaintea sărbătorilor mari, când se binecuvântează pâine, grâu, vin, undelemn, cu care apoi se unge fruntea credincioşilor (Bârlea 1924): “Să fii gazdă-n veselie / Ca să mergem la litie” (Bârlea 1924 I: 138). – Din sl. litija (DEX).

liuliu, (liule) – Cuvinte ce le zic mamele legănându-şi copiii: liule, liuliu coconu, ori haia, haia cocoană. Identic cu nani, nani (Ţiplea 1906). – Creaţie expresivă.

lizí, -esc, vb. refl. – v. hlizi.

loámpă, s.f. – v. lampă.

lóbodă, s.f. – (bot.) Plantă erbacee de cultura (Atriplex latifolia). ■ (gastr.) Se foloseşte în umplutura de placintă. – Din sl. loboda (MDA); Cuv. rom. preluat în magh. (loboda) (Bakos 1982).

lóboţ, s.m. – v. chituşi (element component al porţilor de lemn).

lodấnc, s.n. – 1. Capetele de la firele care rămân după ţesutul pânzei la război: “I-a spus oarecine că nu mai are de făcut nimic decât să ia lodânc de la tiară şi din acela să facă o funie…” (Bilţiu 1999: 249; Breb). 2. Bucată de lemn. – Din germ. Ladung (MDA).

lódbă, -e, s.f. – 1. Scânduri late având lungimea de circa 2 m, obţinute prin despicarea trunchiurilor de copaci cu ajutorul securii şi a icurilor; lobdele se transportă cu carul până în sat; erau lăsate la uscat, în podul casei, timp de un an (Stoica, Pop 1984: 47). 2. Ster de lemn: “Se aşază pe pământ o lodbă şi să freacă pe ie o botă de alun” (Memoria 2004-bis: 1213), referitor la tehnica aprinderii focului viu. – Din ucr. lodva (Tiktin, Scriban, Candrea, MDA).

lóitră, -e, s.f. – Părţile laterale ale carului. – Din germ. Leiter “scară” (Ţurcanu 2005); din săs. loiter (NDU).

lom, -uri, s.m. – Crengi uscate şi rupte (Papahagi 1925); lemne, vreascuri la gura sau la cotitura unei ape (ALR 1973: 679): “O luat banii şi i-o ascuns într-o cioată bortoasă şi-o făcut pă ei un lom. Într-o zi s-o dus pe-acolo nişte prunci care păşteau oile. Ei o aprins lomu…” (Lenghel 1979: 207). – Rus. lom (Candrea, Scriban); ucr. lom (Papahagi).

lomurós, -oasă, adj. – În expr. grâu lomuros = grâu amestecat cu resturi; se dă la păsări; grâu cu monturi (ALR 1973: 827). – Din lom “rest, bucată” + -uros.

lóstriţă, -e, s.f. – Peşte răpitor (Hucho hucho), asemănător cu păstrăvul, care trăieşte în râurile de munte (Vişeu, Vaser, Novăţ şi Ruscova, în Maramureş). – Cf. ucr. losos “somon” (DEX).

lotocí, lotocesc, (lătoci), vb. refl. – A se bălăci în apă (cu zgomot). – Formă onomatopeică.

lótru, -i, s.m. – 1. Hoţ, bandit, tâlhar. 2. (adj.) Glumeţ, bun de gură, meşter la vorbă: “Cel mai lotru dintre ei devine peţitorul” (Calendar 1980: 121). – Din sl. lotrǔ.

lóză, s.f. – (bot.) Lozie; răchită, salcie (Salix cineria): “Un fel de salcie pe ale cărei rămurele, prevăzute cu mâţişori, maramureşenii le sfinţesc la biserică în Duminica Floriilor” (Papahagi 1925). – Din ucr. lozá (Papahagi).

lucastắu, s.n. – v. iucastău.

lúcer, -i, s.m. – (astr.) Luceafăr: “Un lucer mândru, galbân” (Bârlea 1924 I: 132). – Cf. luceafăr.

lucérnă, (luţernă, luţărnă), s.f. – (bot.) Plantă perenă din familia leguminoaselor, cultivată ca plantă furajeră (Medicago sativa). – Din germ. Luzerne.

lucezí, vb. intranz. – A luci, a străluci, a lumina: “Colo sus, la răsărit / Lucezit-o, lucezit / Un lucer mândru, galbân” (Bârlea 1924 I: 132). – Din luced “luminos” (< lat. lucidus).

lucezíre, -i, s.f. – Vedere, arătare, strălucire (Lenghel). – Din lucezi.

lucrătóriu, s.n. – (înv.) Plug (atestat sec. XV, în Maramureş, cf. R. Popa 1970: 125). – Din lucra (< lat. lucrare, Puşcariu cf. DER; sau lat. lucubrare, Densusianu cf. DEX) + -toriu.

lud, -ă, adj. – Nepriceput, prost, zălud, zăpăcit, nătărău: “Ludă, eşti, nebună eşti / Şi la minte slabă eşti” (D. Pop 1970: 181). – Din sl. ludǔ.

ludắu, -ăi, s.m. – (bot.) Bostan, dovleac; cuculbătă (Cucurbita pepo). – Din sl. ludaja (Candrea cf. DER).

luft, s.n. – Curent de aer: “Vara aicea-i luft, vara aici e răcoare şi frumos” (Papahagi 1925; Borşa). – Din germ. Luft “aer, văzduh”.

lúhău, s.n. – 1. Spirt sanitar. 2. (Fig.) Băutură alcoolică (Memoria 2001). – Et. nec.

lúhăr, s.m. – (bot.) Trifoi (plantă furajeră); cătrifoi (ALR 1956: 139). – Din magh. lóhere (MDA).

lújniţă, -e, s.f. – 1. Făclie; fat’e: “Ca să îndepărteze (animalele sălbatice) se aprind lujniţe, un fel de făclii făcute din brad uscat, crepat la un capăt, împănat şi uns cu răşină” (Georgeoni 1936: 80). 2. Loc la capătul de sus al ulucului unde se adună buştenii, pentru a fi rostogoliţi la vale. – Din ucr. luşniţya (MDA).

lumínă, -i, (lumnină, lumninea), s.f. – 1. Lumânare: “Când e aproape de sfârşit, omului de regulă i se dă să ţină o lumină în mână, ce reprezintă curăţenia sufletească” (Bârlea 1924 II: 472). Conform obiceiului, la capul mortului trebuie să ardă o lumânare pe toată perioada priveghiului (timp de trei zile), având credinţa că astfel sufletul acestuia va găsi drumul spre Lumea Cealaltă. “În locuţ de lumninele / Îmi puneţi patru nuiele” (Lenghel 1962). Creştinismul a preluat lumânarea ca element de cult din Antichitatea greacă şi romană. 2. Lumina ochiului, pupila (ALR 1964: 39). – Lat. lux “lumină”.

lunátic, -i, s.m. – 1. Somnabul; prostănac. 2. Lunatici, poreclă dată locuitorilor din Corneşti: “Un corneştean vede că luna, în loc să fie pe cer, era în tău. (…) Săriţi, cerneşteni / Cu săcuri şi cu lopeţi / Care cu ce aveţi / Că se-neacă luna-n tău, / După casa lui Bârgău. Bieţii oameni s-au sculat iute din somn, o luat care ce o putut şi tăţi s-o întâlnit lângă tău, să scoată luna” (Memoria 2004-bis: 1244; A. Radu 1941). – Lat. lunaticus.

lungoáre, s.n. – (med.) Tifos; febră tifoidă (ALR 1969: 156): “Să-i cumpere lecuşoare / Că-i beteagă de lungoare” (Bilţiu 1990: 388). – Din lingoare (< lat. languor, -oris).

lungón, -oane, s.n. – (min.) Grindă mai lungă aşezată în curmezişul grinzilor de pe tavanul galeriilor de mină (Gh. Pop 1971: 95). – Probabil din lung + -on.

luníe, -i, s.f. – Fitil de lumânare: “Când era vreme gré, să aprinde lunia de la lumânarea cu care slujé popa la Înviere” (Bilţiu 2001: 73; Petrova). – Din germ. Lunte (Ţurcanu).

lup, -i, s.m. – 1. Mamifer carnivor (Canis lupus). Lupi, poreclă pentru locuitorii din Şugatag: “pentru ce-s mai apucători, mai pribegi” (Papahagi 1925). Poreclă pentru locuitorii din Blidari (T.B. Dăncuş). Lupuţu, poreclă în Borşa (ALR 1969). Lupuc, poreclă în Lăpuş (Birdaş 1994). 2. Menghina tâmplarului (ALR 1956: 543; Chioar). – Lat. lupus.

lupáriţă, -e, s.f. – (bot.) Mărul lupului. Bun de mătrici sau friguri (ALR 1956). Plantă (Orobanche ramosa). – Din lup + -ariţă.

lú, (lupie), adj. – (Ref. la oi) Cenuşie (Georgeoni 1936). – Din lup + -ă.

lupíşte, s.f. – Groapă adâncă de 3 m., deasupra căreia se punea o leasă în cumpănă, pe nişte stâlpi mici (ca momeală se punea un purcel), pentru vânarea lupilor (Şainelic 1986: 47; Chioar). – Din lup + -işte.

lúşcă, s.f. – 1. (bot.) Floare de primăvară, asemănătoare cu ghiocelul (Leucojum vernum); ghiocei bogaţi, luşte, luşcuţe (Borza 1968: 99). 2. (adj.) Oaie cu lâna albă (Latiş 1993). – Et. nec. (MDA).

luştí, vb. tranz. – A desface boabele de porumb de pe cocean; “operaţia se făcea manual, prin apăsarea unui cocean pe boabele de pe cucuruz, sau cu piua de luşt’it mălai” (Dăncuş 1986: 45); a desfăca. Termenul e atestat doar în nordul Maramureşului (ALR 1956: 115). – Din ucr. luşiti (MDA).

lú, s.f. – (min.) Plan înclinat lângă şteampuri, pe care se spală minereul zdrobit (Şainelic 1986). – Din germ. Lutte “instalaţie pentru apă” (Ţurcanu).

lutrán, -i, s.m. – Luteran; adept al doctrinei întemeiate în sec. XVI de Martin Luther. – Lat. lutheranus, germ. Lutheraner.

M

 macu, (măcău), s.n. – Botă, toiag; obiect ceremonial purtat de chemătorii la nuntă: “Suntem soli împărăteşti, / De la ‘nălţatu-mpărat trimăşi; / La macău cu cipcă de mătasă, / Cum poartă şi-nălţata-mpărăteasă” (Bilţiu 1990: 70). Atestat şi în Maramureşul din dreapta Tisei (DRT). – Probabil din acelaşi etimon latin *matteuca, din care provine rom. măciucă “bâtă îngroşată la un capăt”; Din magh. mankó (MDA).

maglaváis, -uri, s.n. – Amestec. – Din germ. mackelweiβ (Ţurcanu 2005).

mai¹, maiuri, s.n. – Unealtă din lemn (uneori în formă de ciocan) utilizată pentru bătut, îndesat sau nivelat). În Maramureş: a) lemnul cu care se bat rufele când se spală; b) ciocanul folosit la bătutul draniţelor. – Lat. malleus “ciocan, mai”; Mag. majus “mai” provine din rom.

mai², maiuri, s.n. – Ficat. – Din magh. maj “ficat”.

maiástru, adj. – v. măiastru.

maiér, -i, s.m. – Ţăran înstărit, proprietar de oi, care ia în arendă munţi pentru vărat (Vuia 1964: 68). Proprietar, fermier (DER). Căpetenie de ciobani, păstor bogat, cu turme multe şi reputaţie economico-socială în comunitatea profesională (Vulcănescu 1970: 229). – Din germ. Meier “fermier; administrator de moşie” (DER); Formă contrasă din “mare oier” (Vulcănescu 1970).

máivă, s.f. – (bot.) Muşcată (Pelargonium zonale). Se foloseşte în med. pop. la tăieturi, bube, prin aplicarea frunzelor. – Probabil din magh. malyva (v. Borza 1968).

má, măji, s.f. – Unitate de măsură pentru greutăţi echivalentă cu 100 kg. – Din magh. mázsa “chintal”.

máltăr, s.n. – Mortar. – Din magh. malter (< germ. Mörtel).

mamántă, -e, (mamarcă, mamorniţă, mamandă), s.f. – Femeie grasă; matahală, namilă: “Şi-odată o ieşit o mamantă şi hai după noi” (Bilţiu 2001: 245; Ieud). “Momanda care a venit noaptea la geam să ia copiii este un duh rău, feminin, drăcoaică şi se mai numeşte Mamarcă, Mamorniţă” (Memoria 2004-bis). – Cf. mamorniţă (< mamon “drac”) şi baborniţă (MDA).

mamón, -i, s.m. – Diavolul banului (Ţiplea 1906). Demonul lăcomiei (DER). Mamonul dracilor, “mai mare peste diavoli, căpetenia dracilor” (Bilţiu 2002). – Din sl. mamona (Tiktin cf. DER); Mamona, personaj biblic.

má, -e, s.f. – 1. (în mit. diferitelor popoare) O forţă impersonală cu caracter sacru, ce se poate afla în orice lucru sau fiinţă. 2. (în mit. rom.) Substanţă activă, potenţă fecundă sau calitate a unei substanţe nutritive: mana câmpului, mana grâului, mana laptelui etc. (Evseev 2001). 3. “Laptele gros şi unturos, galben ca ceara, dulce ca mnierea, gros ca untura” (Papahagi 1925: 283): “Untu tău, / Mana ta, / Puterea ta” (Bilţiu 1990: 300). – Din sl. mana.

mandú, -e, s.f. – Amigdale. – Din magh. mandula; Cf. germ. Mandeln (Ţurcanu 2005).

manzr, -i, (mamzăr), s.m. – Bastard (formă atestat în zona Vişeu). – “Termenul este frecvent în limba idiş: mamzăr (mamzer sau manzer “bastard”), prin disimulare manzăr” (Scurtu 1966: 76). Cuvântul a fost preluat în sec XIX, iar în a doua jumătate a sec XX a devenit regresiv.

Maramúreş, (Maramurăş), s.n. – 1. Regiune istorică (numită pe rând voievodat, ţară, comitat, judeţ, regiune) situată în partea de nord a României, atestată documentar din 1199. a) Voievodatul Maramureşului / Ţara Maramureşului / Maramureşul istoric: regiunea din întreg bazinul superior al Tisei. Era condus de voievozi locali şi organizat în cnezate. În perioada feudală devine comitat, cu reşedinţa la Sighet şi avea aceleaşi graniţe: Galiţia, Bucovina, respectiv comitatele Bereg, Ugocea, Sătmar, Solnoc-Dăbâca şi Bistriţa. b) Judeţul Maramureş (interbelic), parte a regatului României, cu reşedinţa la Sighet, cuprindea teritoriul dintre râul Tisa şi aliniamentul munţilor Rodna – Ţibleş – Gutâi – Oaş. În 1919 (după Conferinţa de Pace de la Paris) partea nordică a Maramureşului (din dreapta Tisei) a intrat în componenţa Cehoslovaciei (apoi a Ungariei, URSS şi, din 1991, a Ucrainei). c) Regiunea Maramureş (1960-1968) cuprindea Maramureşul istoric interbelic, zonele Lăpuş, Chioar, Codru (integral) şi Sătmar. d) Judeţul Maramureş (1968 – prezent) cuprinde Maramureşul istoric interbelic, zonele Chioar, Lăpuş şi jumătatea estică a Codru. 2. Depresiunea Maramureş este străbătută de râurile Vişeu, Iza şi Mara. 3. Munţii Maramureşului sunt situaţi în partea de nord-est a judeţului, în dreapta râului Vişeu, până la graniţa cu Ucraina. – Vezi consideraţii etimologice în anexa lucrării.

máre, mări, s.f. – În expr. ochi de mare = iezer, lac glaciar, tău. “În legătură cu lacurile, ce se numesc aici ochiuri de mare, se povestesc o mulţime de legende, ca şi aceea în care e vorba de dispariţia unei turme întregi de oi împreună cu ciobanul lor, al cărui suflet nu-şi află odihnă” (Demeter, Marin 1935: 42). De menţionat că unele lacuri glaciare din Maramureş au o adâncime apreciabilă de 10 până la 30 metri. – Cf. germ. Meerange “ochi de mare; lac glaciar” (Ţurcanu); Lat. mare.

marmazu, s.n. – Vin de culoare purpurie, precum marmaziul (Bârlea 1924): “Nu-i vinuţ de marmazău” (Bârlea 1924: 73). Vin din Malvazia (DER). Uneori e confundat cu Marmaţia: “Mi se explică prin Sighetu Marmaţiei şi prin Marmaţia” (Papahagi 1925). – Din Malvazia (DER).

mármoră, s.f. – (pop.) Rocă cristalină colorată; marmură. În Maramureş se exploata marmură la Dragomireşti, Botiza şi Valea Porcului (Demeter, Marin, 1935, 83). – Lat. marmor, cf. it. marmo, smármol, port. marmore (DER).

martoníţă, -e, (matroniţă), s.f. – (bot.) Plantă erbacee perenă, cu flori albe sau liliachii, cu miros plăcut (Melissa officinalis). Roiniţă, buruiana stupilor, iarba albinelor, iarba roilor (Borza 1968): “Şi te-oi băga-n grădiniţă / Sub cel vârf de martoniţă” (Bârlea 1924: 33). – Et. nec.

marţián, s.n. – v. mărţişor.

marţóle, s.f. – (mit.) Divinitate nefastă, de importanţă secundară, imaginată ca o babă slută, care pedepseşte femeile ce lucrează în ziua de marţi. Izvorând din tradiţia unor sărbători băbeşti de origine arhaică, peste care s-au grefat obiceiuri religioase noi, concepţia folclorică a amplificat superstiţia tabuării zilei de marţi ca zi neprielnică (Kernbach 1989). Marţole, poreclă atestată în Onceşti, pentru femeile foarte înalte (ALR 1969). – Din marţi (< lat. martis) + -ole.

mas, masuri, s.n. – Faptul de a mânea; popas peste noapte; găzduire peste noapte: “Şi s-a dus cu caii de mas. Aşa se zicea la noi când te duceai cu caii să-i laşi să pască toată noaptea” (Bilţiu 1999: 222). – Participiu de la mân, a mânea, a rămânea: de mas (Papahagi 1925); Lat. maneo, manere, mansum “a rămâne; a poposi, a-şi petrece noaptea”.

masalu¹, s.n. – Locul unde dorm vitele (Papahagi 1925). – Din mas “popas peste noapte”.

masal, s.n. – Masa de prânz; masa cea mare: “Să învelea focu’, să aibă pă amiazăţi, când or zini la masalău” (Calendar 1980: 105). – Din masă (< lat. mensa) + -lău.

maştí, -e, s.f. – Mamă vitregă: “Tata că s-o însurat, / Rea maştihă mi-o luat” (Bârlea 1924 II: 65). – Din sl. (bg.) maštecha.

matroníţă , s.f. – v. martoniţă.

măcu, s.n. – v. macău.

măcăúţă, -e, s.f. – Băţ de chibrit (în Săpânţa); bâţ, şălitră (ALR 1971: 295). – Cf. germ. Anmachholz “surcea, chibrit” (Ţurcanu).

măciníş, -uri, s.n. – Cantitate de porumb sau grâu ce se duce cu umărul la moară; aproximativ 30 kg: “Un bârsănean ducând un măciniş cu mălai la moară în Călineşti…” (Lenghel 1979: 208). – Din măcina (< lat. machinare sau macinare) + -iş.

mădărí, mădăresc, vb. tranz. şi refl. – A (se) dezmierda, a (se) alinta. “Un cuvânt popular, răspândit mai ales în zona de nord, unde pare să fie izolat (în dial. sudice nu-l găsim atestat, precum nici în albaneză). S-ar putea ca mădări să fi însemnat iniţial a îngriji, proteja sau chiar a ocroti, trata, vindeca, un fel de echivalent al lui lecui slav” (Russu 1981: 347). – Cuvânt autohton (Russu 1981).

măderán, -i, (măghiran), s.m. – (bot.) Plantă erbacee cu flori mici, roz-roşiatice, cu miros plăcut (Majorana hortensis).  În med. pop. se foloseşte sub formă de ceai pentru stimularea digestiei, combaterea stărilor nervoase şi a insomniilor, în calmarea bătăilor de inimă şi în bolile femeieşti. – Lat. maiorana, prin intermediul germ. Mageran, magh. majoranna.

măcríş, s. – (bot.) Plantă cu tulpină ramificată, cu frunze acrişoare la gust, folosită în medicină şi alimentaţie (Rumex acetosa). – Et. nec. (MDA) ; Cuv. rom. preluat în magh. (makris) (Bakos 1982).

măgán, s.n. – În expr. de măganul lui = “se zice despre un fecior neînsurat; până e slobod, liber, nelegat de nimeni” (Bârlea 1924): “Bine-i şi feciorului / Până-i de măganu lui” (Bârlea 1924 II: 208). Atestat şi în Maramureşul din dreapta Tisei, cu sensul de “nărav” (DRT). – Probabil din magh. magan “particular, privat” (referitor la libertatea conferită de statulul de holtei).

măhăí, măhăiesc, vb. tranz. – A aplica, a lovi, a da din greu; a lovi cu sabia încordându-se din puteri (Ţiplea 1906; Papahagi 1925). – Din sl. majati (MDA).

măiástru, măiastră, (maiastru), adj. – I. Năzdrăvan, fermecat, magic: “Şi pe murg maiastru m-o încălecat” (Bârlea 1924: 356). II. (s.f.) 1. Zână frumoasă; vântoasă, săiastră: “De luatu-i de săiastră, / O’ de măiastră” (Papahagi 1925: 292). 2. Vrăjitoare. – Lat. magister.

măietú, -i, s.f. – (mag.) Făcătură, farmec, vrajă: “Fugi, potcă, cu lucru rău, / Fugi, potcă, cu măietură, / Fugi, potcă, cu făcătură” (Papahagi 1925: 285).  - Probabil din măiastră “vrăjitoare”, contaminat cu făcătură “vrajă”.

măjălí, măjălesc, vb. tranz. – A cântări. – Din majă + -li.

mălái, mălaiuri, s.n. – (bot.) Porumb (Zea mays L.), cultură de porumb, boabe de porumb, făină de  porumb. Primele culturi de porumb apar în Maramureş la începutul sec. XVIII. Anterior, cultura autohtonă de bază era părincul “mei, mălai mărunt”. “Ploaia de mai, / Face mălai”. – Cuvânt autohton (Hasdeu 1894); Din rom. provin ucr. maljaj, pol. malaj, rus. malai, bg. malai, magh. malé (Macrea, Miklosich, Capidan, Bakos).

mălăí, -e, (mălăişte), s.f. – Teren cultivat cu porumbul. – Din mălai + -ină.

mălín, -i, s.m. – (bot.) Arbust decorativ cu flori albe sau liliachii, mirositoare; liliac. – Din ucr. malyna “zmeură”.

măltăruí, măltăruiesc, vb. tranz. – A tencui (pereţii casei); a văcăli. – Din maltăr “mortar” + -ui.

mămălí, mămăligi, s.f. – (gastr.) Aliment preparat din făină de porumb fiartă în apă. – Socotit creaţie expresivă bazată pe consonanţa mamă “hrană” (Capidan, Graur cf. DER); Cuvânt autohton (Hasdeu 1894). Din rom. provin tc. mamaliga, magh. mamaliga, ucr. mamalyg etc.

mănăştiúr, -i, s.n. – Mănăstire (Iordan 1963: 237). Toponim în zona Copalnic. – Din mănăstire.

mărán, măreni, s.m. – Locuitor din Mara sau din satele de pe Valea Marei (între Mara şi Vad): “Tot mie mi-o poruncit, / Tot un fecior de măran / Să-i fac struţ de măghieran” (Bârlea 1924 I: 254). – Din Mara + -an.

mărădíc, -i, s.m. – 1. Urmaş, descendent, moştenitor (Papahagi 1925; Ieud). 2. (s.n.) Rest, rămăşiţă. – Din magh. maradék “rest”.

mărându, -i, (mărăndău), s.m. – (înv.) Copil din flori; şpur, copt’il (ALR 1969: 199): “Şi dacă nu zii horind şi râzând, apoi fac fetile mărândău..” (Bilţiu 2001: 231). – Cf. morândău (MDA).

mărín, s.n. – (med.) Boală la vaci; în urma inflamaţiunii, se umflă pulpa; mai pe urmă, umflarea se coace, iar din pulpă curge sânge (Ţiplea 1906). Bubă la coastă (Papahagi 1925): “Hăi, mărine şi de-o zî, / Unde te faci, nu te fá, / Unde te-arunci, nu te-arunca” (Papahagi 1925: 281). – Probabil (Sfânta) Mărina (MDA).

mărişcánie, s.f. – În expr. mărişcania ta! = fir-ai să fii!; apostrofare, ameninţare la adresa cuiva, pentru o faptă amendabilă. – Din (Sf.) Maria.

mărturíe, mărturii, s.f. – Târg săptămânal (fixat în zilele în care oamenii veneau la oraş, în Sighet sau Baia Mare, să depună mărturii): “Vinerea este zi de mărturie. Toate drumurile care duc la Sighet sunt o revărsare de oameni din toate satele. Unii merg să vândă, alţii să cumpere. Unii merg doar să vadă: cum merg târgurile, ce se aude şi ce se spune” (A. Radu 1941: 48). – Din martur, martor (< lat. martur) + -ie.

mărţ, -e, s.f. – 1. Iapă slabă; mârţoagă, gloată. – Din bg. marcina.

mărţişór, (marţ, marţian), s.n. – (pop.) Luna martie; germănar, germinar, mart, marte, marţiu, marţian: “Dacă în marţian răsare soarele şi se vede…” (Memoria 2001: 25). – Din marţ “martie” (< lat. martius) + -şor.

măsălá, s.m. – (pop.) Luna august; augustru, ogust, gustar, măselar, secerar. – Et. nec. (MDA).

măsălá, -i, s.m. – Stinghie de lemn de la grapă (în Botiza); grindei (ALR 1956: 36). – Din măsea (< lat. maxilla).

măslád, s.m. – 1. (bot.) Fructul toxic al unei plante orientale, în formă de boabă roşie, întrebuinţat uneori pentru a ameţi peştii şi pentru a-i pescui uşor. 2. Otravă pentru prins peşti (Lenghel 1979; Bârsana). – Din magh. maszlag.

măsuríş, -uri, s.n. – Obicei identic cu Ruptu Sterpelor sau Sâmbra Oilor, care are loc primăvara şi prin care se măsoară laptele oilor, pentru a se stabili cantitatea de produse lactate care revine fiecărui proprietar de oi. – Din măsura (< lat. mensura) + -iş.

măşcát, -ă, adj. – (înv.) Mare, bombat, plin: “Adjectivul acesta cuprinde două însuşiri: masiv şi rotund. Se zice, de ex.: lacrimă măşcată, grăunte măşcat (adică) bine dezvoltat” (Bud 1908): “Tuie o din sărinat, / Vara când plouă măşcat” (Ţiplea 1906: 443); “Lacrimile-n jos să-ţi meargă / Tot măşcate ca bobu” (Bârlea 1924 I: 99). – Din măciucat (MDA).

mătiéş, s.m. – (ornit.) Gaiţă (Garrulus glandarius). – Din magh. mátyás “gaiţă”.

mătrăgú, -e, s.f. – (bot.) Plantă erbacee otrăvitoare, cu flori brun-violete şi cu fructe negre, lucitoare (Atropa belladonna); doamna codrului, doamnă mare, împărăteasă: “Mătrăgună, doamnă bună, / Mărită-mă într-o lună”. În med. pop., se foloseşte pentru dureri de picioare, şale, mâini, friguri (Borza 1968: 27). – Cf. alb. matërgonë (DEX).

mătrăşí, -esc, vb. tranz. – 1. A cheltui, a consuma, a risipi (bani, averi). 2. A distruge. 3. A îndepărta pe cineva. – Din srb. potrošiti “a cheltui” (MDA).

mătríce, mătrici, s.f. – (med.) 1. Reumatism (Ţiplea 1906): “Când ţi se răscoleşte mătricea, se va schimba vremea” (Lenghel 1979). 2. Varice (se umflă venele de la pulpa piciorului). 3. Colici intestinali. – Lat. matricem (DER).

mătrí, -e, s.f. – Registru de stare civilă, în care se consemnau naşterile, căsătoriile şi decesele dintr-o localitate; de regulă era ţinut la biserică; matricol:  ”Iar popa o uitat să mă înscrie în mătrică” (A. Radu 1941: 78). – Lat. matricula.

mglă, -e, (mâglie), s.f. – 1. Grămadă, morman. Mâglele, “loc situat în pădurea dintre satele Glod şi Văleni, renumit prin faptul că adăposteşte un mormânt acoperit cu o grămadă de pietre, care ar fi aparţinut unui haiduc ce l-ar fi trădat pe Pintea Viteazul. Fiecare om ce trece pe la Mâgle aruncă câte o piatră pe grămada ce acoperă mormântul zicând: Aici e îngropat glodeanul care l-a vândul pe Pintea” (Ivanciuc 2006: 16). 2. Sloi de gheaţă plutitor (Chioar). – Din magh. magla (din máglya) “rug” (Candrea cf. DER; DEX).

m, -e, s.n. – Seva copacului (în Săcel, Moisei, Borşa); mursă, vlastă (ALR 1973: 553). – Cf. mâzgă (MDA).

mânănţălí, (mănănţăli, mânănţăla), vb. tranz. – A tăia mărunt, a rupe în bucăţi; a demnica: “Cu unu-a dat, / Cu unu-a mânănţălat” (Bilţiu 1996: 381). – Din mărunţăli, din mărunt (< lat. minutus).

mâncărúşă, s.n. – (gastr.) “În căldăruşe se pune unt sau se taie slănină; apoi se taie 3-4 cepe şi se frig împreună. Peste acestea se fărâmă urdă şi se frig încă puţin timp, se amestecă bine cu o lingură şi se adaugă 2-3 linguri de groscior; se frige totul încă 6-7 min., se sărează şi se ia căldăruşa de pe foc. Se mănâncă cu mămăligă” (Georgeoni 1936: 81). Mâncăruşă (Mâncăruşoaie, Mâncăruşoi, Mâncăroşeni), poreclă în Dragomireşti (Faiciuc 1998), Valea Stejarului (Hotea 2005), Văleni (Godja Ou 2002). – Din mâncare (< a mânca, din lat. manducare) + -uşă.

mndru, mândră, adj. – 1. Frumos, arătos, falnic: “Mândru şi-o gătat pân casă” (Calendar 1980). 2. (s.m.) Drăguţ, iubit. – Din sl. mondru “înţelept” (Miklosich, Cihac, Şeineanu cf. DER).

mâneá, mân, vb. intranz. – A rămâne peste noapte la cineva; a poposi; a înnopta: “În sara de Anul Nou (struţul) îl punem şi mâné acolo în apă” (Bilţiu 2001: 243; Ieud). – Lat. manere (Puşcariu, Candrea-Densusianu, cf. DER).

mânzá, -e, s.f. – Vacă fără viţel de lapte. Mânzata, toponim în Oarţa de Sus-Codru, descoperire arheologică, epoca bronzului. – Cuvânt autohton, cf. alb. mëzat.

mânzá, mânzări, (mândzără), s.f. – Oaie (sau capră) cu lapte (Papahagi 1925); pecuină. – Cuvânt autohton, cf. alb. mëzore.

mârlí, vb. tranz. şi refl. – (pop.; despre berbeci şi oi). A se împreuna: “Mierlitul oilor se face în octombrie, de ziua Cuvioasei Paraschiva, sau ceva mai devreme, şi până la Sânmedru. Se ţâpă areţ ‘ntre oi, stând la un loc cu oile până la Ruptu Sterpelor. În primele două zile li se dă sare oilor şi berbecilor, apoi două săptămâni nu li se dă deloc, să nu se întoarne şi să fete toate odată” (Georgeoni 1936: 96). – Din srb. mrljati.

mâţ, mâţi, s.m. – Motan, pisoi. Mâţ, poreclă pentru locuitorii din Mara (ALR 1969). “Crâceşten’ii îs mâţ, d’ipce-s mulţi oameni cu ot’ii albi” (Papahagi 1925: 315); poreclă şi pentru locuitorii din Şomcuta Mare. – Der. regr. din mâţă.

mţă, -e, s.f. – 1. Pisică. 2. Unealtă pentru culesul fructelor. 3. Cârlig în formă de gheară cu care se scoate găleata din fântână. 4. Specie de salcie mică. “Mân’i (1 aprilie 1923) e Staulu cu flori şi or sfinţî mâţa” (Papahagi 1925). – Probabil formă onomatopeică; Cf. alb. mica; Cf. germ. Mieze, nume dat pisicii, germ. muzmuz “pis-pis” (Ţurcanu).

mâţâí, -esc, vb. intranz. – A se linguşi. – Din mâţă.

mzdă, -e, s.f. – Camătă (Bud 1908; Papahagi 1925; ALR 1965): “Nişte griţăraşi ce i-am avut, i-am dat pe mâzdă şi mă tot vaiet că n-am” (A. Radu 1941: 16). Termen atestat şi în Maramureşul din dreapta Tisei (DRT). – Din sl. mizda “recompensă”.

mzgă, s.f. – Sevă, suc (al copacului). Termen atestat în toate satele de pe valea Marei, până la Rona şi Săpânţa (ALR 1973: 553). “Mâzga curge numai până la jumătatea lunii septembrie”. – Din sl. mezga “sevă”.

méci, -uri, s.n. – Opaiţ. Meci, poreclă pentru o familie de oameni săraci care, în loc de lampă cu petrol întrebuinţau opaiţul. – Din magh. mécs “lumânare, candelă; fitil” (Ţurcanu 2008: 91).

méi, s.m. – (bot.) Plantă erbacee din fam. gramineelor (Panicum miliaceum). Cultură tradiţională în satele din zona Maramureş până la apariţia porumbului (Dăncuş 1986: 40). – Lat. milium “mei”.

méjdă, -e, s.f. – Răzor, hotar; fâşie de teren (nearat), care desparte două ogoare; hat (ALR 1971). Termenul vechi, local: mnezunie. “Acolo sub un brad, în mejda muntelui” (Bilţiu 1999: 245). – Din sl. mežda, magh. mesda.

mejdălí, (mnejdăli), vb. refl. – A se învecina, a fi graniţă: “La Crucâşoara, acolo să mn’edzăl’ea hotaru’ nost” (Papahagi 1925; Săpânţa). – Din mejdă + -li.

melegár, -uri, s.n. – Loc special amenajat (pământ amestecat cu gunoi de grajd) în care se pun răsadurile primăvara; răsadniţă. Termen atestat în Trans., Banat, Crişana şi Maram. (ALR 1956: 188). – Din magh. melegágy.

melestuí, -esc, vb. tranz. – 1. A fărâmiţa, a zdrobi. 2. A stâlci in bătaie. 3. A amesteca. – Din magh. mállaszt (MDA).

méliţă, -e, s.f. – Unealtă de lemn cu care se bate cânepa ca să se desprindă firele de pe beţe: “Ce naşte-n pădure / Şi bate în sat?” (Meliţa). – Din bg. melica (< sl. mlěti “a măcina”).

meresn, -uri, (mărăsân), s.n. – Prevestire, semn rău: “Când cântă găina cocoşeşte, atunci e de meresân, e sămn rău” (Papahagi 1925: 318). – Lat. malesanum (MDA).

merínde, s.f., pl. – Provizii, hrană rece, pe care o ia cineva când pleacă la drum. – Lat. merenda “gustare de după-amiază”; Cuvânt rom. preluat în ucr. (merend’a), pol. (mierynda), slovacă (merinda), magh. (meringya).

merizá, vb. intranz. – A abate vitele la umbră, în timpul verii, pentru a se odihni. Meriza, toponim în Odeşti. – Lat. meridiare; Cuv. rom. preluat în slavă (meridzat’i).

merí, -e, s.f. – Locul de odihnă, în amiaza de vară, pentru oi sau vite (Papahagi 1925). – Din meriza.

mérţă, -e, (dial. mn’erţă), s.f. – Unitate de măsură pentru cereale: “O mnerţă are 8 cane, iar o cană 3 l” (Budeşti); “O mnerţă are 25 kg” (Rozavlea, Ieud, Dragomireşti, Moisei); “Mnerţa e tot atât de mare ca feldera; tare feldera, tare mnerţa, adică 22-23 l” (ALR 1971: 419). – Din sl. mjerica (< sl. měra “măsură”); Cf. magh. mercze, germ. Meterzentner “unitate de măsură pentru greutate”, germ. Zentner “chintal” (Ţurcanu).

mesalu, -auă, s.n. – 1. Bidinea. 2. Pensulă cu care se ornează vasele (Iuliu Pop, 1970). – Din magh. mezelõ “bidinea de dat cu var” (Ţurcanu).

mésel, s.n. – (înv.) Cană mică de tinichea (Lenghel 1979). Măsură pentru lichide, ieşită din uz (Bârlea 1924): “Nu dau mesel de pălincă / Pentru o holdă de cânepă” (Bârlea 1924 II: 254). – Din magh. meszely “halbă, ţap” (MDA); Din germ. Mass “măsură”, Mässerl (Ţurcanu 2005).

metehu, -ăi, s.m. – Pocitanie. “Mutos, tras-împins” (Bud 1908). Om leneş (în Maramureşul din dreapta Tisei). ■ Obicei legat de sărbătorile de iarnă, practicat de tinerii din sat, prin care se ironizează fetele şi feciorii bătrâni, necăsătoriţi (în Maramureşul istoric, Chioar şi Codru); moşi, peţitori, vindici: “Noaptea, la fetele bătrâne se pune metehău, un om din cârpe, urât; se pune în cel mai înalt copac sau poartă (…). Fata îl ia, îl duce-n casă, îl pune după masă şi-l cinsteşte cu mâncare şi băutură” (Calendar 1980: 122). Termenul circulă intens în Moldova. În Trans. apare în forma meteleu. – Cf. meteleu, mătăhaie (MDA).

mezdreá, -ele, s.f. – Unealtă cu două mânere la capete, cu care dogarul sau dulgherul ciopleşte sau răzuieşte lemnul; cuţitoaie. – Din bg. mezdrja (Felecan 1983).

mezdrí, mezdresc, vb. tranz. – A ciopli cu mezdreaua. – Din srb. mezdriti (MDA).

mezuníe, -ii, (dial. mnezunie), s.f. – Hat, mejdă, hotar. – Din miez “mijloc” (< lat. medius).

miá, s.f. – În expr. miază cale = la mijlocul drumului, jumătate de cale. Medie. – Lat. media.

miéd, s.n. – Mursă din miere de albine cu apă: “Fete văd, feciori nu văd, / Că s-o dus a bea la mied” ( Bârlea 1924 II: 180). – Din sl. medǔ.

mieríu, -ie, (mierâu), adj. – Albastru; albăstrui, alboi. – Lat. merus “albastru” (DLRM 1958); Din rad. *mel “în culori, mai ales întunecate”; Cuvânt autohton (Russu 1981: 353).

mieruí, vb. refl. – A (se) învineţi: “Bubă care mieruieşte, / Bubă care învineţeşte” (Bilţiu 1990: 271). – Din mier, mieriu “albastru”.

miéz, -uri, (dial. mniez), s.n. – Mijloc, centru: “Când o fo la mniez de cale / O-ntâlnit potca cea mare” (Papahagi 1925: 283). – Lat. medius.

miezí, vb. refl. – A se ivi, a se face lumină: “Pă când zii şi pă la mine / Să mieză de zuă bine” (Şteţco 1990: 209). – Din miji “a clipi” (< sl. mižati, “a închide ochii”).

mihá, -i, s.m. – Specie de peşte (Lota lota) care preferă locurile adânci ale râurilor; este o specie frecventă în Maramureş, fiind pescuită cu regularitate din Tisa, Iza şi Mara (Ardelean, Beres 2000). – Din bg. mihalica (Scriban).

mihóc, -oci, s.n. – Motan. Mihoc, nume de fam. – Et. nec. (MDA).

míler, (dial. mn’iler), s.n. – Loc unde se fac cărbuni (mangal), prin arderea lemnului. Miliere, pădure în Cufoaia (Vişovan 2002). – Et. nec.

misárniţă, -e, s.f. – Măcelărie. Atestat şi în Maramureşul din dreapta Tisei în forma misărne. – Din magh. mészárszék.

misárăş, -i, (dial. mnisarăş), s.m. – Măcelar (ALR 1973: 761). Mesaroş, nume de familie. – Din magh. mészáros.

minteán, -ene, s.n. – Cojoc cu pieptar: “Să-mi bag mâna-n minteuţă, / Să scot dalbă hârtiuţă” (Bârlea 1924: 23). – Din tc. mintan (Şeineanu).

mínten, adv. – Îndată, numaidecât, imediat: “Minten pă ea o legat-o / Şi-n Tisa o aruncat-o” (Ţiplea 1906: 431). – Din magh. mindjárt “îndată” (Ţurcanu); magh. menten “imediat”.

mioreá, miorele, s.f. – (bot.) Breabăn, floarea-paştilor, floare de vioară, trei cai (Hepatica nobilis). Formă atestată în jurul Sighetului (Borza 1968: 83). – Din mior + -rea.

mioríţă, -e, s.f. – (bot.) Viorea (Scilla bifolia L.); merişor (Borza 1968: 157). – Din mior, mioară (< miá) + -iţă.

mir, -uri, s.n. – (rel.) Undelemn sfinţit, utilizat la săvârşirea unor ritualuri creştine. – Din sl. miro.

mirioáră¹, -e, s.f. – Mioară, miel de un an: “Tot o-ntoarce pe răzoare / Ca să-şi pască mirioare” (Bârlea 1924 I: 159). – Din mioară, mia (< lat. agnelia).

mirioáră², -e, s.f. – (bot.) Albăstrea, buruiană mnerâie (Centaurea cyanus), (Borza 1968: 42). – Din mieriu “albastru”.

mirói, s.m. – Mire; pereche de miri. – Din mire + -oi.

miruí¹, -esc. vb. tranz. – 1. (rel.) A unge (pe frunte) cu mir. 2. (fig.) A lovi pe cineva în frunte (sau în cap). 3. A omorî. – Din sl. mirovati.

miruí², -esc, vb. tranz. – 1. A obţine, a dobândi. 2. A cuceri, a ocupa. – Din magh. myer (MDA).

míţă, -e, s.f. – Lâna tunsă prima oară de pe miei: “Pe la Sf. Ilie sau Sânzâiene, prin iulie, se tund şi miei, care au lâna mai măruntă şi se numeşte miţă” (Morariu 1937: 124). – Lat. *agnicius, -a “de miel” (Densusianu-Candrea, DEX).

mizélnic, -i, s.m. – Mezin, cel mai mic dintre copii: “Pă frate-tău cel mai mic / Ce-i la mă-ta-ţi mizelnic” (Ţiplea 1906: 443). – Din mezin (< sl. mězinǔ).

miziníc, -i, s.m. – Degetul cel mai mic de la mână sau de la un picior (Ţiplea 1906). – Din mezin + -ic.

mlădíţă, -e. s.f. – Copil, urmaş, vlăstar; rod: “Să ne trăiască Dumnezeu mlădiţele…” (A. Radu 1941: 55). – Din sl. mladica, cf. srb. mlad “tânăr”.

moáre, s.f. – Apă sărată în care se acreşte varza; saramură. – Lat. muries, muria “saramură”.

moáşă, -e. s.f. – 1. Femeie bătrână. 2. Bunică. 3. Cea care asistă femeile din sat la naştere: “Mărita-m-oi, mărita, / Pân-a trăi moşica” (Bârlea 1924 II: 194); “Frunză verde de pe coastă / Să trăiască moaşa noastră” (Antologie 1980: 147). “A treia zi de Paşti sau a doua zi de Crăciun, moaşa îşi adună toate nepoatele şi le ospăta” (Antologie 1980). – Cuvânt autohton, cf. alb. moshë “vârstă”; Cuvânt rom. preluat în srb. şi slovenă (moša).

mocí, -e, s.f. – Loc apătos, mlăştinos, noroios; mocirlă: “Şi pe mociră o fugit” (Bârlea 1924 I: 297). Mocira, localitate limitrofă oraşului Baia Mare. – Din magh. moscár (MDA).

mocióară, -e, s.f. – (bot.) Pipirig (Juncus effusus). – Din mociră, referitor la mediul în care creşte pipirigul; cf. magh. mocsár “mlaştină, mocirlă”.

mociorlu, -auă, s.n. – Pămătuf pentru bărbierit (Chioar). – Din mociorli, mocirli (< mocirlă).

moclí, -e, (mocrină), s.f. – Loc apătos, mlăştinos. – Din ucr. moklína (Papahagi).

mocoşí, mocoşesc, vb. intranz. – A pierde mult timp pentru a face un lucru neînsemnat (ALR 1961: 777). – Cf. mocăi (MDA).

módru, s.n. – Mod, chip, fel; mijloc, putinţă, posibilitate, rânduială: “Un sătuc aşa la modru / Cum îi Bârsana şi Glodu” (Lenghel 1979: 162). Termen atestat la 1632 în Maramures, răspândit în Trans. şi Bucov. – Cuvânt autohton, prelatin, der. din tema i.-e. *mod-ro, a radicalului *med- “a măsura, a chibzui, a gândi” (Russu 1981: 359); Din magh. mod “mod, chip, fel” (MDA).

móimă¹, -e, s.f. – (med.) Umflătură dureroasă la gât; bolfă, uimă. (Papahagi 1925). Termenul circulă în satele de pe valea Marei. – Din uimă.

móimă², -e. s.f. – 1. Maimuţă (ALR 1973: 588). “E în mintea moimii” = aiurează, vorbeşte fără înţeles; bâiguie. 2. Referitor la cineva cu faţa schimonosită. Moimă, poreclă frecventă dată oamenilor caraghioşi, care se strâmbă ca o maimuţă sau care sunt mici de statură. – Din magh. majom “maimuţă”.

móină, -e. s.f. – Teren arabil, lăsat necultivat un an pentru ca pământul să se odihnească: “Dacă nu îl ari un an se numeşte moină” (ALR 1973). Termen atestat în centrul şi în nordul ţării (ALR 1956: 7). – Cf. moale (accepţiune gerenerală); Cuv. rom. preluat în magh. (mojna) (Bakos 1982).

molítvă, -e, s.f. – (rel.) Rugăciune înainte de spovedanie. – Din sl. molitva.

molitví, vb. tranz. – A citi o rugăciune pentru iertarea păcatelor: “Siu joia l-o născut, / Vinerea l-o molitvit, / Sâmbăta l-o botezat, / Duminica l-o însurat” (Ţiplea 1906: 431). – Din molitvă.

momârlán, -i, s.m. – Om prost, necioplit, bădăran, nătărău: “Nu te-am făcut cu ţiganii, / Te-am făcut cu momârlanii” (Şteţco 1990: 4). – Cf. mârlan, ţopârlan (MDA).

mondír, -e, s.n. – (mil.) Manta soldăţească: “Peste-o lună şi mai bine / Pune-or mondiru pe mine” (Memoria 2004-bis: 1307). – Fr. monture > germ. Montur > rus. mundir (DER).

mont, -uri, s.n. – 1. Fructe puse la macerat înainte de a fi fierte. 2. Rest, reziduu, rebut. Resturile din fructe ce rămân după ce se fierbe horinca; borhot, slad (ALR 1971: 462). Grâu cu monturi sau grâu monturos (în Strâmtura şi Vişeu); Grâu fără pleavă, dar amestecat cu resturi, neghină, de dat la păsări (ALR 1973: 827). – Din magh. mont “tescovină” (Drăganu cf. DER, MDA).

more, interj. – Măre: “More, voinicule” (Antologie 1980). “Apoi zicem more la un om tare frumos” (Papahagi 1925). – “Mi se pare a fi schimonosirea lui măre!” (Ţiplea 1906).

morocáş, -i, s.m. – Cele două bucăţi de fier, una deasupra, cealaltă dedesupt, cu care se îmbracă capătul osiei care intră în butuc (ALR 1973: 853). – Din magh. marokvas (MDA).

morodí, morodesc, vb. tranz. – A da naştere la ceva, a zămisli: “Că Cristea l-o morodit” (Bilţiu 1990: 321). – Din mărădic “urmaş” (< magh. maradék).

morói, (muroi), s.m. – (mit.) Strigoi, vârcolac, pricolici. – Sl. mora “vrăjitoare”, cf. srb., pol. mora “coşmar”, alb. morë.

moroşán, moroşeni, s.m. – Nume colectiv al locuitorilor din Ţara Maramureşului: “După pui de moroşean / Să nu dai cu bolovan”. Apelativ înregistrat în satele de pe valea Marei, respectiv în Săpânţa, Rona de Jos şi Ieud. Pe valea Izei şi Vişeului, localnicii spun maramureşan. – Cf. mureşan, din Mureş (< Maris, Marisos).

moş, -i, s.m. – 1. Om bătrân, moşneag. 2. Bunic. 3. (pl.) Seria descendenţilor mai îndepărtaţi, generaţiile vechi, bătrânii, strămoşii. 4. Sperietoare de păsări; ciuhă. 5. Metehău. – Cuvânt autohton (Philippide 1928, DER, Rosetti 1962, Russu 1981, Brâncuşi 1983); Din rom. provine ucr. mošul “bunic”, moša “bunică” şi “moaşă” (Candrea), bg. moš, mosija (Capidan), magh. mósuly “bătrân”.

moşcoá, -e, s.f. – Ocară, ruşine: “Tu-acolo să arzi cu pară / Cum m-ai făcut de moşcoală” (Bârlea 1924 II: 64). – Din moşcoli; cf. magh. mocskos “murdar”.

moşcolí, moşcolesc, vb. tranz. – A murdări, a întina, a ocărî: “Face-ţi-se ziuă bine, / Moşcolit eşti ca ş-on câine” (Bârlea 1924 I: 289). – Din magh. mocskol “a murdări” (MDA).

moşneán, s.m. – v. moştean.

moşocoárne, s.f., pl. – (gastr.) “Coptături cu brânză şi ou. Când se scot din cuptor se rup în demnicături mari şi se pune groşt’ior mult desupra. Se lasă să se răcească” (Memoria 2003: 618). – Et. nec. (MDA).

moşúţ, -i, s.m. – Joc dramatic, de Anul Nou, specific Ţării Codrului: “Jocurile dramatice, mascaţii, foarte numeroase în alte regiuni, se rezumă în zona Codrului la unul singul: moşuţî. Pe vremuri se îmbrăcau moşuţ oameni în toată firea, apoi numai feciori şi băieţi. Măştile reprezintă moşnegi şi babe, miri şi mirese, naşi şi fini etc., mai târziu adăugându-se “domnişoare” şi mai ales “ţigani” (…). Alaiul de mascaţi intra în casă colindând şi dansând anapoda, în aşa fel încât interpreţii să nu fie recunoscuţi. Erau trataţi cu prăjituri, carne de porc şi băutură, pe care însă le consumau afară, să nu fie descoperiţi. Vechile obrăzare ce le foloseau erau făcute din piei de oaie, din lână şi cânepă etc. şi se păstrau de la un an la altul…” (D. Pop 1978: 63). – Din moş + -uţ.

moşteán, moşteni, (moşnean), s.m. – (înv.) Moştenitor, băştinaş, autohton (Papahagi 1925). – Din moş + -tean.

moştóc, s.n. – Buchet, mănunchi: “Vai, bunicule, cum aş fi rupt un moştoc şi l-aş fi pus în pahar” (Bilţiu 1999: 229). – Probabil din ucr. motoşka.

motoháliţă, -e. s.f. – v. metehău.

motroáşcă, motroaşte, s.f. – Femeie mică, arătare ciudată: “…îi ies înainte două motroaşte” (Bilţiu 1999: 284). Motroaşcă, poreclă frecventă pentru persoanele mici de statură. – Din motoaşcă (MDA).

mozolí, -esc, vb. tranz. – A mesteca îndelung; a molfăi. – Din magh. majszol (MDA).

mreá, mreji, s.f. – Unealtă de pescuit, alcătuită dintr-o plasă de sfoară, cu ochiuri de circa 2 cmp, lungă de 10-12 m şi lată de 160-170 cm. De nişte sfori se fixau greutăţi de plumb, pentru ca în timpul folosirii mrejei să ajungă până la fundul râului. Pescarii adunau plasa în cerc (Şainelic 1986: 47). – Din sl. mreža.

múced, -ă, adj. – 1. Acoperit de mucegai. 2. Umed. “Locul de întâlnire a numeroase pâraie, pe povârnişul de nord al muntelui Bătrâna, de unde izvoreşte Iza” (Demeter, Marin, 1935: 39). 3. (ref. la cai) Sur; focău; facău (ALR 1956: 276). – Lat. mucidus (Puşcariu, Candrea-Desusianu cf. DER).

muiélniţă, -e, s.f. – Vreme moale, ploioasă: “Când pisica zgârie, va fi vreme frumoasă, cu cer senin, iar când se spală, va fi muielniţă sau timp ploios” (Lenghel 1979: 10). – Din mol, cu un intermediar *molniţă.

mujdéi, s.n. – 1. (gastr.) Preparat alimentar din usturoi pisat, apă şi sare. 2. (top.) Mujdeiu, denumirea veche a pârâului Usturoiu, ce izvoreşte din dealurile din nordul Băii Mari. – Must+de+ai; Cuv. rom. preluat în magh. (muzsgyé) (Bakos 1982).

mul, s.n. – Mol, noroi, mocirlă: “Mul negru de m-a muli, / Apa tăt m-a limpezi” (Şteţco 1990: 249). – Din mol “noroi” (< mul “humus pământos” din germ. Mull).

mulăceág, -uri, (mulceag), s.n. – Petrecere, chef (de obicei nuntă). – Din magh. mulatság “petrecere”.

mulătí, mulătesc, vb. intranz. – A petrece, a chefui: “Beau, mulătuiescu, / De lume grăiescu” (Calendar 1980). – Din magh. mulat.

mulgáre, mulgări, s.f. – Oaie cu lapte; pecuini, mândzări: “Strângem stâna laolaltă ca din 400 de mândzări o’ de mulgări, apoi merem la munte” (Papahagi 1925). – Din mulge (< lat. mulgere) + -are.

mulţám, s.n. – Formulă de politeţe prin care se răspunde unei urări sau la primirea unui dar; mulţumesc. Termen specific în Trans. şi Maram. – Din mulţămi.

mulţămitú, -i, s.f. – Poezie care se rosteşte la finele colindatului de către unul din colindători, prin care se exprimă mulţumirea pentru darurile primite şi prin care se fac urări gazdei; după care urma un răspuns al fetei care mulţumea feciorilor că au colindat-o. Obicei specific în zona Codru. – Din mulţumi (< mult, cf. urarea mulţi ani) + -tură.

muncél, muncele, s.n. – Munte sau deal mic. Muncei, munte (Botiza); Muncelu, deal (Breb) şi munte (Săcel); Muncelu Mare şi Muncelu Mic (Ieud). – Lat. monticcellus.

mund, s.n. – (top.) Capul Mundului, lângă pasul Şetref. – Lat. mundulus “curat; elegant; frumos” (Filipaşcu 1940: 22) sau mundus “lume, univers; globul pământesc”.

munú, -e, s.f. – Cunună de mireasă, confecţionată din verdeaţă, mărgele, oglinzi, flori artificiale, din hârtie sau din lână, creând un viu mozaic cromatic pe fond verde. În partea de jos a cununei, pe frunte, se prind un şirag de mărgele şi un zgărdan, ţesătură îngustă din mărgele mici. La Botiza, cununa este mai înaltă în faţă, îmbrăcând aspectul unei diademe (Bănăţeanu 1965: 114). – Cuvânt autohton (Russu 1981).

mur, muri, mururi, s.m. – Zid de piatră; soclul caselor tradiţionale din Maramureş alcătuit din bolovani de carieră sau din bolovani de râu (Dăncuş 1986: 101). Temelia casei, zidul de sub casă. – Lat. murus “zid de piatră sau cărămidă, din sistemul de apărare al unui fort sau oraş”.

murătoáre, murători, s.f. – Apă sărată, slatină; saramură: “Toată huc îi murătoare” (Bârlea 1924: 6). – Din moare “saramură” (< lat. muries, muria) + -toare.

múrsă, -e, s.f. – 1. Miere de albină amestecată cu apă; mied. Utilizată ca leac pentru diferite boli: “Cu mierea faci on picuţ de mursă şi descânţi cu mursa aceia” (Bilţiu 1990: 270). 2. Seva copacului; vlastă, mâzgă (ALR 1973: 553). – Lat. (aqua) mulsa (MDA).

muruí, muruiesc, vb. tranz. – 1. A lipi cu lut pereţii caselor tradiţionale; a unge, a tencui. 2. A (se) murdări, a (se) mânji (pe faţă, pe mâini; de obicei în timpul mesei şi ref. la copii). – Din sl. mura “noroi” (Cihac, Tiktin, Candrea cf. DER); Cf. ucr. murovati (DEX).

músai, adv. – Neapărat, negreşit, obligatoriu: “De m-ar băga în pământ / Şi-acolo-i musai să cânt” (Calendar 1980: 52). – “E un germanism care prin vieaţa militară s’a introdus în limbile tuturor popoarelor din Ungaria şi înseamnă necesitate şi silă supremă” (Ţiplea 1906); Din germ. müssen “a trebui, a fi constrâns, a fi necesar”, prin intermendiul magh. muszáj “neapărat” (Cihac, Tiktin cf. DER); Din germ. muss sein “trebuie să fie” (Ţurcanu 2005).

musc, (muscan), s.m. – Rus, din Rusia. Ţara muscalului = Ţara rusului (Papahagi 1925). – Der. regr. din muscal “locuitor din oraşul Moscova; poporul rus” (< rus., ucr. moskal).

mustrá, vb. refl. – A se lua la întrecere (Papahagi 1925; D. Pop 1970). A se înfrunta, a se certa: “Nu-i mândră ca mândrele, / Să mustră cu florile / Pân tăte grădinile” (Ţiplea 1906: 436). – Lat. monstrare (DEX, DER).

mut, muţi, s.m. – Om nepriceput, prost, nătâng; tăntălău: “Ştiu că nu-s de neam de mut / Să nu râd, să nu mă uit” (Lenghel 1979: 167). – Lat. mutus.

N

nacabu, nacabei, adj. – Zăpăcit, distrat, năuc (Gh. Pop 1971: 43). Atestat şi în satele din dreapta Tisei (DRT). Termen cu circulaţie intensă în Moldova. – Cf. macalău (MDA).

ná, -e, s.f. – (bot.) 1. Trestie. 2. Papură. – Din magh. nád.

naft, (naftă), s.n. – Petrol lampant; opaiţ, dohot, gaz, fotoghin (ALR 1971: 330). – Din sl. nafta (DER, DEX).

nahu, -ăi. s.m. – Nătărău: “Măieran de lângă tău, / Bată-te focu, nahău” (Bârlea 1924: 90). – Et. nec.

nap, -i, s.m. – (bot.) 1. Plantă furajeră (Brassica napus). 2. Sfeclă roşie (în Petrova); burac. 3. Cartof (în Borşa). 4. Gulie (în Săpânţa, Dragomireşti, Vişeu). – Lat. napus.

naş, s.m. – v. nănaş.

nat, s.m. – 1. Individ, om, persoană. 2. Rudă, rudenie, familie. 3. Mulţime. În societatea feudală românească, “la baza piramidei sociale se afla stratul opiniei publice, alcătuit din mulţime, din natul satului; urma stratul cetei de feciori, stratul cetei de oameni vrednici, respectiv stratul cetei de bătrâni, din care erau aleşi căpăteniile satului” (Vulcănescu 1985: 214). – Lat. natus “născut”, cf. lat. nati “progenitură, urmaşi”; Termenul se întrebuinţa în lat. pop. cu funcţia substantivală pentru “copii de ambe sexe” în raport cu părinţii. Sensul etimonului l-a păstrat mai bine dialectul aromân şi romanitatea apuseană. În dial. daco-român este atestat, rar, şi sensul de “copil” sau “născut, fiu”. Sensul de “persoană, fiinţă, individ” s-a păstrat în expr. tot natul = toată lumea, fiecare, cu toţii (Scurtu 1966: 65-66).

năbá, năbale, s.f. – Arătare, fiinţă monstruoasă: “… nici Omu Apei, nici Fata Pădurii şi nici un fel de năbăliţă nu mai umblă” (Bilţiu 1979: 161; Onceşti). – În relaţie cu bală “monstru, fiară”, prin contaminare cu namilă “uriaş”.

năclád, năclazi, s.m. – 1. Buştean, buturugă, butuc: “Un fel de lemn gros, o cioată, care să întreţină focul permanent” (C.C. 1979). 2. Butuc gros care serveşte ca suport pentru lemnele din vatră sau se aşează la marginea focului: “La un cioban o vinit Omu Nopţii, l-o luat şi l-o pus acolo, de năclad, pe foc, şi l-o ars…” (Bilţiu 1999: 168; Giuleşti). 3. Grindă de stejar care se aşază la baza unei construcţii (Bilţiu 1999). 4. Fundaţia de piatră pe care se reazămă peretele din faţă al colibei păcurăreşti: “Focul e separat de zăplad prin năcladul de piatră” (Georgeoni 1936: 73). – Cf. sl. naklada “a îngrămădi” (DER).

năclu, năclaie, s.m. – Cureaua de la gâtul calului de care se leagă lanţurile de la rudă (Ieud). – Et. nec.

nădăí, nădăiesc, vb. intranz., refl. – A lua seama, a se dumiri, a se lămuri, a înţelege, a pricepe: “Dzua şuer păsăreşte, / Nime nu să nădăie, / Nici tata nu mă găse” (Ţiplea 1906: 426). – Din sl. nadayati (MDA).

năduşí, năduşesc, vb. intranz. – 1. A transpira. Năduşitu, poreclă (în Dragomireşti). 2. A înăbuşi, a sufoca, a strangula: “Că mă tem c-a zini cineva peste mine şi m-a năduşi fără vreme” (A. Radu 1941: 16). – Din sl. neduh, ucr. naduha (DER).

năfrá, năframe, s.f. – 1. Batic, pânzătură. 2. Batistă; şărincuţă, pânzăturică, japcandău. – Din tc. mahrama.

năjít, (năjât, nejit, nejid, nejât), s.n. – 1. (med.) Nume generic dat nevralgiilor, durerilor de dinţi, inflamaţiilor urechii etc. (Bârlea 1924; Ţiplea 1906: Papahagi 1925): “Nejid pă strigare, / Nejid pân poteca cea mare” (Papahagi 1925). 2. Afecţiune care apare la juninci, la prima gestaţie: “Ugerul se face ca piatra şi începe să se umfla tot corpul animalului. Pentru tratament se aplică comprese cu apă rece, apoi se afumă animalul cu putregai de răchită aprins şi se fac frecţii cu usturoi. În timp ce se afumă, se descântă: Nejâte, / Pricăjâte, / Ieşi de unde eşti” (Memoria 2004: 1073). 3. Rău, necaz, boală: “Nejâtu-i de nouă feluri: / Luat pân didioti, / Luat pân supărare, / Luat pân pofta cea mare…” (Calendar 1980: 125). – Din sl. nežitu (DER).

nămí, nămesc, (nămn’i), vb. refl. – A se tocmi, a se angaja cu plata pentru o anumită perioadă: “Eu cu cât nu m-oi plăti, / Slujnicuţă m-oi nămi” (Bârlea 1924 II: 66). – Din năiem (înv., “chirie” < sl.) (DEX).

nănáş, -i, (naş), s.m. – Persoană care ţine pruncul în braţe în timpul botezului (naş de botez) sau care asistă, în calitate de martor oficial, la cununie (naş de cununie). În Munt., Olt. şi sudul Mold. se foloseşte apelativul naş, iar în Banat, Trans., Maram. şi nordul Mold. nănăş: “Mere de nănaşă mare: / Pe cei miri de cununat, / Pe cei mici de botezat / Şi-a si de cinste la sat” (Calendar 1980). – Lat. nunas, nun.

nănăşí, -esc, (năşi), vb. intranz. – A-i fi cuiva naş; a sta de naş (la cununie sau la botez). – Din naş.

năprcă, năpârci, s.f. – Specie de şopârlă lipsită de membre, acoperită cu solzi strălucitori (Anguis fragilis); şarpe orb, şarpe de sticlă. Semnalată în Maramureş, în M-ţii Rodnei, Valea Vaserului, Igniş, Pietrosul Rodnei. Are ca habitat optim fânaţele montane, din care cauză multe exemplare sunt tăiate în perioada cositului (Ardelean, Bereş 2000: 112). – Cuvânt autohton (Russu, Brâncuşi, Rosetti), cf. alb. neperke.

năpârcós, -oasă, adj. – Răutăcios, veninos (Memoria 2004). – Din năpârcă + -os.

năpostí, (năpusti), vb. tranz. – A elibera, a da drumul, a slobozi (Papahagi 1925). A da voie cuiva să intre undeva, ori să se depărteze (Ţiplea 1906): “Năposti-m mâna stânga” (Papahagi 1925: 246); “Năposti-mă, soră-n casă” (idem, 251). – Din sl. napustiti “a porunci” (Tiktin).

nărădí, nărădesc, vb. intranz. – A aştepta (pe cineva); a agodi (Papahagi 1925). – Et. nec. (MDA).

năşí, -esc, vb. intranz. – v. nănăşi.

nătântóc, -oacă, adj. – (înv.) Prost, nătâng (Papahagi 1925; Săcel); bădăran, ursuz. – Cf. nătâng.

năturní, năturnesc, vb. tranz. – A urmări pe cineva (Papahagi 1925; Lenghel 1979). – Cf. înturna (MDA).

năvscă, s.f. – v. neviscă.

năzdróg, -oage, s.n. – (mag.) Obiect magic cu rol de vehicul aerian. Probabil un soi de măturoi năzdrăvan, precum în basmele populare: “Când aduceau pe sus, babele descântau în pielea goală su’ horn. Luau din toate vadurile ape, bolovani şi surcele şi le serbe-ntr-o oală (…). Şi de unde-l găsé, cu năzdrogu-l aducé. Îl prindé şi-l aduce călare pă năzdrog. Înfijé cuţâtu-n pământ şi atuncia să lăsă năzdrogu (Bilţiu 2001: 268; Borşa). – Probabil din drug “bucată de lemn”.

neá, s.n. – Zăpadă: “Ce stai, voinice,-n cărare? / Suflă vânt şi neaua-i mare” (Bilţiu 1996: 357). – Lat. nex, nivis; “În faţa vigoarei exotice pe care o aduce noutatea elementului lexical slav (zăpadă), uzata formă latină nea a început să cedeze din teren” (Papahagi 1925 Cursuri: 65).

neám, -uri, s.n. – 1. Popor, naţiune. 2. Rudă, rudenie, familie. “Neamul, familia mare, patriarhală şi virilocală” este instituţia de bază a societăţii tradiţionale maramureşene (M. Pop): “Hai la popă să videm / Care din ce neam suntem; / Di la popă la-mparatu, / Că nouă ni-i neam tot satu” (Bilţiu 1990: 115); “Tătă lumea-i dintr-un neam, / Numa eu pe nimeni n-am” (Şteţco 1990: 199). ■ “Neamul era format din două jumătăţi: cei vii şi cei morţi, strămoşii, după cum lumea se împarte în două: lumea albă şi lumea de dincolo (M. Pop 1980: 10). – Din magh. nem “gen, specie, sămânţă, soi, viţă” (propus de Cihac şi Tiktin, preluat de DEX); “E posibil ca rom. să provină direct din sl. němǔ “barbar” (DER); Cuv. rom. preluat în magh. (nyám) (Bakos 1982: “Román eredetu”).

neálcoş, -i, (nialcoş), adj. – 1. Elegant, aranjat, dichisit: “Curticele nelcoşele, / Tăt să şadă domnii-n ele” (Bilţiu 1990: 4). 2. (despre oameni) Mândru, orgolios. – Din magh. nyálcos.

nelcoşíe, (nelcoşag), s.f. – Fală, laudă, mândrie: “Bădişor, faţă roşâie, / Lasă-te de nelcoşâie” (Memoria 2001: 100). – Din nealcoş + -ie.

neá, nemţi, s.m. – 1. Austriac (Bârlea 1924): “Doamne, bate neamţu-n drum / C-o luat ce-o fost mai bun” (Bârlea 1924 II: 102); “Măi, neamţule de la Beci” (idem, 133), unde Beci = Viena. “Până ce am păstrat încă amintirea domniei austriece, domnul şi neamţul, în mintea ţăranului, se identifică” (Ţiplea 1906). 2. Par cu clenciuri acoperit cu trifoi pentru uscat (Faiciuc 1998: 167; Dragomireşti). – Din sl. němǐcǐ, din němǔ “barbar”, cf. neam (DER).

nedéie, nedei, s.f. – 1. După înţelesul popular de azi, reprezintă “vârfuri goale, fără păduri, acoperite cu păşuni întinse de ierburi şi muşchi”. 2. Bătrânii mai povestesc despre vestitele târguri de vite care se ţineau pe munte (pe Rodna), pe la Sf. Ilie Proorocul. Pe Nedeia Grajdului (1855 m.), Nedeia Şasă (1700 m.), Nedeia Bârledelor şi Nedeia Mică se pot urmări şi acum drumurile pe care veneau maramureşenii şi moldovenii cu carele. Acolo, sus, pe nedei, se făcea schimbul de mărfuri între locuitorii deferitelor provincii (Morariu 1937: 11). Într-un document din 30 aprilie 1736 se pomeneşte despre existenţa “din timpuri străvechi” a unei întâlniri anuale care are loc de Sf. Petru şi Pavel (29 iunie) la locul numit Stog (Ştiol) şi unde “multă lume din Moldova şi Polonia se adună sub formă de târg, vinde şi cumpără diferite produse şi se distrează”. În 1738 târgul se desfiinţează printr-un ordin al autorităţilor comitatului Maramureş. Tradiţia se reia în 1968 sub forma Festivalului folcloric Hora de la Prislop (v. Tomi 2005, 84). – Din sl. nedélja “duminică”, ceea ce înseamnă că, la început, bâlciurile numite astfel se făceau duminica (Iordan 1963: 52).

negurá, vb. intranz. – “Când trăieşti rău cu fămeia” (Papahagi 1925). – Din negură “ceaţă” (< lat. nebula).

némeş, -i, (nemiş), s.m. – 1. Denumire dată în Transilvania, în Evul Mediu, nobililor mici şi mijlocii. În Maramureş, “ţăran cu rang de nobleţe” (Dăncuş 1986): “Sub raport social, maramureşenii se împart în două categorii distincte: ţăranul de jos şi nemeşul. Această distincţie nu e însă de natură economică, ci morală, de nobleţe familială: sunt familii de rând, cu averi; aceasta însă nu le dă şi dreptul de a fi şi nemeşi, nobile”. Nemeşul este ţăranul (şi urmaşii lui) care a fost onorat cu diferite titluri de nobleţe din partea conducătorilor imperiului austro-ungar (Papahagi 1925: 86-87). Astfel de titluri de nobleţe se primeau, de regulă, în urma unor acte de vitejie în confruntări militare. Nemeşii “o tăiat pădurea pă tătari. Acia n-o plătit impozit la stat multă vreme” (Şteţco, 1990 – referitor la evenimentele din 1717, când maramureşul conduşi de Lupu Şandru au nimicit armata tătarilor în Strâmtura Cheia de sub Prislop). 2. Nemeş-birău = primar nobil: “Înainte de 1848, biraiele se alegeau numai dintre nobili, pentru aceea aveau titulatura de nemeş” (Bud 1908). Uliţa nemeşilor, în Odeşti-Codru – “aici şedeau nemeşii, adică oamenii liberi, cu stare” (Odobescu 1973). – Din magh. nemes.

nemneşíg, -uri, (nemneşâg, nemneşag), s.n. – 1. Nobleţe: “O căpătat n’emn’eşâg, nu le-o poruncit n’ime” (Şteţco 1990: VII). 2. Clasa nobililor, a nemeşilor: “Când o călcat împăratul ţara, apoi tot n’emn’eşigu o pt’icat şî o fo’ una cu tăţii” (Mitru Dunca, 100 ani, Sârbi, 1920, cf. Papahagi 1925). – Din magh. nemesség.

nemnicí, nemnicesc, vb. refl. – A se strica, a se distruge: “A me s-o nemnicit, o vacă. I-o luat laptele. O fost fătată de tri săptămâni şi numa am văzut că n-are lapte, că-i scade laptele, până n-o fost deloc” (Memoria 2004-bis: 1283). – Din nimic (< lat. nemica), cf. nimici.

nemuríc, s.m. – v. nimuric.

nenerí, neneresc, (nineri), vb. tranz. – A alinta, a mângâia. – Creaţie expresivă.

nenerít, -ă, (ninerit, ninerat), adj. – Alintat, răsfăţat, dezmierdat; mădărit: “Am fost pruncă nenerită / Şi mi-o plăcut drăgostită” (Bârlea 1924 I: 213). – Din neneri.

nevedí, nevedesc, vb. tranz. – (la războiul de ţesut) A trece firele urzelii prin iţe şi spată, în ordinea cerută de modelul ţesăturii (D. Pop 1978): “Fetele de pe la noi / Nu ştiu pune pă urzoi; / Nu ştiu nici a nevedi, / Cu feciori se ştiu iubi” (Şteţco 1990: 273; Borşa). – Din sl. navoditi (DEX).

nevestí, nevestesc, vb. intranz. – A duce viaţă de nevastă (Papahagi 1925). – Din nevastă (< sl. nevesta) + -i.

nevíscă, (năvâscă), s.f. – Nevăstuică; animal mamifer, acoperit cu o blană moale, roşcată (Mustela nivalis): “Vacă-nveninată, / De neviscă muşcată” (Memoria 2001: 59). – Din nevastă + -iscă.

ni, (nin, ninca, ninga, ne, en), interj. – 1. (exprimă ideea de uimire sau îndemn) Uite!, vezi!, ia!, priveşte!: “Ni, drăguţu tău, tu fată” (Ţiplea 1906: 459). “Când i fuji pân mălai / Eu oi zâce nită-uoa-i” (Şteţco 1990: 29). “Ninga caii, zice cătana” (Bilţiu 1990: 387). 2. (exprimă un îndemn la acţiune) Hai!, haide!, haidaţi!. “Nin, ieşi, gazdă, până-n tindă” (Bilţiu 1996: 68). 3. (cuvânt prin care se atrage atenţia) Ei!, Hei!. “En, puşcaş, măi Toderaş” (Memoria 2001: 103). – Din magh. ne (DEX).

niálcoş, -i, adj. – v. nealcoş.

nimuríc, -i, (nemuric), s.m. – (ref. la oameni) 1. Mic, scund, pipernicit. 2. Schilod (malformaţie a oaselor din naştere): “Plinu-i iadu de voinici / Şi raiu de nemurici” (Lenghel 1979: 166). – Din magh. nyomorék “infirm, invalid”.

ninerí, vb. – v. neneri.

ninerít, adj. – v. nenerit.

níntă, -e, s.f. – (bot.) Plantă erbacee din familia labiatelor, cu frunze dinţate şi mirositoare; izmă (Mentha): “Tu, siruţ de nintă creaţă / Altu nu-i mai si-n viaţă” (Calendar 1980: 115). – Din sl. menta (< lat. mentha).

no, interj, (noa) – 1. Ei, hei, deci: “Noa, amu ne căsătorim în iarna asta” (Memoria 2001: 13). “Noa, întreab-o că ţi-a spune” (idem, 22). Echivalentul eng. well (adv.) “bine”, (interj.) “ei” sau so (adv.) “astfel, deci”. – Cf. sl. no (Tiktin cf. DER), magh. na (DEX).

noá, -e, s.f. – Haită (de lupi). Termen general şi unic în Maramureşul istoric, atestat exclusiv în această regiune (ALR 1961: 676). “Un mare număr de lupi este numit în Maramureş noajă de lupi” (Latiş 1993: 175). – Et. nec. (MDA).

noatén, (noatin), s.m. şi f. – 1. Miel sau mioară până în vârsta de doi ani (D. Pop 1970): “Noatinaş frumos cornut, / Floriceaua să o ciunt” (D. Pop 1970: 150). 2. Strung folosit de tâmplari (Felecan 1983). – Lat. annotinus “de anul trecut” > rom. noatin “miel” (Graur 1980); Din rom. provine magh. nótin (DER).

nói, s.n. – (înv.) 1. Picuri de rouă. 2. Stropi de apă de pe roata morii; ziori. Termenul s-a conservat doar în incantaţiile descântecelor şi în practicile magice. Mai are sensul de “apă neîncepută”. – Probabil în relaţie cu lat. novus “nou, tânăr, proaspăt” > rom. nou, cu acelaşi sens.

Noianu – (mit.) Personaj fantastic; un fel de vârcolac: “Pă Soare zâcem că-l mânâncă Noianu” (Memoria 2002; Năneşti). – Din noian “cantitate mare, belşug” (cuvânt autohton – Philippide 1928, Rosetti 1962, Russu 1981, Brâncuşi 1983).

nojíţă, -e, s.f. – Găurile de la opinci prin care se petrece şiretul: “Pe la nojiţă cu flori, / Ti-om ridica până-n nori” (Bârlea 1924 I: 120). – Dim. din sl. noja “picior”, contaminat cu sl. žica (cf. jiţă) “şiret” (DER); bg. nožica (DEX).

nopsám, s.n. – Plata unei zile de lucru; simbrie. – Din magh. napszám (MDA).

nopsámoş, -i, s.m. – Muncitor cu ziua; zilier. – Din magh. napszámos (MDA).

noróc, noroace, (năroc), s.n. – 1. Soartă, ursită, destin: “Străinu-s, străină-i ţara, / Inima-mi arde ca para. / Ardă focu pe tot locu / Dacă rău mi-a fost norocu” (Calendar 1980: 86). 2. Stare de fericire, bine; bunăstare: “Mamă, la ce m-ai făcut / Dacă noroc n-am avut? / Şi de ce vrei să mă ai / Dacă n-ai noroc să-mi dai?” (Calendar 1980: 91). “Fântână cu bărbânoc / Omu bun n-are noroc / Nici cât arde paiu-n foc; / Nici noroc şi nici ticneală / Nici cât arde paiu-n pară. / Mândră floare-i norocu, / Nu răsare-n tăt locu” (Calendar 1980: 85). În dimineaţa de Anul Nou colindă numai coconii. “Fetele aduc sărăcie; băieţii aduc noroc”. 3. Şansă, baftă: “Ce să mă fac dacă nu-i / Norocu la vremea lui, / Cu mâna degeaba-l pui; / Că norocu pus cu mâna / I să uscă rădăcina” (Calendar 1980: 91). ■ Noroc!, formulă de salut sau de urare. În Maramureş se foloseşte frecvent expresia “Noroc bun!”. “Înainte, în sat la noi dzâcem năroc bun, bună dzua!. Apoi or si cam dzăce ai, de când s-o început a să dzâce Laudă-se Isus Hristos! când să întâlnesc doi oamnei. (…) O zinit poruncă de la Vlădică la popt’i ca să dzică oamenii aşa” (Papahagi 1925: 319-320; Giuleşti, 1920). Această formulă de salut a fost preluată de băieşi. ■ Din punct de vedere mitologic, de remarcat cultul zeiţei romane Fortuna, care a pătruns pe teritoriul geto-dac, fiind numită Fortuna Daciarum, obţinând numeroase altare în unele oraşe (Kernbach 1989). – Din sl. narokǔ.

noród, -oade, s.n. – 1. Popor, naţie. 2. Mulţime, gloată: “Ni, scoală-te într-un cot, / Te uită păstă norod” (Antologie 1980: 224). – Sl. narodǔ, din roditi “a zămisli” (DER).

num, numuri, s.n. – Denumire, nume: “…şi să-mbrăcau bărbăteşte, o samă dintre ele. Îşi puneu numuri bărbăteşti: Vasalie, Gheorghe” (Bilţiu 2001: 257; Moisei) – Lat. nomen (> rom. nume).

numní, numnesc, (nămni), vb. tranz. – A desemna, a hărăzi, a da nume: “Da, numnindî-să pă sine, / L-o născut înt-o poiată” (Ţiplea 1906: 506), cu menţiunea “făcându-şi hâlvă, nume”. – Din s. dial. num, numuri “nume” (< lat. nomen).

numnít, -ă, adj. – Desemnat, destinat, hărăzit: “Siecare zi îi nămnită pentru acele lucruri” – Din numni “a desemna”.

nun, -i, s.m. – Naş de cununie. Nănaş: “Vine nunu cu nuntaşii, / Mirele cu călăraşii” (Bilţiu 1990: 94; Cupşeni). – Lat. nonnus, cf. alb. nun.

O

 , interj. – Exclamaţie care exprimă o stare emotivă (mirare, admiraţie, dorinţă, mâhnire etc.): “O mine, vărucule!” (Brediceanu 1957: 171). – Onomatopee.

, conj. – Ori, sau: “O să-l taie, o să-l puşte, / O să-l puie-ntre ţepuşte” (Bártok 1923: 187).

oácheş, -ă, (ochişea, otişea), adj. – 1. Oaie cu pete negre în jurul ochilor (Precup 1926). Alb cu cafeniu roată pe la ochi; alb cu roşu pe la ochi şi obraz; alb cu puţin galben pe la ochi (Latiş 1993). 2. Oaie însemnată, conducătoarea turmei; despre care se crede că le îndeamnă pe celelalte oi (Bilţiu). 3. Oaie năzdrăvană (Papahagi 1925): “Oaia lui cea oacheşă” (Antologie 1980: 108). Oacheşu, poreclă în Dragomireşti (Faiciuc 1998). – Din ochi (< lat. oculus) + -eş; Din rom. provine magh. bakisa, slov. vakěsa, pol. bakieska (Macrea 1970).

oálă, -e, s.f. – Vas de lut. Referitor la expr. a pune oala-n horn: “Femeile de la sate cred în farmece; unul din acestea este cu oala de lut pusă-n horn. Când fierbe apa clocotind înşiră cuvinte neînţelese, în credinţa că au puterea să aducă pe cutare îndrăgostit prin aer” (Bârlea 1924); “Că de mi-i tot mânia, / Eu cu tine-oi face-aşa: / Că mi-oi pune oala-n horn, / Cu apă şi cu viron, / Ş-oi lăsa să fiarbă bine, / Şi-oi băga pe dracu-n tine” (Bârlea, II, 68; Berbeşti). – Lat. olla.

oáră, ori, s.f. – 1. Oră, ceas. 2. Fire; în expresia a-şi veni în oară/ori = a-şi veni în fire, a-şi reveni (după un moment de slăbiciune), a se întrema. Sens atestat în Trans., Banat, Maram. şi nordul Mold. – Lat. hora < rom. oară, oră. Expresia a-şi veni în ori, pare să aibă la bază acelaşi cuvânt (DER).

oá, -e, s.f. – (rar) Femeie, nevastă: “Şi se ţine oamă mare / Când pânză de straiţă n-are” (Lexic reg.). Termen mai frecvent în Oaş. – Din om.

oárgă, s.f. – Piele tăbăcită de bovină utilizată la confecţionarea opincilor. Termen semnalat şi în Maramureşul din dreapta Tisei (DRT). – Cf. magh. varga “cizmar”.

oárzăn, -ă, adj. – (despre fructe) Care se coc mai repede; timpuriu, văratic. – Cf. orz (MDA).

oarméghe, -i, (oarmede, ormede), s.f. – Provincie, comitat, judeţ în vechiul regat al Ungariei. Casa comitatului, a varmeghiei (Bârlea 1924): “Pe noi nu ne-a despărţi / Nici în casa oarmeghi” (Bârlea 1924 II: 20). – Din magh. vármegye (Tiktin cf. DER).

oáş, oaşuri, s.n. – Iertaş, curătură, laz; teren de pe care au fost tăiaţi copacii (Vişovan 2002). Întreoaş, toponim în Dragomireşti (Faiciuc 1998). – Din magh. ovas (MDA).

obádă, obede, obezi, s.f. – 1. Bucată de lemn arcuită de la cercul roţii: “Cu obede din lemn verde” (Brediceanu 1957: 93). 2. (La morile de apă) Scândurile în formă de cerc care se pun în părţile din afară ale roţii, ca să se adune apa în cupe (Felecan 1983). – Din sl. obedǔ “cerc”.

obdeálă, -e, s.f. – 1. Bucată de material textil cu care se înfăşoară picioarele înainte de a încălţa opincile; cârpă. 2. (Fig.) Un lucru de nimic, fără preţ, fără valoare: “Fost-am om, n-am fost obdeală” (Calendar 1980: 460). Obdeală, poreclă frecventă în Maramureş. – Sl. objalo, din obiti, obija “a înveli” (Miklosich, cf. DER).

oblón, obloane, s.f. – 1. Panou de lemn, aşezat în faţa unei ferestre, servind ca şi protecţie. 2. Uşiţă (deschizătură, fereastră, din tăblie de lemn) care face legătura dintre şură şi grajd, pe care se dă fân la animale: “Şueră voinic Ion / Cu coatele pe oblon” (Papahagi 1925: 271). – Et. nec. (DER, DEX).

óblu, adv. – Drept, direct: “Şi ne-o spus să înturnăm / Şi să vinim oblu la voi” (Bilţiu 1990: 74). – Din sl. oblǔ “rotund”.

oborî, obor, vb. tranz. – A doborî (Papahagi 1925). – Din sl. oboriti.

oboróc, -oace, s.n. – Adăpost pentru fân construit în patru stâlpi şi care are un acoperiş glisant: “Io, odată, l-am auzât, că dormeam afară, într-un oboroc” (Bilţiu 2001: 261). – Din ucr. uborok.

obrác, s.n. – v. abrac (“Şi ti-oi da la cal obrac”, Calendar 1980: 121).

obrăzár, -e, s.n. – Mască folosită în jocurile dramatice populare (moşuţii, capra, calul…). – Din obraz (< sl. obrazǔ) + -ar.

obréjă, -e, s.f. – Pantă, deal. Obreja, toponim în Dămăcuşeni, descoperire arheologică, epoca bronzului. Obreja, deal în Ieud (Papahagi 1925). – Din sl. obrežje (DER).

obróc, obroace, s.n. – Ofrandă, plată (Memoria 2001). – Din sl. obrokǔ “leafă” (DER).

obsấgă, -i, (opsâgă), s.f. – (bot.) Plantă furajeră asemănătoare cu orzul (Bromus arvensis); iarba ovăzului, iarba vântului, secărea (Borza 1968: 33): “M-oi duce din jos de moară / Şi-oi culé obsâgă-n poală” (Bârlea 1924 II: 9). – Din sl. ovsa “ovăz”, cf. bg. obsiga (DER).

obşt, s.n. – (mil.) 1. Ordin de lăsare la vatră. 2. Permis pentru efectuarea concediului militar: “Căpitane, dă-mi obşât, / C-amu tri ai te-am slujât” (Papahagi 1925: 182). – Din magh. obsit (Papahagi 1925).

ocărî, ocărăsc, vb. tranz. – A insulta, a înjura, a ponegri, a blestema: “Oamenii ne ocărăsc, / Părinţii nu ne-nvoiesc” (Calendar 1980: 79). – Din sl. okarjati “a mustra” (DER).

océsc, ocească, adj. – (înv.) Domnesc (D. Pop 1970): “Pân’ la cea curte ocească, / La ce curte ţigănească” (Familia 1889, cf. D. Pop 1970: 239). – Et. nec.

ochişéa, adj. – v. oacheş.

ocít, adv. – Aidoma, întocmai, la fel ca… – Din sl. očit (MDA).

ocól, -uri, s.n. – 1. Ogradă, loc îngrădit unde se închid vitele. 2. Curtea casei ţărăneşti: “Plâng şi pt’etrile-n ocol, / Se duce stăpânul lor” (Memoria 2001: 64). – Din sl. okolǔ “cerc” (< sl. kola “roată”).

ócoş, -e. adj. – Deştept, isteţ; viclean, şiret: “În fruntea cetei de colindători era preferat un colindător ocoş” (Bilţiu 1996). – Din magh. okos “deştept, cuminte”.

ócnă, -e, s.f. – 1. Mină (în general); baie. “Limba veche arată că apelativul ocnă a însemnat odinioară mină, nu numai salină, ca astăzi” (Iordan 1963: 52). 2. Salină. Ocna-Şugatag, localitate cu statut de staţiune balneară, în Maramureş, la 20 km sud de Sighet; cu ape sărate, concentrate, care se întrebuinţează pentru băi (Ţeposu, Câmpeanu 1921: 140). 3. Gură de ieşire dintr-o încăpere: “Femeia se coboară prin ocna grajdului jos, frumuşel, prin cotruţ în grajd” (Bilţiu; Sarasău). – Din sl. okno “fereastră” (DER, DEX).

odoleán, s.m. – (bot.) Plantă erbacee, perenă, cu tulpina înaltă, cu flori liliachii sau albe (Valeriana officinalis). Valeriană, iarba mâţului (Borza 1968: 177). Ceaiul din rădăcini de odolean se foloseşte pentru calmarea sistemului nervos. Odoleanului i s-a atribuit puteri protectoare contra supranaturalului: fetele îl purtau ca să nu fie furate de zmei (Butură 1979: 173). – Din sl. odoleti “a învinge”, datorită proprietăţilor sale medicinale (DER), cf. srb. odoljan.

odór, odoare, odoară, s.n. – 1. Lucru de preţ: “Şepte cară de odoară” (Bârlea 1924: 35). 2. Zestrea fetelor, compusă, de obicei, din haine şi pânzături (odoarele se ţin pă rudă): “Care horilcă nu bea / Multe bunuri poate-avea / Şi odoară multe-aş fa” (Papahagi 1925: 194). 3. Curte, ocol, ogradă, cu sensul de iosag, acaret (Antologie 1980; Memoria 2001). 4. Copil (“nepreţuit ca o comoară”): “Mama îngrijorată de viaţa odorului său…” (A. Radu: cf. Memoria 2004-bis: 1241). – Din srb. odor “pradă de război”.

odós, s.m. – (bot.) Ovăz sălbatic; costreie (Avena fatua L.): “Frunză verde de odos / El la mă-sa că s-o-ntors” (Ţiplea 1906: 444). – Din magh. vadósz (MDA).

ofârlí, ofârlesc, vb. tranz. – A batjocori, a insulta. – Et. nec. (MDA).

ogáş, -uri, s.n. – Brazdă arată. – Din făgaş “urmă, brazdă” (< magh. vágás “tăietură”).

ogljă, oglăji, (oglăjd’e, oglavă), s.f. – Curele de la îmblăciu; tuz, glaje. – Din sb oglava (MDA).

ogodí, ogodesc, (agodi), vb. tranz. – A aştepta (pe cineva). – Sl. ugodu “a aştepta, a omeni, a cinsti” (MLRM 1958). În Trans., vb. ogodi are sensul general de “a fi plăcut, a plăcea”, la fel ca şi sl. ugodu (Cihac).

ogoí, ogoiesc, vb. tranz., refl. – A (se) linişti, a (se) potoli, a (se) calma, a (se) stâmpăra: “Păsările-or ciripi / Şi pruncu l-or ogoi” (Bilţiu 1996: 292). – Scr. ugoiti, cf. sl. goi “pace”.

ogorî, vb. tranz. – A săpa porumbul, cu sensul de a prăşi: “ogorâm mălaiu”, “săpăm mălaiu dintâie”: “Eu îs fecior de român / Şi la sapă şi la fân; / La fân şi la ogorât / Şi la fete de ibdit” (Şteţco 1990: 350; Borşa). Termen atestat exclusiv în zona Săcel-Vişeu-Moisei-Borşa (ALR 1956: 100). – Din ogor (< srb. ugar).

ogort, -ă, adj. – Săpat, prăşit. – Din ogorî.

ográ, ogrăzi, s.f. – Grădina şi livada din spatele casei: “Ardă-ţi casa şi şura / Să rămâi cu ograda” (Memoria 2001: 12). – Din sl. ograda.

ogrínji, s.m. pl. – Resturi de fân, paie ce rămân în iesle (Bud 1908). – Din srb. ogrizine “resturi de paie”.

oiá, oiege, (uiagă, iagă), s.f. – Recipient din sticlă de litraj mic: “Numa-o-oiagă de horincă” (Calendar 1980: 145). – Din magh. üveg (Cihac cf. DER).

ojínă, ojine, (ojână, ujină), s.f. – Chindie (Bud 1908): “Când o fo pă la ojină” (Ţiplea 1906: 416). – Din sl. užina.

olát, olate, olaturi, s.n. – (înv.) 1. Provincie, ţinut, teritoriu. 2. Tot ce ţine de o gospodărie, casă, şură (Ţiplea 1906); Casa şi clădirile alăturate (Bârlea 1924): “Hai, mândră,-n a mele olate, / Că nu ti-i stropi cu lapte” (Bârlea 1924 II: 225). Termenul a circulat doar în Trans. şi Mold. – Din cuman. oleat (DER);

olcăí, vb. refl. – A se văieta, a se plânge, a se tângui: “Săbiuţa ta cea nouă, / Că se rupse drept în două. / Toţi prind a se olcăi” (Acta Musei 2006: 176). – Din a se olecăi (< olea “aoleu”, interj.).

oleá, (leacă, ole), adv. – Puţin, un strop, un pic: “Mai lăsaţi-mă-olecuţă” (Antologie 1980: 8). “Şî mai fă-mi ole de umbră” (Şteţco 1990: 150). – Din ngr. oligháki (DEX).

olicu, olicauă, adv. – (Despre oameni) Care umblă brambura; vagabond, plimbăreţ; care bate drumurile: “Ce-o fi făcând şi pe unde umblă olicău?” (Bilţiu 1999: 165). “Toată noaptea am umblat olicău pe Obreje…” (Bilţiu 1990: 259). – Din ulicău (< uliţă “drum rural”).

olói, (oleu), s.n. – (pop.) 1. Ulei, undelemn. Oloi de sâmburi = ulei din seminţe de dovleac; oloi de rujă = ulei din seminţe de floarea-soarelui: “Dacă facem descântecul peste horincă sau vin, atunci să bei puţin, iar dacă-l facem peste oleu de olivă, atunci să se ungă” (Bârlea 1924: 406). 2. Petrol (pentru lampă), în expr. oloi de ars (Rona, Giuleşti, Budeşti, Mara) sau oloi puturos (Mara); naft, dohot, hopâc, opaiţ (ALR 1971: 330). – Din sl. olej.

oloiét, -ă, adj. – Uns cu ulei. – Din oloi + -et.

oloíniţă, -e, s.f. – Teasc pentru ulei. – Din oloi “ulei” + -niţă.

olojí, olojesc, vb. tranz. – A răni, a vătăma: “De pt’icioare l-o olojât” (Papahagi 1925: 286). – Din olog “căruia îi lipseşte un picior; care nu poate umbla bine” (cf. alb. ulok).

oltoán, adj. s. – Pom fructifer altoit; altoi: “O creangă de oltoan, / Nu-i veni -napoi şohan” (Bârlea 1924 I: 186). – Din oltoni, aloi.

oltoní, oltonesc, (oltoi), vb. tranz. – 1. A “lipi”, printr-un procedeu special, o creangă de pom roditor pe tulpina unui pom neroditor: “Grădina ţi-o îngrădé. / Şi pomii ţi-i oltoné (Memoria 2001: 113). 2. Vaccin care se face copiilor pentru prevenirea unor boli (ALR 1969: 146; pe valea Marei). 3. A lovi pe cineva, a da cuiva o palmă. – Din magh. oltani (< magh. olt “a altoi; a vaccina”).

om, oameni, s.m. – 1. Bărbat (însurat). 2. Soţ. 3. Capul familiei (în societatea patriarhală). 4. (top.) Vârful Omul (1931 m.), situat la sud de Bistriţa Aurie, la graniţa dintre Bistriţa-Năsăud şi Suceava, “amintind pe Saturn, onorat cu numele de Homorod” (Filipaşcu 1940); cf. Vf. Omul, din M-ţii Bucegi, Omul de Piatră, din M-ţii Făgăraş, cu sensul de “om sacru” (Vulcănescu, 1985). Numele topic provine fie de la sensul (3) “cap, vârf”, fie de la prezenţa unor stânci având configuraţii umanoide, de unde încărcătura mitologică, reminiscenţă a practicilor de adorare a pietrelor (Scurtu 1966). 5. (mit. loc.) Omul Nopţii (Omul de Miază-Noapte, Omul Pădurii, Omul cel Sălbatic, Omul Vântului, Feciorul Pădurii, Fercheşul Pădurii). “Înfăţişat uneori ca un antropoid cu un singur ochi sau cu un singur picior, care merge sărind ca iepurele, când mare, când mic, Omul Nopţii o urmăreşte pe Fata Pădurii, o prinde, o omoară, rupând-o în două şi o consumă în faţa ciobanului-victimă” (Eretescu 2007: 11). Un personaj mitologic oarecum similar există în legendele abhaze (din Caucaz) pe numele Abnauayuh “omul pădureţ” (Kernbach 1989). – Lat. homo “om”.

omác, s.m. – (bot.) Plantă erbacee, otrăvitoare, cu flori albastre-violacee sau galbene, întrebuinţate în medicina populară (Aconitum variegatum). – Din omag (< sl. oměgǔ).

omt, -uri, (umăt), s.n. – Zăpadă, nea, ninsoare: “Mare omăt o pticat” (Calendar 1980: 6); “În anul 1785, în luna lui August au căzut omăt de cătă sară şi pe dimineaţă au înd’eţatu cumu-i ciontu şi au degerat toate bucatele, adecă mălaiu şi celelalte toate…” (însemnare pe o carte bisericească, din 1771, v. Bârlea Însemnări: 211-212) – Din sl. ometǔ “măturare” (DEX), cf. rus omet “morman” (DER).

ometí, vb. intranz. – A ninge, a fulgui: “Omătu să omet’ea” (Papahagi 1925). – Din omăt “zăpadă”.

ometíţă, -e, s.f. – Praf de făină ce se depune în moară. Termen atestat doar în Maramureş şi nordul Moldovei; în alte regiuni din ţară: pospai, humă de făină, colb (ALR 1956: 183). – Din ucr. obmetycja (DEX).

oncróp, (uncrop), s.n. – Apă clocotită: “Şi ce-i pune la foc? / – O oală cu oncrop” (Lenghel 1979: 223). – Din sl. ukropǔ.

ontorloáge, s.n. pl. – Drum din buşteni de lemn: “…transportul lemnelor din pădurea Gârdanilor, pe un drum numit Ontorloage, construit din buşteni de lemn peste care căruţa trepida foarte tare…” (Sălăjan 1998: 33). – Cf. germ. Unterlager.

opá, -e, s.n. – Petrol lampant (în Berbeşti, Onceşti, Vişeu, Moisei); dohot, naft, hopâc (ALR 1971: 330). – Din sl. opjaecǐ (Cihac cf. DER).

opcí, -e, s.f. – 1. Înălţime acoperită cu pădure. 2. Drum pe vârful unui munte. – Din obcină (< sl. občina).

ópsă, adv. – 1. Desigur, fireşte. 2. Doar, numai: “Opsă l-au vădzut alaltăieri” (Săcel, Sat Şugatag); “Opsă doară n-oi mere eu pe-acolo” (Ieud 1987). Termenul circulă doar în Transilvania şi Maramureş. – Posibil din lat. ipse, -um, ipso (facto) “implicit; prin însăşi acest fapt” (Ţurcanu).

opsấgă, s.f. – v. obsâgă.

orândáş, -i, s.m. – Gospodarul care îşi pune la dispoziţie casa pentru petrecerea de Crăciun a fetelor şi a feciorilor (D. Pop 1978; Codru). – Din orândă² “cârciumă”.

orndă¹, -e, s.f. – 1. Soartă, ursită, noroc, destin. 2. Cel predestinat / ursit să devină soţul (soţia) cuiva: “Atuncia ţi-o hi orândă / Când i-a creşte grâu în tindă” (Calendar 1980: 82). – Din orândui “a destina”.

orândă², -e, s.f. – Cârciumă rurală (luată în arendă) – Din ucr. orenda (MDA).

orbá, -uri, s.n. – 1. Erizipel, brâncă: “Orbalţ prin dedeochi, / Orbalţ prin vânt, / Orbalţ prin cărare, / Orbalţ prin ţipătura cea mare” (Bârlea 1924: 389). 2. (bot.) Plantă erbacee (Actaea spicata); boz, buruiană de orbalţ, cristofor. Era folosită în trecut ca plantă de leac contra ciumei, a bolilor de piele (Borza 1968: 11). – Din magh. orbánc.

orgár, -i, s.m. – Persoană care se ocupă cu tăbăcirea pieilor; tăbăcar. Atestat numai în Maram. – Probabil în rel. cu magh. varga “cizmar” (cf. MDA).

orgălí, -esc, vb. tranz. – A prelucra pielea, a tăbăci. Atestat numai în Maram. – Cf. oargă “piele tăbăcită”.

orméde, s.f. – v. oarmeghe.

ort, orturi, s.n. – Loc de muncă în subteran; abataj (Gh. Pop 1971: 98). – Din germ. Ort “loc”.

ortac, -i, s.m. – Fârtat, tovarăş (de muncă), asociat, părtaş: “Că cei doi ortaci ai mei” (Lenghel 1962). – Din srb. ortak, cf. tc. ortak.

orvát, s.m. – Croat. “În ţara orvatului” (Bârlea 1924 I: 123). Ţara orvăşească = Croaţia. – Din magh. horvat “croat”.

osâmbrí, osâmbresc, vb. tranz. – A sluji cu simbrie (Papahagi 1925). A se dezlega de învoială (Bârlea 1924): “La Sf. Dumitru se osâmbresc păcurarii de la oi (îşi primesc simbria pentru anul care a trecut). Care vré, face iară târg, care nu, până primăvara” (Memoria 2002, 470); “De ziua sâmbraşilor sau de ziua răilor (8 noiembrie, Sf. Mihail şi Gavril) se osâmbresc păcurarii de la gazdele stânii. Osâmbritul se face printr-o petrecere mare, o despărţire de oi, cu mare alai şi veselie, ciobanii fiind bucuroşi că s-au osâmbrit, adică au terminat cu bine păşunatul din anul respectiv şi pot să târguiască angajarea pentru anul viitor” (Memoria 2004-bis: 1187). – Din simbrie.

osrdie, -i, s.f. – Zel, rârnă, stăruinţă. În expr. cu osârdie “cu credinţă” (Lenghel 1979). – Din sl. usrǔdije.

osteneá, osteneli, s.f. – (înv.) Oboseală, istovire: “Să-mi dai o cupă de zin, / Să o beau pe osteneală” (Papahagi 1925: 187). – Din osteni “a obosi” + -eală.

ostení, ostenesc, vb. intranz. – 1. A obosi. 2. A sta, a zăbovi: “Faceţi bine, osteniţi, / Că pre bine nimeriţi” (Antologie 1980: 154). – Din sl. ustanon (DEX).

ostuí, (ostoi), vb. tranz. – 1. A alina (D. Pop 1978). 2. (refl.) A se astâmpăra; a petrece, a se desfăta (Papahagi 1925). – Din sl. ustojati “a domina” (DER, DEX).

óşcolă, -i, s.f. – (pop.) Şcoală. – Din magh. iskola “şcoală”, cf. rus. škola.

otá, otăvi, s.f. – Iarba cosită a doua oară: “Face fânul la Crăciun, / Otava la Bobotează” (Memoria 2001: 100) – Din ceh, rus. otava.

otălu, s.n. – (bot.) Specie de viţă-de-vie de tip hibrid: “Pentru colacu de grâu, / Pentru vinul otălău” (D. Pop 1978: 346; Tămăşeşti, 1958). – Et. nec.

otíc, -uri, s.f. – Lopăţică, săpăligă cu care se curăţă plugurile de pământ; săpălău (ALR 1956: 23). – Din srb. otik (Cihac, cf. DER).

oticu, oticauă, s.n. – Vas de lemn folosit ca unitate de măsură pentru cereale, echivalent cu 5 kg: “Num-on oticău de mere” (Bilţiu 1996: 176). – Din otic + -ău.

oveşér, -i, (oveşăr), s.m. – Poreclă pentru locuitorii din Moisei (Papahagi 1925), dar şi Ieud (Papahagi 1925; ALR 1969). ■ “După ovăzul întrebuinţat la facerea pâinii” (Papahagi 1925). – Din ovăz (< sl. ovisǔ, ovesǔ) + -er.

ovód, -uri, s.n. – Năvod: “Tot şti rândul vadului / Şi ovodu murgului” (Bârlea 1924: 23). – Et. nec.

ozâlít, -ă, adj. – Supărat; ofilit; înstrăinat: “Că sunt fete ozâlite, / Neveste de dor topite” (Calendar 1980: 65). – Et. nec.

P

 páclă, -e, s.f. – Pacheţel din hârtie cu tutun pentru pipă (Hotea 2006): “Jâzii ăştia iar o scumpit tabaca, îi şasă lei pacla şi n-ai decât câteva fumuri” (Memoria 2004-bis: 1.244). – Din magh. pakli “pachet”.

pácoşă, -e, s.f. – “Ceea ce rămâne din a doua tragere sau scărmănătură mai deasă a fuiorului de cânepă, din care se face tort de o calitate inferioară” (Papahagi 1925; Ieud). – Din ucr. pacosi (Papahagi 1925).

pagalắu, adj. – Roşcat; “berbece pagalău” (Papahagi 1925; Mara). Pagu, a Pagului, poreclă în Borşa. – Din pag “roşcat cu pete albe” (< sl. *pĕgŭ, cf. srb. pjega “pată”) + -alău.

pahí, -e, s.f. – Cusur, defect (Mihai, 2007). Atestat numai în Maram. – Cf. hibă (MDA).

pájură, (pajeră), s.f. – 1. Acvilă de munte (Aquila chrysaetos). Semnalată în Maramureş în 1876 (Ardelean, Beres 2000). 2. (mit.) Pasăre fantastică din basmele maramureşene: “El, dacă s-o dus înapoi, o aflat o pasăre mare, cu numele de pajeră. – Tu, pasăre, du-mă di-aicea-n ceie lume” (Bilţiu 2002: 315). – Din ucr. pažera “fiinţă lacomă, nesăţioasă” (DEX).

palánt, -uri, (pălant), s.n. – 1. Gard din scânduri în jurul curţilor sau al grădinilor (Papahagi 1925; ALR 1971: 281). 2. Palant de p’tiatră “zid (din cărămidă sau din piatră de carieră)” (ALR 1971: 148): “Este-on pământ înhârluit, / Cu pălant e d-îngrădit” (Bârlea 1924: 21). Atestat şi în Maramureşul din dreapta Tisei (DRT). -Din palanc, palancă (< tc. palanka, magh. pálank); Din germ. Planke “scândură” (Ţurcanu 2005).

pálă, pale, s.f. – Cantitate de fân, de paie etc. cât se ţine o dată în furcă sau se taie dintr-o singură tragere cu coasa (Bilţiu 1999). – Cf. alb. palë.

paléocă, (paleoucă), s.n. – (gastr.) “După ce s-au întărit bine, cocii primiţi de copii la colindat sunt dumicaţi şi fierţi. Apoi se pun peste ei bucăţi de cârnaţi, slănină şi brânză. Iese o mâncare care se numeşte paleoucă” (Memoria 2004: 472). – Et. nec.

páler, -i, s.m. – Îngrijitor de drumuri. Şef de lucrări. – Din germ. Palier, prin intermediul magh. pallér (Cihac cf. DER).

palţắu, -auă, s.n. – 1. Bâtă (D. Pop 1978). Botă de chemători. 2. Bucată de fier care strânge şiştorii (la morile de apă, în Chioar). – Din magh. pálca “băţ, baghetă” (Felecan 1983).

pánă, pene, s.f. – 1. Pănuşie de porumb; piţiană (ALR 1971: 403; Săcel). 2. Partea lată, de fier, a bardei (Felecan 1983): “Sirisău cu pană lată / Să tăiem deluţu roată” (Calendar 1980: 166). 3. Toc de scris, condei: “Cucuţ, pasăre verzâie, / Adă-mi pană şi hârtie” (Calendar 1980: 77). 4. Mănunchi de flori cu care flăcăii îşi împodobesc pălăriile: “Fă-mă pană de sansiu” (Calendar 1980: 74). 5. Formaţie epidermică ce acoperă corpul păsărilor: “C-amândoi ne potrivim / Şi la ochi, şi la sprâncene / Ca doi porumbei la pene” (Calendar 1980: 75). 6. Frunză: “Codrule, codrule, / Ni-apleacă-ţi crenjile, / Să-mi aleg penile” (Bilţiu 1996: 179). 7. Ornament cusut pe ţesături. – Lat. pinna, cf. it. penna, fr. panne, speña.

pantanóg, -oagă, (pintenog), adj. – (Ref. la cai) Cu semn alb la piciorul drept; cal însemnat (Bud 1908). – Din sl. pentonogŭ, din sl. peto “piedică” şi noga “picior” (DER).

páos, (paus, paust), s.m. – Pomană (vin, pâine, mâncare) care se dă pentru cei morţi: “De-oi trăi, ţi-oi plăti, / De-oi muri, paust ţ-a si” (Papahagi 1925: 187). – Lat. *pausum (< pausare “repaus, pauză”).

papír, -e, s.n. – 1. Hârtie. 2. Scrisoare. 3. Registru. 4. Carton. 5. Mucava. – Din germ. Papier, magh. papír, papirós (MDA).

papistáş, -i, s.m. – v. popistaş.

parastás, -e, s.n. – (rel.) Recviem, slujbă religioasă pentru pomenirea celor morţi: “În seara a treia, înainte de înmormântare, se face o servire religioasă din partea preotului, numită parastas” (Bârlea 1924 II: 472). – Din sl. parastasŭ.

pártă, -e, s.f. – Panglică, cingătoare: “Noi când vedem colacu acesta / Gândim că-i stogu cu parta” (Memoria 2004-bis: 1.361). – Din magh. párta “cunună, diademă”.

pascalắu, s.n. – v. păscălău.

páus, s.m. – v. paos.

păsá, pas, vb. intranz. – (înv.) A pleca, a merge: “… e îi păsaţi curund la el şi-l aduceţi repede înaintea mea…” (Dariu Pop 1938: 48; Fericea); “Urie, tu pasă amu şi la casa ta…” (idem: 50). – Lat. passare (MDA).

Paşti, (Paşte), s.m. – 1. Sărbătoare religioasă celebrată de creştini în amintirea învierii lui Cristos, iar la evrei în amintirea ieşirii lor din Egipt. 2. Pască, pâine sfinţită. În Maramureş, în ziua de Paşti se sfinţesc coşuri pline cu bucate, la biserică şi se sparg ouă încondeiate. Acest praznic creştin s-a suprapus peste vechile rituri agrare de primăvară. – Din ebr. pésah, gr. paska, lat. pascha, -ae.

păcurár, -i, s.m. – Păstor, cioban. Până în perioada interbelică, termenul de păcurar era folosit exclusiv în Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, iar în regiunea extracarpatică se folosea exclusiv termenul de cioban (ALR 1956: 394). La sfârşitul sec. XX, s-a generalizat în rom. termenul de cioban. “Păcurarul de regulă de cu mic începe viaţa de păcurar, îngrijind mieluşei, apoi trecând la oile sterpe şi sfârşind la oile cu lapte. Cea mai mare distincţie e cea de vătav” (Bârlea 1924 II: 462). – Lat. pecorarius; Cuvânt rom. preluat în magh. (pakulár) (Macrea 1970: 20; Bakos 1982).

păcurărí, păcurăresc, vb. intranz. – A păstori. – Din păcurar.

păcurărít, s.n. – Păstorit. – Din păcurări.

pắcură, s.f. – Lichid vâscos, rămas de la distilarea ţiţeiului; ţiţei: “În Săcel, există petrol, în Ieud şi Dragomireşti se găseşte păcură” (Papahagi 1925: 97). – Lat. picula.

pădăí¹, pădăiesc, vb. refl. – A se găti, a se dichisi. – Et. nec. (MDA).

pădăí², pădăiesc, vb. refl. – A se grăbi. – Din ucr. podavatič (MDA).

pădác, -ă, adj. – Dichisit, aranjat, curăţat, îngrijit: “Mai frumoşi şi mai de neam, / Nu ca tine-un ardelean; / Mai frumoşi şi mai pădaci, / Nu ca tine de săraci” (D. Pop 1970: 177; în Gazeta pop. 1887). – Cf. pădăi¹.

păducél, -ei, s.m. – (bot.) Arbust spinos cu fructe comestibile (Crataegus monogyna). În scopuri medicinale se folosesc florile şi fructele, sub formă de ceai (pentru hipertensiune arterială, emotivitate excesivă şi nevroze cardiace). – Lat. *peducellus.

păduréţ, -eaţă, adj. – Care creşte în pădure; al pădurii; sălbatic: “Mânce-te pădureţu” (Papahagi 1925: 228), ref. la Omul Pădurii. – Din pădure (< lat. padule) + -eţ.

pguri, s.f. pl. – Pistrui (Mihai, 2007). Atestat doar în Maram. – Et. nec. (MDA).

păhărnicí, păhărnicesc, vb. tranz. – A servi ţuica la nuntă după anumite reguli (Dăncuş 1986). – Din paharnic.

păioáră, -e, s.f. – Ţesătură subţire de in; voal (Bârlea 1924). – Lat. palliola.

păiúhă, -e, s.f. – “Iarbă lungă, subţire şi rară; n-o mănâncă nici vitele” (Odobescu 1973; Odeşti-Codru). – Din pai (< lat. palea), păiuş + -uhă.

pălíncă, -i, s.f. – Băutură spirtoasă, distilată, din fructe; horincă. Termenul nu e specific în Maramureşul istoric (atestat doar în Săpânţa şi Rona). E mai frecvent în Chioar şi Codru (ALR 1971: 461). – Din magh. pálinka (DEX).

pălincíe, -ii, s.f. – Locul (sau instalaţia) unde se fabrică pălinca; horincie. – Din pălincă + -ie.

păltiór, -i, (păltioară), s.m. – (bot.) Coacăz sălbatic, cu fructe roşii şi acre; agriş, merişor de munte, pomuşoară (Ribes alpinum L.): “Num-on pui de celtioară / Su-o tufă de păltioară” (Bilţiu 1990: 30). Din paltin (< lat. platanus) + -ior (MDA).

pănát, -ă, adj. – Plin de pene sau flori; înflorit: “Te-ai făcut un câmp pănat” (Papahagi 1925: 229). – Din pană (< lat. pinna) + -at, cf. împănat.

păpărúză, -e, s.f. – Buburuză (Coccinella septempunctata): “Când copiii află o buburuză, care la noi se cheamă păpăruză, se ia în palmă şi se suceşte astfel palma până ce se urcă pe degetul arătător, în timp ce i se descântă să zboare: Păpăruză, ruză / Încătrău-i zbura / Acolo m-oi însura/mărita” (Calendar 1980: 60-61). – Cf. paparugă, buburuză.

părăsất, -ă, adj. – Văduv: “Treabă să fie o fămee părăsâtă, bătrână…” (Papahagi 1925: 319). – Din părăsi “a lăsa singur (pe cineva), a abandona” (< sl. parasiti).

părínc, s.m. – (bot.) Mei. Dealul Părincului (în Rohia, Lăpuş). “Ne trimite cu gândul la timpurile în care planta respectivă înlocuia porumbul, foarte târziu cunoscut în aceste locuri”. – Lat. panicum “mei” (Phillippide, Puşcariu, Candrea-Densusianu cf. DER).

părnăhái, s.m. – 1. Faţă de pernă. 2. Om de nimic, fără valoare, nebăgat în seamă (Bârlea 1924): “Tot un fecioraş de crai, / Nu ca tine, un părnăhai” (Bârlea 1924: 41). – Din magh. párnahai (MDA).

păsălí, -esc, (păsălui), vb. tranz., refl. – 1. A (se) potrivi. 2. A (se) nimeri. 3. A (se) îmbina. – Din magh. pazol (MDA).

păstáie, păstăi, s.f. – Fruct caracteristic plantelor din familia leguminoaselor. Păstăi, poreclă pentru locuitorii din satul Sârbi (com. Fărcaşa). – Cuv. autohton (Russu 1981: 368, Brâncuşi 1983), cf. alb. pistaë.

păscălătíţă, -e, (păscălăriţă), s.f. – (ornit.) Ciocârlie (Alanda avensis). Termen atestat în Ieud (Papahagi 1925). – Probabil din pascalău, păscălău “imaş, păşune”; Cf. pescărel (MDA).

păscălắu, (pascalău), s.n. – Imaş, loc de păşunat. – Din paşte (< lat. pascere) + -ălău.

păstorít, s.n. – Ocupaţia, profesiunea de păstor: “Adevărata ocupaţie a maramureşeanului, aceea fără de care i-ar fi imposibil să trăiască şi de care se leagă toată viaţa lui, cu durerile şi deziluziile, cu vraja şi frumuseţile ei, ocupaţia pe care a moştenit-o de la părinţi şi va lăsa-o urmaşilor, ocupaţia care s-a născut din însăşi porunca pământului pe care trăieşte este creşterea vitelor, păstoritul” (Georgeoni 1936: 15). – Din păstor (< lat. pastor) + -it.

păsúlă, -e, s.f. – (bot.) Fasole (Phascolus vulgaris). Se foloseşte atât ca şi aliment, cât şi în scopuri medicinale (în tratarea diabetului). Pisat, se pune pe bube dulci (Borza 1968: 128). – Din magh. paszuly.

pătác, -i, (patac, pitac), s.m. – Monedă austriacă cu valoare redusă, care a circulat începând cu sec. XVII şi în ţările române. Ban vechiu (Bud 1908). – Din srb. petak, rus. pyatak, cf. it. patacca (MDA).

pătrár, -i, s.n. – Bâta păcurarului (mai demult, cu vârful despicat în patru şi înferecat, pentru a servi ca armă de apărare): “Bâta sau pătrarul, făcut din lemn de frasin sau tisă, serveşte, de asemenea, ca instrument de apărare contra fiarelor” (Morariu 1937: 176). – Din patru (< lat. quattuor) + -ar.

pătrăreşte, adj. – Pătrăţos; în patru părţi: “Fac legea unui berbec, / Tot îl taie pătrăreşte” (Bârlea 1924: 25). – Din pătrar “pătrime, sfert” + -eşte.

pătúl, -e, -uluri, (patul), s.n. – Suport din lemn pe care se clădeşte claia sau stogul, pentru a le feri de umezeală; podină (ALR 1973: 832). – Cf. lat. *patubulum (= patibulum “cruce; arac”).

păuréţ, s.n. – Câlţi: “Cu barba de păureţ” (Papahagi 1925; Bârsana). – Et. nec. (MDA).

păzí, păzesc, vb. refl. (păzî) – 1. A se feri. 2. A se grăbi; a merge mai repede: “De-ai şti cum îi cu bărbat / N-ai păzi la măritat” (Calendar 1980: 25); “Nu vă păziţi cu moartea / Până scriu o cărticea” (Lenghel 1985: 212). – Din sl. paziti.

pântecárie, -ii, s.f. – (med.) Diaree (Hotea 2006). – Din pântece “abdomen, burtă” (< lat. pantex, -ticis) + -arie.

pânţălúş, s.m. – v. pinţăluş.

pânzătúră, -i, s.f. – Batic, basma, năframă; şârincă. – Din pânză + -tură.

pânzăturícă, s.f. – Batistă; sărincuţă, japcandău, năfrămucă (ALR 1969: 60). – Din pânzătură + -ică.

pârcí, vb. refl – (ref. la capre) A se împerechea, a se împreuna. – Din srb. prč (MDA).

pârpăríţă, -e, s.f. – 1. Tava unde cad grăunţele în râşniţă (Memoria 2001). 2. Gaura din piatra alergătoare la morile de apă (ALR 1956: 170). – Din sl. prŭprica, ucr. perepelyca (DEX).

pecerlí, pecerlesc, vb. tranz. – A pecetlui, a pune pecete: (ref. la sticla de pălincă:) “Pecerlită-n flori de mac / Poate că-i bună de leac. / (…) / Când dai s-o despecerleşti / De miros tot te topeşti” (Bilţiu 1996: 382). ■ A pecetlui groapa: “Când coştiugul a fost coborât în groapă, preotul cu lopata face semnul crucii în cei patru pereţi ai gropii, aruncând primul lut deasupra coştiugului” (Brediceanu 1957); “Nici atunci nu te-oi uita, când mi-or pecetlui groapa / Că ţi-a fost dulce gura” (Idem: 76). – Din pecetlui (< sl. pečatĭlĕti, magh. pecsételni).

pec, -i, (pecar), s.m. – 1. (înv.) Brutar (ALR 1956: 504). 2. Brutărie: “N-o fo fărină de grâu numai la pec, în Sighet” (Memoria 2001: 39). Atestat şi în Maramureşul din dreapta Tisei (DRT). – Din magh. pék “brutar”.

pecár, -i, s.m. – Brutar. – Din pec “brutar” (< magh pék) + -ar.

pécie, (pecine), s.f. – (înv.) Carne: “După pecie de miel, / După prah mai mânânţăl” (Bârlea 1924: 13); “Ce mni-ai dat de nu te uit? / Pecine de lup turbat, / Să nu văd ca tine-n sat” (Ţiplea 1906: 468). Atestat şi în Maramureşul din dreapta Tisei (DRT). – Cf. slov. péči “friptură” (DER); Din magh. pecsenye “friptură” (DEX).

pecuină, -e, s.f. – Oaie cu lapte; mulgări, mândzări: “Stâna numără până la 500-600 de oi cu lapte, numite pecuine…” (Bârlea 1924). – Lat. pecuina.

pedéstru, pedeştri, s.m. – “I se spune unui om mnic, slab, năcăjit – comed’ie de om” (Mara); “Vai pedestru-i că n-are nici halube pă iel” (Giuleşti); “sărac afară din cale, năcăjit” (Berbeşti); “nu-i apt de lucru, un bitang, blegos, sărac din cauza lenei, beţiei sau destrăbălării” (ALR 1969: 142). – Lat. pedester, -tris.

péleş, -i, s.m. – (înv.) Ciucure, franj. În expr. oaie peleşă = oaie cu lână lungă. Peleşata, peşteră în Maramureş, de unde izvorăşte “lapte de piatră.” – Din sl. peleš “moţ” (Titkin cf. DER).

peletíc, -i, s.m. – Unealta cu care olarul trage brâie sau face flori pe vase (Felecan 1983). – Et. nec. (MDA).

pemínte, s.n. – Pământ. Parcelă cu sol mai bun, pe care se cultivă cereale sau cânepă (Faiciuc 1998: 46): “Măghern de pe peminte / Ieşi-m, mândrule-nainte” (Brediceanu 1957: 100). – Lat. panimentum “pământ bătut” (Graur 1980; Râpeanu 2001). Termenul latin nu s-a păstrat în celelalte limbi romanice, preferându-se sinonimul terra (= pământ), care la noi a dat “ţară”.

pérină, -i, -e, s.f. – Butuci groşi din lemn de stejar, pe care se reazămă stâlpii (porţilor), atunci când aceştia nu sunt îngropaţi în pământ (Nistor 1977: 22). – Din sl. perina, din pero “pană” (Cihac, Conev cf. DER).

permecí, permecesc, vb. refl. – A se strica, a se schimba, a se ofili (Papahagi 1925). – Din ucr.

pérşă, -e, s.f. – 1. Cutie sau vas în care se strâng banii la biserică în timpul slujbei de duminică. 2. Bucată de fier, ca o farfurie, fixată pe podoimă, în care se învârte capătul de jos al fusului de la crâng (la morile de apă). – Din magh. persely (MDA).

péstriţ, -ă, adj. – Pistruiat. – Din sl. pĭstrĭ, pĭstrŭ.

peteá, -ele, (petia), s.f. – 1. Panglică colorată pe care fetele o poartă în păr ca însemn al vârstei premaritale (Bilţiu 1990). 2. Dantelă, voal: “Cu cornu’ năfrămii mele, / Cu petiaua cea de jele” (Bârlea 1924 II: 120). – Din beteală.

petéică, -i, s.f. – Legătură de sfoară, laţ, plasă în care se ducea la câmp oala cu mâncare: “Doauă oale peteicate” (Bilţiu 1990: 299). – Din ucr. petélika (Papahagi 1925).

pétre, (petri, pedri), prep. – Lângă, în dreptul, vizavi. – Et. nec. (MDA).

petrecánie, -ii, s.f. – Praznic, ospăţ funerar organizat de familia celui decedat şi la care sunt invitaţi să participe neamuri, vecini, apropiaţi, prilej cu care se fac danii, pomene: “Să zie la petrecan’e” (Memoria 2001: 64). – Din petrece + -anie.

petréce, petrec, vb. intranz. – A însoţi alaiul funerar, a conduce un mort la groapă: “M-or plânge şi m-or petrece”. – Lat. *pertraicere.

peţâlă, s.f. – v. piţulă.

piátră, pietre, s.f. – Grindină: “Când cade piatră, este bine să scoţi afară cociorva şi lopata cu care bagi pâinea în cuptor şi atunci grindina va înceta” (Lenghel 1979: 11). – Lat. petra.

picióică, picioici, s.f. – (bot.) Cartof (Solanum tuberosum L.); corompei, cloşcă, baraboi, poame de pământ (ALR 1971: 440). Picioicari, poreclă pentru locuitorii din Costeni-Lăpuş. – Din magh. pityoka.

piciócişte, -i, s.f. – Teren cultivat cu cartofi; picioicar (Faiciuc 1998). – Din picioică.

píclu, s.n. – Făină de calitate; de grâu: “Fărină de ce’ bună, de piclu” (Papahagi 1925). – Din magh. pitlett liszt (Papahagi 1925).

pieptár, -e, s.f. – Piesă de port tradiţională al femeilor, scurtă până la brâu, fără mâneci, din piele, cu blană înăuntru. Se brodează pe toată suprafaţa cu ornamente florale. Broderia se face cu lână, în culori vii, între care predomină roşul. Broderia este presărată cu ţinte metalice (Bănăţeanu 1965: 122). – Din piept (< lat. pectus) + -ar.

píhă, pihe, s.f. – Puf (de pasăre), scamă. – Din magh. pihe “scamă”.

pingălí, pingălesc, vb. tranz. – 1. A picta. 2. A mâzgăli. – Din magh. pingál (MDA), germ. (be)pinseln.

pingăluít, -ă, (pingălit), adj. – Pictat, zugrăvit, vopsit: “De harnic şi de-nflorit / Gândeşti că-i pingăluit” (Bârlea 1924 I: 209). – Din magh. pingálni.

pintenóg, -oagă, (pantanog), adj. – (despre cai) Cu pete albe în jurul gleznei: “Pintenog la trei picioare / Şi de unu-alină tare” (Bilţiu 1990: 407). – Din sl. petonogŭ (Cihac, Titkin, Conev cf. DER).

pintilíe, adj. – (despre cai) Cu pete albe la pinteni: “Pă munţii iştia pustii, / La vite pintilii” (Bilţiu 1990: 120). – Probabil din pinten (sl. petino “călcâi”).

pinţălúş, -i, (pânţăluş, pinţiluş), s.m. – Cuţit rabatabil, cu una sau două lame; briceag (ALR 1971: 335): “… că bărbaţii umblă la ei cu cuţitaş, cu pinţiluş” (Bilţiu 1990: 298). – Din magh. penicilus (MDA).

pipiríg, -i, s.m. – (bot.) Plantă erbacee care creşte pe malul apelor sau în locuri mlăştinoase (Juncus effesus). Iarba-bivolului, părul-porcului, iarba-mlaştinei, spetează (Borza 1968: 91). – Et. nec. (MDA);  Cuv. rom. preluat în magh. (pipirig; pipiriga) (Bakos 1982).

pir, s.m. – (bot.) Planta erbacee perenă din familia graminaceelor (Agropyrum repens). – Din bg. pir (DEX); Din sl. pyro “alac” (Miklosich, Cihac cf. DER).

pironí, pironesc, vb. tranz. – A se chinui, a se necăji; a se supăra: “Că io n-am rost să trăiesc / Că numai mă pironesc” (Bilţiu 1990: 348). – Din piron “cui de oţel” (< sl. pironŭ).

piscuí, piscuiesc, vb. intranz – 1. A emite sunete stridente; a zbiera, a ţipa; a cânta. 2. A vorbi mărunt, cu glas subţire. 3. A piui: “Ce din brâie-o piscuit, / Pă mine m-o auzât” (Bilţiu 1990: 195). – Din pisc “cioc de pasăre” (< sl. piskŭ) + -ui.

pisóc, -uri, s.n – Nămol cu pietricele; noroi, t’ină (Papahagi 1925). – Din ucr. pysok, cf. sl. piasat “nisip”.

pistritură, -i, s.f. – Broderie, cusătură, ornament (Bilţiu 1996). – (Îm)pistri + -tură.

pistrúie, adj. – (ref. la oi) Albă cu puncte roşii (sau negre) pe obraz (Latiş 1993: 80): “Şi cum muntele îl suie / Zbiară oaia cea pistruie” (Lenghel 1962: 235). – Din sl. pistrŭ “pestriţ”.

pişcár, -i, (chişcar, cicar), s.m. – Ţipar (Cobitis fossilis). Pişcari, poreclă pentru locuitorii din localitatea Ulmeni (Codru). – Din rus. piskari (Cihac, Titkin cf. DER).

pitác, -i, s.m. – v. pătac.

pitalágă, -e, (pt’itălagă), s.f. – Prepeliţă; tăptălagă (ALR 1973: 603). – Cf. pitpalacă, pitpalac “prepeliţă”.

pítă, -e, s.f.  – (gastr.) Pâine. Mai demult, se făcea din făină de mălai, din cereale amestecate şi mai rar din grâu: “Zâcé bătrânii: «măi, sămănaţi orz, săcară, să aveţi ş-on ptic de ptită mai bună»; când ai avut ptită de săcară, ai fost domn. (…) Sămănam hrişcă şî săcară şî orz şî mestecam cu mălai şi făcem ptită; era mai bună dacă erau amestecate” (Memoria 2004: 39). – Ngr. pita, tc. pite, alb. pitë, bg. pita, srb. pita, iud. pita (DER); Cuv. rom. preluat în magh. (pita) (Bakos 1982).

pítiş, -i, (piţiguş), s.m. – (ornit.) Piţigoi (Parus major). Pitiş, nume frecvent în Lăpuş. – Din piti + -iş.

pititióc, -oacă, adj. – Mic, scund: “Care prunc n-are noroc, / Să moară de pititioc” (Papahagi 1925: 186). – Din pitic (cf. sl. pitikŭ) + -tioc.

pitói, pitoaie, s.n. – Specie de ciuperci comestibile; hribe bune. – Din pită, “pâine” + -oi.

piţiánă, piţiene, s.f. – Frunze de porumb; pănuşă. Termen atestat preponderent în Maramureş şi în câteva localităţi din judeţele limitrofe (ALR 1956: 97). – Cf. magh. picijány (MDA).

piţigúş, -i, (pitiş), s.m. – (ornit.) Pasăre mică şi vioaie cu pene galbene pe pântece; piţigoi (Panus major). Piţiguşi, poreclă pentru locuitorii din Lăpuşu Românesc. – Din piţigoi, piţiga.

piţúlă, -e, (peţâlă), s.f. – Monedă care circula în Transilvania în timpul Imperiului austro-ungar, echivalent a 10 creiţari: “Găina nu mi-o plăteşti? / Aripa cu piţula, / Clonţu plăteşte suta” (Bilţiu 1990: 131); “Cum dai, lele, laptele? / -Trei peţâle, domnule” (Papahagi 1925: 173). – Din magh. picula (Titkin cf. DER).

pívniţă, -e. s.f. – Peşteră. Pivniţa lui Pintea, din vf. Pietrosului: “… ruinele unei pivniţe ce a aparţinut haiducului. Se spune că aici ar fi îngropat un viţel de aur” (Odobescu 1973). – Din sl. pivĭnica (< pivo “băutură”).

plácă, interj. – (înv.) Formulă de politeţe cu sensul de “poftim”, “vă rog”: “Gata-i cina, sărac mare? / Gata, gata pă puţân, / Placă-vă că o-mpărţâm” (Papahagi 1925: 237); “Placă, domnişorule, de mai scrie alta” (Papahagi 1925: 322). “Maramureşeanul întrebuinţează foarte curent imperativul placă, drept termen de politeţe, care este echivalent cu poftim, cu s’il vous plaît; soldaţilor, ca şi ofiţerilor români, originari din vechiul regat, părându-le exotic acest placă, au început să batjocorescă pe locuitori, pe care, la orice întrebare, îi întâmpinau cu placă, spus ca un fel de «bună ziua»: «ce mai faci, măi placă?». Maramureşenii, socotind că armata eliberatoare are şi un grai mai curat, mai nobil, şi de vreme ce acest sarcasm era întărit şi de autoritatea galoanelor ofiţereşti, a început să renunţe la acest latinism aşa de expresiv, întrebuinţând pe alocuri prozaicul poftim” (Papahagi 1925: 131). Atestat la începutul sec. XXI în Maramureşul din dreapta Tisei (DRT). – Probabil de la plecăciune, “cu plecăciune”, sau “cu înduplecare” (< lat. plecatio).

plái, plaiuri, s.n. – Drum de munte, potecă: “Cărarea în pădure, pe care se poate merge şi cu carul” (Giuleşti); “cărare pe munte, pe care se poate merge numai cu piciorul sau cu calul” (Vadu Izei); “să zâce la munte plaiu muntelui, pă unde umblă vitele cu pt’icioarele” (Iapa); “cărare la munte” (Onceşti); “o cărare care duce la munte să numé plai” (ALR 1973: 673). – Din sl. plai (MDA); Cuv. rom. preluat în magh. (pláj) (Bakos 1982).

plásă, -e, s.f. – Veche împărţire administrată; subprefectură. – Din sl. plasa “bandă, fâşie”.

plaz, -uri, s.n. – (la plugurile de lemn) Talpa plugului, ce se îmbucă cu brâzdaru (Ţiplea 1906; ALR 1956: 22): “Mni s’o rupt plazu şi bârsa” (Ţiplea 1906: 493). – Din bg., srb. plaz.

plăiváis, -uri, (plăibaz, plaivaz), s.n. – Instrument de scris; creion (ALR 1973: 691). – Din germ. Bleiweiβ “ceruză” (Ţurcanu 2005: 40); Cf. magh. palavesszö “condei de piatră”.

pleáznă, plezne – Băşici pe piele, pline cu apă (Hotea 2006). – Din plesni “a crăpa, a se sparge” (< sl. plesnonti).

pled, -uri, s.n. – Cergă, pătură, ţol. – Din germ. Ploid.

pledí, pledesc, (plezi), vb. tranz. – A curăţa de buruiene o cultură: “L-am plezit şi l-am udat, / A ta parte s-o uscat” (Calendar 1980: 84). – Et. nec.

pleş, pleaşă, (pleşâv, pluşuv), adj. – Fără păr pe cap; chel (ALR 1969: 17). Pleş, Pleşan, Pleşu (porecle). – Din sl. plĕsĭ.

pléu, s.n. – v. plev.

plev, -uri, (pleu), s.n. – 1. Cană de tinichea. 2. Măsură de capacitate, echivalent cu un sfert de litru (Lenghel 1979). – Din srb. pleh, magh. pléh “tinichea” (MDA); Din germ. Blech “tinichea”.

plevár, -i, (pleuar, blehar), s.m. – Tinichigiu. – Din plev + -ar.

ploiér, -e, s.n. – Umbrelă. – Din ploaie + -ar.

plot, -uri, s.n. – Crestătură adâncă, de formă pătrată, cioplită spre capătul unei bârne, pentru îmbinarea cununilor unei construcţii (Stoica, Pop 1984). – Cf. fr. plot.

plúmână, -e, s.f. – (bot.) 1. Plantă erbacee cu frunze compuse din trei foliole şi cu flori roz; trifoişte; plumânea. 2. Plantă erbacee cu flori roşii, violete sau roz, albe; plămânăriţă (Pulmonaria officinalis); cuscrişor. Tău cu Plumână, lac în Dragomireşti (Faiciuc 1998). – Din plămân (lat. pulmo, -onis) + -nă, -riţă.

poáră, s.f. – (înv.) Dezacord, discordie, neînţelegere; ceartă, vrajbă. În expr. în poară (cu cineva) = a se împotrivi (cuiva), a face opoziţie; a se contrazice cu cineva, a se certa: “Pune-te cu moartea-n poară / Şi-nc-o dată te mai scoală” (Lenghel 1985: t. 222). – Din sl. pora “violenţă” (DER).

pocí, pocesc, vb. tranz. – 1. A strâmba. 2. A desfigura. 3. A deochea. 4. A supune pe cineva vrăjilor. – Din potcă.

pocít, -ă, adj. – 1. Strâmbat. 2. Desfigurat. 3. Urât, respingător. 4. Caraghios. – Din poci.

pocitóc, -i, s.n. – (bot.) Acul-pământului, ferigea-vânătă, părul-Maicii-Domnului (Asplenium trichomanes L.) (Borza 1968). – Din pocit + -oc.

pocitúră, -i, (poceală), s.f. – (med.) Congestie cerebrală; paralizie facială; epilepsie. – Din poci “a desfigura, a sluţi” + -tură.

pociúmp, -i, (pociumb), s.n. – Ţăruş, par, stâlp (ALR 1971: 282): “Şi-am legat-o de un pociumb, la hăitaş” (Bilţiu 1999: 139). – Cf. ciomp (MDA); Cf. germ. Baumstumpf “partea puţin înaltă, rămasă în pământ, după tăierea unui arbore” (Ţurcanu 2005: 21); Cuv. rom. preluat în magh. (pocsumb) (Bakos 1982).

pocluí, pocluiesc, (pocoli), vb. intranz. – 1. A sta în loc, a se linişti, a se stâmpăra (Papahagi 1925; Memoria 2004). 2. A avea stare, a încăpea (Bud 1908): “Să nu poată poclui / Până la mine-a zini” (Memoria 2001: 36); “În sat să nu pocluiesc, / Da-n lume să pribegesc” (Ţiplea 1906: 423). – Din magh. pakol (MDA).

podá, vb. refl. – A se obişnui cu un lucru; a se deprinde; a se cunti. Atestat doar în Maram. – Et. nec.

podhórniţă, -e, s.f. – Partea de jos a jugului de care se sprijină gâtul animalelor (cai, vaci, boi); policioară. – Din ucr. dial. podgorniţa (MDA).

podişór, -i, s.m. – Mobilier specific caselor din zona Lăpuş, fixat pe perete pentru a economisi spaţiul din interiorul locuinţei. “Este un dulap mic, format dintr-un cadru de lemn cu una sau două poliţe la mijloc, închis cu uşi prinse în ţâţâni sau balamale de fier” (Stoica, Pop 1984: 50). – Din pod (< sl. podŭ) + -işor.

podóimă, -e, s.f. – Lemnul pe care stă capătul de jos al fusului care învârteşte piatra alergătoare la moara de apă; grindă, punte. – Sb. podoima.

podúţ, -uri, s.n. – Podeţ. – Din pod (< sl. podǔ) + -uţ.

pogáce, s.f. – 1. Turtă din seminţe de floarea-soarelui sau de bostan (din care s-a extras uleiul). Se foloseşte ca hrană la animale. 2. (gastr.) “Turtă coaptă în spuză şi făcută din mămăligă, în care se pune şi aiu” (Papahagi 1925). Pogacea, poreclă. Pogăcieş, nume de familie (nobiliară) din Hideaga. – Din srb. pogača, magh. pogácsa, germ. dial. Pogatsche (DEX).

pogán, -ă, adj. – 1. Mare, voinic, vânjos. 2. Crud, rău, fără milă. – Din sl. poganŭ, magh. pogány.

pogârjít, -ă, adj. – 1. Pricăjit, amărât. 2. Supărat: “Da’ nănaşu-i pogârşit, / N-are bani de dohănit” (Antologie 1980: 178; Borşa). – Cf. cocârjit, ogârjit.

pogmátă, s.f. – 1. Cele două aţe cu care se leagă cămaşa la gât (Bârlea 1924). Atestat cu acest sens şi în Maramureşul din dreapta Tisei (DRT). 2. Partea brodată de la gura cămăşii femeieşti (Lenghel 1979). – Cf. pomneată, pomană (MDA).

poiátă, s.f. – Grajd pentru vite mari. Poieţea = grajd mai mic ce se aşază imediat lângă peretele grajdului mare şi serveşte de culcuş viţeilor ori porcilor; poieţeaua destinată porcilor se numeşte comun coteţ (Bud 1908). – Din sl. pojata “colibă” (Miklosich, Puşcariu cf. DER).

poívă, -e, s.f. – 1. Pânza cu care se acoperă comarnicul de la stână (Papahagi 1925; Budeşti). 2. Pânză impermeabilă, prelată, foaie de cort. 3. Muşama. – Din magh. ponyva “pânză groasă” (MDA).

pojắlniţă, -e, (prozornică), s.f. – (bot.) Sunătoare; iarba-frigurilor, floare-de-fân (ALR 1961: 649). – Din pojar “rujeolă” (< sl. požarŭ “incendiu”).

pol, -i, s.m. – Monedă în valoare de 20 de lei. Numele mai multor monede ruseşti şi franţuzeşti (de aur) care au circulat şi în ţările române; napoleon. – Din sl. polĭ “jumătate”, rus. pol.

poliéc, -i, (poliac, polec), s.m. – Polonez (ALR 1961: 878). – Sl. poljakŭ, cf. srb., slv., rus. poljak.

polobóc, -oace, s.n. – Butoi, bute: “Ieşi, ursât, din poloboc, / C-om mere şi noi la joc” (Memoria 2001: 17). – Cf. bg. polobok (Conev), cf. rus. polubočka “jumătate de butoi” (Tiktin); Din ucr. polubok (MDA).

polochím, s.n. – Sol argilos, cu acţiune neutralizantă; morjă: “Atât la Şurdeşti, cât şi la Cetăţele, Deseşti şi Bontăieni, oamenii munceau din greu, toată iarna, să scoată polochimul (un fel de pământ cu acţiune neutralizantă) şi să-l împrăştie pe holde. Fără el, solul nu rodea” (Chiş Şter 1979). – Et. nec. (MDA).

pológ, s.n. – Iarbă cosită şi uscată, gata de adunat în claie: “Pentru tine, mândră, hăi, / Am polog din nouă clăi” (Bârlea 1924 I: 295); “Când îngheaţă apa-n toc, / El atunci are polog” (Memoria 2001: 10). – Din sl. pologŭ “depozit” (DER).

pománă, pomene, s.f. – Dar, danie, ofrandă adusă/făcută cuiva şi servind, potrivit moralei creştine, la iertarea păcatelor, la mântuirea sufletului; milostenie, binefacere; (în expr.) a-şi face pomană = a ajuta pe cineva, a face bine cuiva, a ierta pe cineva: “Bucălaie, năzdrăvană / Tu de mine fă-ţi pomană” (Lenghel 1962: 235-236). – Din sl. pomĕnŭ “memorie”; Cuv. rom. preluat în magh. (pomána) (Bakos 1982).

pominóc, s.n. – Cadou (simbolic) de nuntă (Dăncuş 1986). “Ţuică şi colaci împletiţi şi împodobiţi cu frunze de stejar, cu flori şi păsări din aluat, mai nou şi dulciuri: daruri la nuntă” (Faiciuc 1998: 125). – Din sl. pomninokǔ (MDA).

pomitíc, adj. – 1. Pom mic. 2. (ref. la oameni) De statură mică, scund: “Da’-i mai bine-aşe decât să sie ié mare şi el un pomitic” (Memoria 2001: 23; Deseşti). – Din pom + mic sau pitic.

pomnór, -oare, s.n. – Scaun mic, fără spătar, folosit de păcurarii care mulg oile: “Mulgătorii iau loc pe pomnoarele (scaunele) de lângă strungi…” (Georgeoni 1936: 57). – Cf. podmol (< magh.padmaly) (MDA).

pomníţă, -e, s.f. – (bot.) 1. Căpşună (ALR 1971: 449). 2. Fragă, frăguţă (Fragaria vesca). (med.) Adjuvant în tratamentul diabetului (Dumitru 1992: 128). 3. Dudă (fructul arborelui Morus alba L. sau Morus nigra L.). Fructele au proprietăţi laxative. – Din poamă “fruct” (< lat. poma) + -niţă.

pomoci, s.m. – Unealtă cu care fierarul stropeşte para cărbunilor când înroşeşte fierul, praftură; pămătuh. – Din magh. pamacs “pămătuf” (Felecan 1983).

ponc, ponci, ponce, s.f. – Ceartă, neînţelegere, discordie. – În expr. în ponce = împotriva, contradictoriu. A grăi în ponce = a grăi în batjocură, a lua peste picior pe cineva, a glumi pe seama cuiva: “Cu murgul venind în copce, / Cu mine grăind în ponce” (Brediceanu 1957: 107). – Din magh. ponk “deal” (MDA).

poncí, poncesc, vb. refl. – A se împotrivi, a se certa (Bud 1908). Atestat doar în Maram. – Din ponc.

ponciolí, -esc, vb. – 1. A se bălăci într-un lichid murdar. 2. A se murdări. 3. A lichida, a termina, a risipi. Atestat în Trans. şi Maram. – Din magh. pancsol (MDA).

ponój, -i, s.m. – Pedala de la războiul de ţesut (Bud 1908): “Ponojii, la număr de doi-trei-patru, sunt legaţi de prinsoarea de mijloc a stativelor cu ajutorul puilor stabiliţi şi dânşii de prinsoare” (Bârlea 1924). – Cf. podnog (< bg. podnoga) (MDA).

ponosluí, ponosluiesc, vb. intranz. – A pârî, a calomnia (Papahagi 1925). A reclama pe cineva, a acuza (Lenghel 1979): “… mă duc şi-l ponosluiesc la bd’irău” (Papahagi 1925: t. XDVI). Termen atestat şi în Maramureşul din dreapta Tisei (DRT). – Din magh. panaszt “a reclama”; Din magh. panaszol (MDA).

pont, adv. – Chiar, întocmai: “Şi când m-am căsătorit / Pont de el m-am nimerit” (Şteţco 1990: 273; Borşa). – Din magh. pont (< lat. punctum).

póntoş, -ă, adj. – Punctual, promt. – Din magh. pontos.

pópă, popi, s.m. – 1. Preot: “C-acolo-s doi popt’i uniţi / Cunune pe cei fugiţi” (Calendar 1980: 86). Popi uniţi = preoţi greco-catolici. 2. Snopul de grâu din vârful clăii (ALR 1956: 60). – Din sl. popŭ.

popistáş, -i, (papistaş), s.m. – (depr.) De religie catolică; catolic. – Din magh. pápista.

poprícă, poprici, s.f. – (bot.) Ardei (Capsicum annuum L.). Pipăruş, chipăruş (Borza 1968). – Din magh. paprika.

potricáş, -uri, (papricaş), s.n. – (gastr.) Tocană cu carne, condimentată cu boia de ardei. – Din magh. paprikás.

popricát, -a, (papricat), adj. – Condimentat cu ardei iute. – Din poprică.

poptír, -e, (poptiroş), s.n. – Hârtie: “Pune fărina p-on poptir” (Memoria 2001: 25). – Din magh. papir, papiros (< germ. Papier).

popuştină, -e, (poporoşag), s.f. – Plată anuală primită de cantor, diac şi preot de la fiecare cap de familie: “La preot se da sau o mierţă de mălai (păpuşoi) şi de ovăz, adică cereale, sau în bani preţul corespunzător al cerealelor. Această plată se numea popuştină, poporoşag sau lectical, pe care o plătesc enoriaşii şi azi în unele locuri. În cele mai multe parohii, azi, după război, nu mai voiesc să plătească taxa aceasta” (Bârlea 1924 II: 474). – Din popă + -uştină.

poríh, -uri, s.n. – 1. Prag de buşteni puşi de-a curmezişul apei curgătoare. 2. Porţiune de drum forestier cu lemne puse de-a curmezişul pentru a uşura transportul buştenilor la vale. – Din ucr. porig (MDA).

porneálă, porneli, s.f. – 1. Pornire, deplasare, plecare. 2. Ducerea oilor la păscut, mai ales seara şi noapte. Mulgerea oilor mai devreme, seara, pe la ujină (=chindie) şi scoaterea din nou la păşune (Bilţiu 1990). Scoaterea oilor la păscut, mai ales seara (Bilţiu 1996). 3. Interval de timp în care pasc oile (între ultimele ore ale după-amiezii şi miezul nopţii; între miezul nopţii şi dimineaţă; între prima oră a dimineţii şi prânz; între primele ore ale prânzului şi seară). 4. Loc de păşunat rezervat oilor cu lapte. Partea nepăscută a unei păşuni (Antologie 1980): “Să o beau pe osteneală, / Că-s cu oile-n porneală” (Papahagi 1925: 187). – Din porni (< sl. porinati “a îndemna”) + -eală.

porodică, porodici, s.f. – (bot.) Roşie, tomată, pătlăgea (Lucopersicon esculentum). – Din magh. paradicsom.

pórţie, porţii, s.f. – 1. Impozit plătit statului pentru pământ, vite, casă etc. (ALR 1971: 420). Dare, arunc (Bud 1908): “Badea, porţie de drum / Nu plăteşte nicidecum” (Memoria 2004: 1.125). 2. Fâşie de parchet de pădure; parcelă, lot (Gh. Pop 1971: 90). – Lat. portio, -onis (MDA).

portiéş, -i, s.m. – Plătitor de impozit; iobag (Bârlea 1924). Ţăran dependent; jeler (Dăncuş 1986). – Din porţie + -eş.

poruncí, poruncesc, vb. intranz. – 1. A dispune, a comanda, a ordona. 2. A vesti (pe cineva): “Maramureşeanul de azi, întâlnind în drum spre satul său vreun consătean, îl întreabă: «ce porunceşti acasă?», la care i se răspunde: «le poruncesc voie bună şi sănătate!», întocmai ca străbunii romani, care întrebuinţau formula «iubeo te avete!»” (Filipaşcu 1940: 27); “Frunză verde-a mărului / Poruncit-am mândrului” (Ţiplea 1906: 466). – Din sl. porunčiti.

posắi, posăiesc, vb. intranz. – A respira zgomotos, a pufăi: “Când am fost la un capăt, boii tare am mai posăit. Eu am crezut că-i ceva lup” (Bilţiu 1999: 192). – Formă onomatopeică.

posponíţă, -e, s.f. – Măciucă de polen, de cânepă; spic: “Taie-o pângă posponiţă, / Să nu mai facă sămânţă” (Bilţiu 2002: 249). – Et. nec.

postátă, postate, postăţi, s.f. – Bucată dintr-o suprafaţă de teren cultivat pe care o sapă, o seceră, o coseşte unul sau mai mulţi oameni, într-un interval de timp (de regulă, o zi): “Până-i mere-a secera / Ce postată ni-i lua” (Bilţiu 1990: 108). – Din sl. postatĭ “parte”.

poşmóg, -uri, -oage, (pojmog), s.n. – 1. Mototol, ghemotoc. 2. O mână de fân îndoită şi folosită pe post de dop: “A astupat olul cu un poşmag de fân” (Lenghel 1979: 205). – Et. nec. (MDA).

póştă, s.f. – v. foştă.

potấng, -uri, s.n. – Element component al plugului; împletitură de nuiele sau belciug de fier cu care cotiga se leagă de grindei: “Potâng era la plugul de lemn” (ALR 1973: 847). – Din sl. potegŭ, cf. slov. poteg “vargă”, magh. poting “legătură” (DER).

potbál, -i, s.m. – (bot.) Brustur (Tussilago farfara L.). Folosit în medicina populară la afecţiunile pulmonare, tuse, dureri de cap, febră tifoidă (Borza 1968: 173). – Din sl.

potcă, -i, s.f. – 1. Belea, necaz, bucluc (Bârlea 1924). 2. Momâie, pocitanie: “Mătrici în potca cea mare” (Bârlea 1924 II: 384); “Se consideră că potca este Zanca (mama pădurilor) care te poceşte dacă se întâmplă să fii în drumul ei noaptea sau ziua, când poate să dea peste tine vânt rău” (Şteţco 1990: 65-67; Borşa). – Din sl. potŭka “luptă” (Miklosich, Cihac cf. DER).

poticár, -i, s.m. – Farmacist: “Poticăraşu mi-o spus, / Leacuri la inimă nu-s” (Memoria 2001: 20). – Din potică “farmacie”.

potică, -i, s.n. – Farmacie: “Cine iubeşte şi lasă, / Dă-i Doamne, potică-n casă” (Calendar 1980: 85). – Din germ. Apotheke (< lat. apotheca).

potilát, -e, (potilar), s.n. – Pânză subţire, voal, pe care îl poartă pe cap femeile tinere sau miresele: “Că noi ţie ţi-om lua / Potilar de cel mai lat” (Bârlea 1924: 27). – Din magh. potylolat (MDA).

potívnic, -i, s.m. – (bot.) Plantă erbacee, cu miros de piper şi flori roşii (Asarum europaeum L.); Buruiana-frigurilor, chipăruş, piperul-lupului: “Vai, săracu, voinicu, / Că nu şti ce i-i leacu, / Leacu i potivnicu” (Bilţiu 1999: 328); “Era slatină în bărbânţă şi în ea puneai potivnic (…). Cu ele se lecuiau de ciumă” (idem). Folosit în medicina populară contra tuberculozei şi a frigurilor (Borza 1968: 25). – Cf. srb. kopitnik (MDA).

potláş, -uri, s.n. – Poliţa unde se ţin o parte din obiectele stânei, la comarnic; mai jos de podul unde se ţine caşul (Georgeoni 1936: 77). – Din magh. pótlás (MDA).

potlóg, potloage, s.n. – Bucată de piele, de opincă (Bud 1908); petic. – Din sl. podŭlogŭ, cf. bg., srb. podlog (DER).

potór, -i, s.m. – Monedă veche de cupru. Suman cu potori, “cu aplicaţiuni de piele” (Bârlea 1924): “Cea cu potorii pe piept / Bine-i place bobu fiert” (Bârlea 1924 II: 316). – Din sl. polŭvŭtora “unu şi jumătate”, cf. pol. poltorak (DER).

potricálă, -e, s.f. – 1. Unealtă de oţel cu vârful ascuţit; priboi, sulă. 2. Gaură, semn în urechea oii (ALR 1956: 404). – Din rus. potykati “a găuri” > rus. protykalo.

potroácă, potroace, s.f. – (bot.) Fierea-pământului, crucea-pământului, buruiană-de-friguri, albăstriţă (Centaurium umbellatum): “Noi avem flori uscate în grindă, / Potroacă şi româniţă în tindă” (Şteţco 1990: 7; Borşa). Utilizat în medicina populară contra frigurilor (Borza 1968: 43). – Din rus. potroch (Cihac, cf. DER); Cuv. rom. preluat în magh. (potraka) (Bakos 1982).

pozdáre, pozdări, s.n. – Scame ce rezultă din meliţarea cânepei (ALR 1971: 505): “Am o zadie mnerâie / Plină de pozdărâie” (Cerul cu stelele). – Cf. puzderie (< sl. pozderije).

povárnă, -e, s.f. – Acoperiş înclinat (la coliba de la stână). Atestat doar în Maram. – Din povârni.

pózmă, -e, s.f. – Bucată de lemn legat la capete, pus pe vârful clăii de fân să nu le ia vântul (în Chioar şi Codru); rudă (Maram. ist.) (ALR 1956: 137). – Probabil magh. pózna “stâlp”; Din magh. püzma, püzna (MDA).

poznít, -ă, adj. – Ciudat, ieşit din comun, atipic, bizar: “Aceştia vor locui pământul mai departe şi aşa vor fi ei, micuţi şi slăbuţi, nu aşa de pozniţi şi mari ca noi” (Bilţiu 1999: 148; Bârsana). – Din poznă “situaţie curioasă, ciudată”.

prabalắu, -i, (prabaleu), s.m. – 1. Geambaş, vânzător de cai. 2. (fig.) Neserios, nestatornic: “Şi de-atâta-mi pare rău, / C-ai fost mare prabaleu” (D. Pop 1970: 184). – Din prăbăli “a încerca” + -lău.

pranéc, -e, (pranic), s.n. – Mai de bătut rufe (Memoria 2001). – Din ucr. pranyk (Candrea cf. DER).

prápur, -i, (prapor), s.m. – 1. (înv.) Steag ostăşesc în Ţările Române, flamură. 2. Steag bisericesc purtat la procesiuni şi solemnităţi religioase; utilizat inclusiv la procesiuni funerare. 3. Brad verde, împodobit cu flori, cununi cu panglici, care se face la moartea celor necăsătoriţi: “Şi-n locut de prăporei / Mi-ţi tăie patru durzăi” (var. a Mioriţei; Berbeşti). – Din sl. praporŭ.

prazíl, -i, s.m. – Pragul de sus al porţilor de lemn maramureşene; fruntar, cunună, călăreţ (Nistor 1977: 22). – Et. nec.

prăbălí, prăbălesc, vb. intranz. – A încerca, a verifica: “Tu nu mă iubeşti, / Numa mă prăbăleşti” (Bilţiu 1996: 381). – Din magh. próbál (< germ. probieren).

prăhuptí, vb. refl. – A se prăbuşi: “Munţii să se prăhuptească, / Duşmanii să-mi tăt trăiască” (Calendar 1980: 106).    – Et. nec. (MDA).

prănicá, vb. tranz. – A bate rufele cu maiul, pentru a le spăla: “Tot dădea cu un lemn pe piatră, cum facem când prănicăm cămăşi” (Bilţiu 1999: 196). – Din pranic “mai”.

prăznuí, prăznuiesc, vb. tranz. – A sărbători, a cinsti: “Tot neamu o prăznuieşte” (Memoria 2001: 139). – Din praznic “sărbătoare; comemorare” (< sl. prazdĭnikŭ, “sărbătoresc”).

premúg, s.n. – Chiciură, búră: “Aceia înseamnă roadă în vara următoare, când îi mult premug” (ALR 1973: 668). – Et. nec.

preptíci, (prepici, priptici), s.m. – Scândura din jurul vetrei (Bud 1908; Nistor, 1980): “Şade moşu pă preptici, / Tăt stă zgârci ca un arici” (Papahagi 1925: 219). – Din ucr. propiceok (MDA).

préscură, -i, s.f. – Pâine în formă de cruce, din aluat dospit, folosită în ritualuri religioase: “Tot pe la mănăstiri / Cu prescuri şi cu lumini” (Bârlea 1924 I: 106). Se foloseşte la botez, la nuntă, la înmormântare şi la Paşti. “Făina de grâu curat şi apa limpede şi dospitura bună – nu le amestecă şi nu are dreptul să le frământe decât o femeie curată trupeşte şi sufleteşte, de preferinţă bătrână văduvă şi o viaţă perfect cinstită. Şi după ce aluatul este preparat şi coca este răsucită ca un colac frumos, înainte de a o pune în cuptor, această frământătură trebuie să devină prescură” (R. Pop 1973: 17); prin imprimarea literelor sfinte: IS, HS, NI, KA. – Din sl. proskura.

prescurnicél, prescurnicei, s.m. – Obiect de cult confecţionat din lemn sau din piatră (marmură) având o înălţime între 10 şi 20 cm, alcătuit din două segmente: pe partea inferioară (postament) e incizat un înscris religios, semnificând “victoria lui Iisus Hristos asupra morţii”, iar partea superioară e o troiţă sau ideea răstignirii stilizată. Pecetar, prescornicel, pristornic. Utilizat la “ştampilarea” prescurilor şi a păştilor. – Din prescură + -nicel.

pretí, vb. tranz. – (Ref. la membre ale corpului, tendoane) A deplasa din articulaţie; a luxa, a răsuci. – Din ucr. pretiti (MDA).

pretít, -ă, adj. – (med.) Umflat: “Dacă de lucru greu şi mult se umflă palma şi toată mâna, atunci zicem că-i pretită”: “Podeaua s-o sucit, / Mâna i s-o pretit” (Bârlea 1924: 372). – Din preti.

preúş, -ă, adj. – (ref. la oi) Ţurcana neagră care are o nuanţă roşiatică în jurul ochilor, sub piept şi sub abdomen (Georgeoni 1936; Papahagi 1925). – Cf. magh. prózsa (MDA).

prézeş, -i, (prezăş), s.m. – 1. Preşedinte, conducător 2. Mecanic de locomotivă: “Bate, Doamne, prezăşu / Care-ndriaptă ghezăşu” (Bârlea 1924 II: 156). – Lat. praeses “cel din frunte, mai mare peste” (MDA); Der. regr. din germ. Präsident.

pricí1, vb. refl. – A se certa, a se bate (Papahagi 1925; Săcel). – Din price “neînţelegere, ceartă” (< sl. pritĭca “cauză”, cf. slov. pritčati se “a se certa”).

príci², -uri, s.n. – Pat rudimentar, folosit în dormitoare comune sau în penitenciare: “Pe prici de piatră şăzând, / Şi la domni, jupân zâcând” (Bârlea 1924: 64). – Din germ. Pritsche “platformă, paletă; pat simplu de lemn în garnizoană” (Ţurcanu 2005).

priér, s.m. – (pop.) Luna aprilie. Termen atestat în Codicele de la Ieud (1630): “Şi vo(iu) avea a ploa în luna lui prier”. – Din lat. Aprilis.

prifónt, -uri, s.n. – Pâine destinată soldaţilor, pe front. ■ “De când plugu l-am lăsat / Pâine caldă n-am mâncat / Fără numai prifont nesărat” (Brediceanu 1957: 12). – Din germ. Proviant “provizii, merinde, serviciu de intendenţă”.

prihód, -uri, s.n. – Trecătoare, cale de acces, potecă; şar. Dosu Prihodiştii (în Odeşti, Codru), “pe acolo merg vitele la păşunat” (Odobescu 1973); Prihodişte, toponim în Dragomireşti (Faiciuc 1998). – Din bg. prohod (MDA).

primáş, -i, s.m. – Vioara I dintr-o formaţie de ceteraşi (muzicanţi). – Din prim “întâi” (< lat. primus) + -aş.

primăvărél, -ei, s.m. – Văr primar: “Merg trei veri primăvărei, / Îs tustrei păcurărei” (Bârlea 1924). – Cf. primar, primăvară (MDA).

pripón, -oane, s.n. – Bucată de lemn de la baza stâlpilor (la porţile de lemn maramureşene); streajă, căţel (Nistor 1977: 22). – Din sl. prĕponŭ “obstacol”, cf. srb. pripon (DER).

pripór, pripoară, s.n. – Povârniş, pantă abruptă; “deal repede”. – Sl., cf. rus. pripor, ucr. prypir (Titkin cf. DER).

priptíci, s.m. – v. preptici.

priptít, -ă, (pretit), adj. – (grâu) Copt înainte de vreme (ALR 1956: 819). – Posibil din preti, priti “a avertiza, a aviza” (< srb. pretiti).

privéghi, -uri, s.n. – 1. Veghere a unui mort, noaptea, înainte de înmormântare: “De cu seară, precum şi în celelalte seri, până nu-i înmormântat, se strâng în priveghi. În aceste seri se strâng la casa mortului tineri, bătrâni. Tinerii se joacă în cărţi şi alte jocuri de petrecere, iar bătrânii citesc” (Bârlea 1924 II: 472). – Der. regr. din priveghea “a păzi” (< lat. pervigilare); Din rom. provin ucr. prewetje, srb. privek “serbare nocturnă”.

prizné, adv. – Cu totul (Ţiplea 1906): “Iţa me-i de grâu de vară, / A ta-i prizne de secară” (Ţiplea 1906: 478). – Din sl. prisne (MDA).

probozî, probozesc, vb. tranz. – A mustra, a dojeni, a certa: “De Probojenii (Schimbarea la faţă), în zua aceie nu-i voie să te proboza nimeni, că-i si tot probozât. Amu se probozé ţarina, începe să se uşte frunza de fag şi prinde a gălbini” (Memoria 2004-bis: 1.200). – Din sl. proobraziti (Titkin, DEX).

prodúh, -uri, s.n. – Copcă; orificiu în gheaţă pentru a lua apă sau a prinde peşte; ot’i de d’eaţă (Bârsana); “produh se spune când se rupe gheaţa” (Bârsana); “ot’i când o tai, produh când se rupe” (ALR 1973: 615). “Mere crâşnicu şi face produh şi lua tăte babele apă” (Memoria 2001: 21). – Din sl. produhŭ “răsuflătoare”.

progáde, -ăzi, (progadie), s.n. – Cimitirul din curtea bisericii; ţinţirim. – Din sl. podgradi (MDA).

prohodí, prohodesc, vb. tranz. – A oficia prohodul; a duce un mort la groapă, a îngropa; a comânda: “Nici surori să mă jeliá, / Nici fraţi să mă prohodiá” (Bârlea 1924 I: 106); “De trăié, l-oi agodi, / De-o murit, l-oi prohodi” (Papahagi 1925: 174). – Din sl. prohoditi “a muri”.

prohodit, -ă, adj. – Dus cu alai la groapă: “Cine mere prohodit / Nu-i nădejde de zinit” (Calendar 1980: 114). – Din prohod (< sl. prohodŭ “moarte”).

próor, s.n. – v. ampror.

prunc, -i, s.m. – 1. Copil (în general). 2. Fiu. 3. Băiat; cocon. – Cuvânt autohton  (Russu 1981); Lat. puerunculus (MDA); Cuv. rom. preluat în magh. (1. poronty. 2. prunkuj. 3. pruncs) (Bakos 1982).

prund, -uri, s.n. – Pietriş, prundiş: “Colo-n jos pe prundurele / Ard două lumânărele” (Calendar 1980: t. 7). – Din sl. pradŭ “banc de nisip”.

prustár, -e, s.n. – (min.) Sfredel scurt, de formă hexagonală, folosit de mineri pentru găurit stânca. – Din prust (< germ. Brust) + -ar, cf. magh. prusztoló (MDA).

púhab, -ă, adj. – Afânat, făinos, moale, dospit . – Din srb. buhav (DEX); magh. puha “moale” (Ţurcanu).

púlpă, -e, s.f. – Uger (la vacă); sclin (la oaie şi capră). – Lat. pulpa.

pup, -i, s.m. – 1. Boboc de floare. 2. Mugur. – Din ucr. pup (MDA).

pupăzí, vb. intranz. – A flecări, a pălăvrăgi: “Ia-ţi banii şi să-i foloseşti cu bine, dar să nu pupăzi la nimeni că unde-ai fost şi ce-ai văzut” (Bilţiu 1999: 391). – Din pupăză.

pupuiá, vb. refl. – A se cocoţa pe ceva. Atestat doar în Maram. – Din pupui “coc”.

púrurea, adv. – Mereu, fără încetare, veşnic. – Cuvânt autohton (Russu 1981, Brâncuşi 1983); Cf. lat. purus (MDA).

pus, -uri, s.n. – 1. (mag.) Farmec, vrajă. 2. (med.) Exudat vâscos, care se formează în focarele de infecţie: “Tăte pusurile, / Tăte muieturile / Câte-s pă tine / Cu mătura le-om mătura” (Bilţiu 1990: 298). – Lat. pus “puroi; gunoi, murdărie”.

pútină, -ni, s.f. – Vas de lemn folosit la păstrarea laptelui, a brânzeturilor, a murăturilor. – Lat. *putina; Cuv. rom. preluat în magh. (putina) (Bakos 1982).

putón, -oane, s.n. – Coşuri din scândură de brad, de formă ovaidală, de 10-20 kg, care se poartă în spate, utilizate pentru culesul strugurilor în Chioar. Se descarcă în căruţe prevăzute cu coşuri din nuiele (Şainelic 1986: 36). Putoanele se foloseau şi pentru transportul rocilor din mine. – Din magh. putton (MDA); cf. germ. dial. Pudny.

púţcă, -e, s.f. – Baros, ciocan mare. – Et. nec. (MDA).

R  

 rac, -i, s.m. – (med.) Cancer (Faiciuc 1998). – Din sl. rakǔ, magh. rák.

racatéţ, -i, s.m. (racaleţ) – Broscoi (Dragomireşti). – Din rac.

ráclă, -e, s.f. – 1. Sicriu, coştiug. 2. Ladă, cutie de lemn. – Din sl. raka “mormânt”, cf. bg. rakla (DER).

rádaş, adj. – Frumos. Rădieş, vale în Moisei – Din sl. rada (Papahagi 1925).

raf, -uri, s.n. – Cerc de fier de la roata de lemn a carului (ALR 1956: 339): “C-a vini roata cu rafu’ / Şi-ndată ţi-a turti capu” (Bilţiu 2002: 65; Asuaju de Jos). Termen general în Ardeal; atestat şi în Maramureşul din dreapta Tisei. – Din germ. Reif (sau Reifen “cerc; anvelopă, pneu”), prin intermediul magh. dial. raf (DER).

ragalíe, -i, s.f. – Rădăcină de salcie (Faiciuc 1998). – Et. nec.

ráhot, -e, s.n. – Vuiet, larmă: “Mare rahot făcând, / Mare vântoasă suflând” (Papahagi 1925: 296; Strâmtura). – Din ucr. rahote (Papahagi).

rántie, -i, s.f. – Scutec: “Un Dumnezău nou născut / În răntii e înfăşurat” (Bârlea 1924 I: 129). – Cf. ucr. rantyh (MDA).

rapandúlă, -e, s.f. – Femeie cu moravuri uşoare (Papahagi 1925). – Et. nec. (MDA).

rapór, s.n. – (med.) Afecţiune a pielii care se manifestă sub formă de bubiţe roşii; pojar, rujeolă; scarlatină (Papahagi 1925; Gh. Pop 1971). Atestat şi în Maramureşul din dreapta Tisei, cu sensul de “vărsat de vânt”. – Cf. rapăn.

raşéică, s.f. – Răzătoare pentru legume (Faiciuc 1998: 101). – Et. nec.

raşpắu, raşpauă, s.f. – Unealtă de oţel sub formă de pilă folosită de fierar pentru a îndrepta unghiile la animalele de tracţiune, în vederea aplicării potcoavelor (Dăncuş 1986). – Din germ. Raspel (DEX).

rátotă, -e, (ratătă), s.f. – (gastr.) Papară. – Din magh. rántotta “papară”.

rázilă, -e, (razâlă, ragilă), s.f. – Perie pentru lână; hrebdincă, darac. – Din germ. dial. raffel, germ. Riffel, prin intermediul sl. (cf. ceh. rafala).

răboşeán, -ă, adj. – Zimţat, crestat: “Această carte… o am cumpărat cu opt florinţi răboşeni…” (nov. 1800, Săbişa, cf. Dariu Pop 1938: 82). – “Traducerea justă a cuvântului vonaş, atât de frecvent, adecă ban cu zimţi” (Dariu Pop); Din răboş, răboj (< srb. rabos) + -ean.

răcáş, s.n. – Grămadă de trunchiuri de copaci, în pădure (ALR 1956: 619). Atestat şi în Maramureşul din dreapta Tisei cu sensul de “grămadă” (DRT). – Din magh. rakás “stivă, gramadă” (MDA).

răcădí, răcădesc, vb. refl. – A se răsti la cineva; a ameninţa (Birdaş, 1994; Rohia-Lăpuş). – Din magh. reked “a răguşi” (DEX).

răcitúră, -i, s.n. – (gastr.) Piftie; aituri. Pentru a se închega, supa de piftie se ţine la rece, în camera în care nu se face foc. – Din răci, rece (< lat. recens “proaspăt, recent”) + -tură.

răcuínă, -e, s.f. – (bot.) Plantă erbacee târâtoare, cu flori albe (Anagallis arvensis L.) Scânteuţă: “Paştem numai răcuină / Şi bem apă din fântână” (Bilţiu 1990: 22). Se utiliza în medicina populară veterinară (Borza, 1967, 18). – Din sl. rakovina (DER).

rădáşcă, s.f. – v. rudaşcă.

éş, -i, s.m. – Luntraş: “Voi, voi, voi, trei răeşei, / Treceţi-mă râuţu” (Ţiplea 1906: 424). – Din magh. révész “luntraş.

răgátcă, s.f. – Barieră (la intrarea în oraş); vamă (ALR 1961: 907; Săpânţa). – Cf. rohatcă (< ucr. rogatka); sl. ratka.

răgú, -e, s.f. – (mil.) Recrut, răcan: “Tu să spui că eşti răgută” (Calendar 1980: 69). – Din germ. Rekrut, pop. Regrut (Borcea cf. DER).

răhní, vb. intranz. – 1. A răcni. 2. A ţipa. 3. A se răsti. – Din sl. ryknonti (MDA).

răhnitór, -i, s.m. – Cel care răcneşte, care strigă; strigoi, moroi: “Moroi cu moroaie, / Răhnitor cu răhnitoare, / Pocitori cu pocitoare” (Papahagi 1925: 284). – Din răhni + -tor.

rămás, rămaşi, s.m. – Văduv. – Din rămâne (< lat. remanere) + -as; Din rom. provine magh. ramasz (Edelspacher cf. DER).

rămăşág, -uri, s.n. – Prinsoare, pariu: “Că m-am dat în rămăşag / Cu o fată de-mpărat” (Papahagi 1925: 251). – Din rămas + -şag.

răntáş, s.n. – v. rântaş.

răorá, (roura), vb. intranz. – A stropi cu apă sau agheazmă tarlaua care urmează să fie arată şi semănată, în vederea obţinerii de recolte bogate (Bilţiu 1996): “Să merem tot răorând / Şi din gură cuvântând, / Să dăm roadă grânelor…” (Bilţiu 1990: 7; Boiereni-Lăpuş). – Probabil din lat. roro, rorare “a cădea rouă; a uda; a bura”.

răpciú, s.f. – Boală contagioasă la animalele domestice. – Et. nec. (MDA).

răpciugós, -oasă, adj. – 1. Bonav de răpciugă. 2. (Despre oameni) Sărac. 3. Zdrenţuros. – Din răpciugă + -os.

răpciúne, s.n. – (pop.) Luna septembrie. – Lat. raptionem “şterpeleală”, interpretat drept “culesul viei” (Puşcariu, Tiktin cf. DER); Cf. răpi (MDA).

rărúnte, rărunchi, s.m. – (anat.) Rinichi. – Lat. recunculus (Puşcariu cf. DER).

răscól, răscoale, s.n. – I. (În Lăpuş) 1. Manifestare ce marchează debutul anului agro-pastoral; sâmbră, măsuriş. Se adună turmele şi se face măsurişul laptelui, se angajează păcurarii şi se stabilesc convenţii cu caracter economic. 2. Tot răscol se numeşte în Lăpuş şi momentul despărţirii turmelor, când se întorc toamna de la munte (Stoica, Pop 1984: 115). II. (În Maram. istoric) “Fărămiţarea turmei în lăptăriile din care era compusă şi alegerea oilor fiecărui proprietar” (Georgeoni 1936: 95). “Reîntoarcerea la ţară din munte se face cam pe la mijlocul lui septemvrie, după Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul, când urmează răscolul oilor, adică desfacerea tovărăşiei. Pentru a putea îndeplini acest act, e necesar ca fieştecare gazdă încă de cu primăvară să-şi pună semn pe oile sale. Şi anume cu un fier roşu înfocat încrestează sau pe nas, ureche, falcă, sau taie în ureche cu foarfecele o tăietură sau două, grijind, bineînţeles, ca semnul să nu fie egal cu al altui păcurar din acea stână. Astfel, de cu toamnă, când este răscolul, cu uşurinţă se pot despărţi oile de către olaltă” (Bârlea 1924 II: 464). – Din sl. raskolǔ.

răstăúţă, -e, (răsteuţă), s.f. – (gastr.) Fidea, paste făinoase: “Curechi verde din grădină, / Răsteuţă pe găină” (Memoria 2001: 105). Răstăuţe, poreclă pentru locuitorii din Fărcaşa. – Posibil diminutiv de la răsteu, resteu “cuiul cu care se închide jugul”; sau din germ. Raster “grilaj”, cu sensul extins de “răzătoare”, ori magh. reszel “a rade”.

răstéu, răstaie, s.n. – Cui de fier cu care se închide jugul. – Din magh. ereszto “care dă drumul” (Scriban cf. DER).

răstoá, răstoci, s.f. – Lac, baltă, tău (Hoteni). – Din sl. *rastoku.

răsún, -uri, s.n. – Sunet putenic prelungit prin ecou; rezonanţă: “Spăretu de cântatu cocoşului, / Spăretu de răsunu clopotului” (Bilţiu 1990: 321). – Der. regr. de la răsunet.

răsunói, s.n. – (gastr.) Aluatul de pâine ras de pe copaie; pâinişoară făcută din acest aluat (Scurtu 1966: 67). – Din ras + -unoi.

răşcăndu, -auă, s.n. – (înv.) Batistă. Atestat în Budeşti cu menţiunea “nu se mai foloseşte”; japcandău (ALR 1969: 60). – Cf. jaşcău.

răşchitór, -are, (răşt’itor), s.n. – Bota pe care se pune tortul de cânepă de pe fus: “Răşchitorul este construit din o botă de lemn; un capăt se termină înfurcit, iar celălalt lăţit din două părţi egale. Tortul de cânepă de pe fus pe această unealtă se răsfiră. Apoi, luat de pe răşchitor, se fierbe în apă cu cenuşă” (Bârlea 1924 II: 470): “Mă ducei în sus pe luncă / Să fac răşt’itor şi furcă” (Ţiplea 1906. 497). – Din răşchia “a depăna firele toarse de pe fus”.

răşinár, -i, s.m. – Persoană care se ocupă cu extracţia şi vânzarea răşinei. Răşinari, poreclă pentru locuitorii din Budeşti: “Budeştenii îs răşinari, d’ipce i multă răşină, acolo-s mulţi braz” (Papahagi 1925: 315-316). – Din răşină (< lat. resina) + -ar.

răştirá, vb. refl. – A se împrăştia, a se deschide, a se desface: “În trup să se răşt’ireze, / În pulpă să să aşeză” (Papahagi 1925: 292). “Din fluieră când dădea, / Oile să răşt’ira” (Memoria 2001: 10). – Din răsfira (răs+fir).

rătăcănát, -ă, adj. – Cu coroana rotundă. Crengos, încrengat (Bud 1908). – Cf. rotocolat (MDA).

rătéz, -e, s.n. – 1. Încuietoare de oţel, sub formă de limbă, pentru uşi, ferestre (Hotea 2006). 2. Lănţişor de metal preţios pe care îl poartă fetele la gât (Deseşti). – Din ucr. retjaz, magh. retesz (DEX).

rătiţéa, rătiţele, s.f. – 1. (bot.) Florare mirositoare de vară, cu frunze asemănătoare răchitei. 2. Joc la petreceri (Hotea 2006). – Din răchită (< srb. rakita).

rtişă, -e, s.f. – (gastr.) Plăcintă făcută din mai multe foi subţiri de aluat (umplute cu brânză, mere şi scorţişoară). – Din magh. rétes (MDA).

rătunzát, -ă, adj. – Rotunjit, retezat: “Cu păruţu rătunzat” (Calendar 1980: 4). Maramureşenii purtau plete, din care retezau doar capetele, pentru a le da o formă rotundă (în perioada medievală, până la începutul sec. XX). – Din rotund (< lat. retundus), contaminat cu retezat.

răzm, -uri, s.n. – Scândură, reazem, proptea: “Peretele dinspre miază-zi al stânei este format din bârne de brad (la bază) şi răzâmuri în partea superioară” (Georgeoni 1936: 71). – Din rezema.

răzbói, războaie, s.n. – 1. Unealtă casnică de ţesut. 2. Ramă pe care se întind pieile pentru a fi curăţate pe dos (Stoica, Pop 1984; Lăpuş). – Din srb. razboj.

războlí, războlesc, vb. refl. – A se îmbolnăvi: “Bine-acasă n-ai sosî, / Da’ pă pat ti războli” (Ţiplea 1906: 435). Termen atestat şi în Maramureşul din dreapta Tisei (DRT). – Din sl. razbolěti.

răzbún, s.n. – (înv.) Linişte, pace, voioşie: “La Paşte şi la Crăciun / Toată lumea-i cu răzbun” (Brediceanu 1957: 166). – Der. regr. din răzbuna (DEX).

răzór, -oare, s.n. – Cărare, potecă servind drept hotar, între două ogoare; mejdă (ALR 1971: 413). – Sl. razor, din sl. razorati “a ara” (DER).

răzúşă, -e, s.f. – Lopăţică cu care se rade aluatul de covată: “Mă lovi cu o răzuşă” (Bârlea 1924 II: 245). – Din răzui + -uşă.

răzválcă, răzvălci, s.f. – Sul neted de lemn cu care se întinde aluatul; sucitoare. Termen înregistrat exclusiv în Sighet şi Săpânţa (ALR 1971: 307). – Et. nec.

rcă, s.f. – Ceartă, sfadă, discordie. – Din râcâi “a scurma, a răscoli”.

râf, -i, s.m. – Unitate de măsură pentru textile, echivalentă cu aproximativ 75 cm: “N-am ţesut fără doi râfi” (Bârlea 1924 II: 211). – Probabil din rufă.

râncu, râncăi, s.m. – 1. Taurul care nu e complet jugănit (Papahagi 1925). 2. (despre oameni) Care se agită, care caută în permanenţă sămânţă de scandal (Hotea 2006). – Din sl. raka “mână” (Tiktin cf. DER), referitor la operaţia de castrare (nereuşită).

râncălu, s.m. – Hermafrodit (Papahagi 1925). – Din râncău + -lău.

rând, -uri, s.n. – În expr. a şti rândul = a şti ceea ce e de făcut: “Rându-n casă nu l-a şti, / Focuţ, ruşine i-a fi” (Bârlea 1924 I: 95). A avea rând = a avea timp (Grad 2000); a avea modru, a-i sta în putinţă (Bârlea 1924). A-i veni rândurile (la femei) = a avea menstruaţie (Faiciuc 1998). Aşa e rândul = aşa e obiceiul, datina, legea (Papahagi 1925). – Din sl. rendǔ “ordine”.

rânduí, rânduiesc, vb. tranz. – A hărăzi, a orândui, a destina. – Din rând + -ui.

rânduít, -ă, adj. – Sortit, predestinat: “De m-aş duce să mă duc, / Ce mi-i rânduit, ajung” (Şteţco 1990: 344). – Rând + -uit.

rânduní, adj. – (ref. la oi) Cu lâna de culoare albă pe sub foale, încolo neagră (Precup 1926: 24). – Lat. hirundunem, de la forma dim. *hirundinella, cf. it. rondinella (DER).

râní, rânesc, vb. tranz. – 1. A curăţa, a înlătura gunoiul (din grajd). 2. A săpa, a adânci (o rană): “Aici nu te coace, / Aici nu râni, / Aici nu lipt’i” (Bilţiu 2002: 192). – Cf. bg. rina, din sl. rynati (DER).

rântáş, -uri, (răntaş), s.n. – (gastr.) Sos făcut din făină (cu ceapă tocată mărunt) prăjită în grăsime, care se adaugă în mâncărurile tipic ardeleneşti; îngroşeală. – Din magh. rántás.

rântuná, vb. tranz. – A răsturna, a rostogoli. În expr. de-a rântuna = de-a rostogolul: “Mireasă, cununa ta / Cum ţi-oi da de-a rântuna / Prin grădină la mă-ta” (Viman 1989: 341). – Cf. înturna.

rânuí, rânuiesc, vb. tranz. – A da drumul lemnelor pe uluc; a ulucări (Gh. Pop 1971: 87). – Din germ. rinnen “a curge”.

rântuzí, rântuzesc, (răntuzi), vb. tranz. – A ciunta de vârf un arbore; a tăia, a reteza; a curma. – Din reteza.

rântuzít, -ă, adj. – Ciuntat, retezat. – Din rântuzi + -it.

rnză, -e, s.f. – 1. Pipotă. 2. Stomac. – Cuvânt autohton, cf. alb. rëndës “cheag” (Hasdeu 1894, Philippide 1928, Rosetti 1962, Russu 1981, Brâncuşi 1983).

râptí, vb. refl. – A se surpa, a se prăvăli (Papahagi 1925). – Din râpă “abis, prăpastie” (< lat. ripa).

rşcov, -i, (râşcă), s.m. – Specie comestibilă de ciuperci (Lactarius volemus; Lactarius rufus): “Ciobanii şi în gospodăriile de pe munţii din Borşa şi Moisei, se condimentează ciorbele şi tocăniţele în loc de piper, cu râşcovi, bureţi iuţi” (Beres, Marta 2002: 357). – Sl. ryždǐ “roşcat”, cf. ucr. ryžok (Candrea cf. DER).

rât, -uri, s.n. – Câmp necosit; cosalău, fânaţ. – Din magh. rét “fâneaţă, livadă”.

r, -e, s.f. – Cârpă, zdreanţă; haină uzată (Faiciuc 1998). – Sl. riza “îmbrăcăminte”, cf. alb. rizë “batistă, cârpă (DER).

rznă, -e, s.f. – Vagonet cu care se transportă minereul de la locul de extracţie până la gura minei: “… nu lăsa omul să se culce pe ştrec, pe care se duc râznele cu minereu…” (Bilţiu 1999: 273). – Et. nec. (MDA).

rédie, -ii, s.f. – Certificat de radiere: “Ai grijă, mire, ce faci, / Nu faci red’ie pă veci” (Antologie 1980: 212; Tohat). – Probabil din radia “a şterge”.

rémeş, -uri, s.n. – Fiecare dintre şanturile făcute pe suprafaţa pietrei de la moară. Remeş, nume de fam. (în zona Codru). – Et. nec. (MDA).

réndeş, adj. – Mândru: “Până-i fata fecioriţă / Mere rendeş pe uliţă” (Memoria 2004: 1122; Finteuş). – Din magh. rendes “ordonat, aranjat”.

restigníre, -i, (restinire), s.f. – Troiţă, cruce. – Cf. răstignire (< a răstigni, din sl. rastengnonti).

ridéi, -e, s.n. – (min.) Scândură folosită la oprirea minereului din rostogol. – Et. nec. (MDA).

rif, -i, (ruf), s.m. – (înv.) Unitate de măsură pentru lungime, egală cu 777 mm. Cot (de Viena) (Bud 1908). – Din tc. rif (Tiktin cf. DER).

rígli, -e, (riglu, rigăl), s.n. – Zăvor la uşă (în Mara, Hoteni, Strâmtura); vârtej, batcă (ALR 1971: 265). – Din germ. Riegel “zăvor”, magh. rigli (Ţurcanu 2008: 89).

roándă, -e, s.f. – Epitet depreciativ la adresa unei femei slabe, pipernicite. – Et. nec. (MDA).

roá, roţi, s.f. – 1. Motiv ornamental la ţesături. 2. Dans popular jucat în cerc: “Foaie verde tri scaieţi / Să jucăm roata, băieţi” (Memoria 2004: 1100). – Lat. rota.

robşág, -uri, s.n. – Închisoare (Lenghel 1979). – Din robie (< sl. rabu “rob) + -şag; sau din magh. rabság “robie, captivitate”.

roc, rocuri, s.n. – Haină confecţionată din pănură, cu manşetă neagră la gât (Coman 2004). Suman (Dăncuş 1986). – Din germ. Rock “haină, veston”.

rod, roduri, s.n. – 1. Neam, urmaş, descendent: “… au dat această sfântă carte pentru sufletul său şi a toată sămânţa sa, până la a 7 rod, ca să le fie pomană” (Bârlea Însemnări: 206). 2. Copil, prunc, vlăstar, odraslă. 3. Fruct. – Din sl. rodu “specie”.

rodiá, vb. intranz. – A prinde rugină. – Din rodie.

rodiát, -ă, adj. – Atacat de rugină. – Din rodia.

ródie, rodii, s.f. – Boală a plantelor (în special a legumelor de grădină) care afectează partea aeriană; frunzele devin ruginii, planta se usucă şi moare; “un fel de rouă malefică”: “O pt’icat rod’ie păstă grădină”. – Din magh. ragya.

rogóz, rogozuri, s.n. – 1. (bot.) Plantă erbacee (Carex arenaria). Iarbă ce creşte pe baltă, asemănătoare cu trestia. Cu ea se acoperă casa (Bârlea 1924). 2. (top.) Rogoz, localitate în Lăpuş. – Din sl. rogozǔ.

rohneán, rohneni, s.m. – Locuitor din Rona de Sus: “… dai de fântâna cu slatină din care mulţi rohneni îşi aduc cofele pline pentru a-şi săra mâncarea” (Bota 2005: 45). – Probabil referitor la numele vechi a localităţii: Rohina (atestată astfel în 1373).

róit, -uri, s.n. – 1. Ciucure, franj. 2. Partea de jos a gacilor; tiv (Hotea 2006). – Din magh. rojt “franj”.

rojol, (rojoliş), s.n. – Băutură dulce, preparată casnic (Brediceanu 1957). Rachiu dulce (Ţiplea 1906). Probabil ţuică îndulcită cu suc de fructe de pădure: “Ină, Vălean, până-n casă / Că rojolea-i în fererastră” (Ţiplea 1906: 440). – Din roz, roşu, cf. rojolin “purpuriu”.

romaníţă, -e, (româniţă), s.f. – (bot.) Muşeţel (Matricaria chamonilla); plantă medicinală cu proprietăţi calmante şi dezinfectante, utilizată la răni, tuse, răceală, dureri de dinţi, de stomac, năduf etc (Borza 1968: 107). – Din roman “muşeţel” (< ucr. roman) + -iţă, cf. pol. rumianiec, ucr. romanec.

romón, s.n. – (bot.) Roman, muşeţel prost (Bud 1908). Plantă erbacee asemănătoare cu muşeţelul (Matricaria inodora), lipsită de mirosul aromat caracteristic: “Suflă vântu romonu. / Din romon ca de cicoare / Mândru-i prins în legătoare” (Ţiplea 1906: 479). – Din ucr. roman “muşeţel”.

róndi, -uri, s.n. – Cârpă, zdreanţă. – Din magh. rongy “cârpă”.

rosmarín, (rojmalin, rujmalin), s.m. – (bot.) Arbust de origine mediteraneană, aromatică, cosmetică şi medicinală (Rosmarinus officinalis). Ceaiul de frunze este folosit în popor contra mătreţii (Borza 1968: 150). – Din germ. Rosmarin.

rost, -uri. s.n. – Distanţa dintre firele de urzeală. – Lat. rostrum.

rostá, rostez, vb. tranz. – A ţese (la războiul de ţesut). – Din rost.

rostát, adj. s. – Operaţia prin care se trece suveica prin spaţiul lăsat între firele de urzeală, la războiul de ţesut: “Când o fo pe la rostat / Fuga, după babe-n sat” (Memoria 2001: 100). – Din rosta.

rostéi, rosteie, (roştei), s.n. – 1. Grapă; îngrăditură care se pune la gura pârâului ca să oprească crengile, lemnele pe care le aduce apa spre moară (Felecan 1983). 2. Gratie, zăbrea (Papahagi 1925). – Din magh. rostély “grătar”, slov. roštelj (Cihac cf. DER).

rostopáscă, s.f. – (bot.) Plantă erbacee cu flori galbene, a cărei tulpină conţine un suc galben-portocaliu, otrăvitor, folosit în medicină (Chelidonium majus). Neghelariţă (Bud 1908). Ai de pădure, buruiană de cele sfinte, calce mare, iarbă de negei (Borza 1968: 46). – Ucr. rostopast (Cihac cf. DER).

roştéi, s.n. – v. rostei.

rotilát, -ă, adj. – Rotund: “Da-n mijlocu grâului / Este-o masă rotilată, / Frumoasă, mândră, de piatră” (Bilţiu 1996: 100). – Din rotilă (< roată).

rudáşcă, rudaşte, (rădaşcă), s.f. – Insectă din ordinul calopterelor, de culoare neagră (Lucanus cervus). – Din bg. rodačka (DEX).

rú, -e, s.f. – Bârnă de lemn aşezată orizontal pe peretele cel mai lung al casei; împodobită cu rânduri succesive de ţesături (ţoluri, feţe de perină, cergi, tot ce ţine de zestrea fetei) lăsând să se vadă numai 20-30 de cm. din marginea de jos a fiecăreia: “Ruda avea şi o semnificaţie socială, indicând starea economică a gospodarului (…). În unele case înstărite, paralel cu prima rudă se aşază încă una, aranjată în acelaşi fel” (Stoica, Pop 1984: 85); “Du-te, mamă, şi peţé / Unde-i vede rudă grea / Şi cocoană frumuşea” (Bârlea 1924 I: 218). – Din sl. ruda.

ruf, (rif), s.n. – Unitate de măsură pentru lungimi: “Un meter are un ruf si giumătate” (Papahagi 1925). – Din tc. rif, irif, magh. röf, réf (MDA).

rug, rugi, s.m. – (bot.) 1. Mur. 2. Măceş; câcădare. – Lat. rubus.

rú, ruje, s.f. – 1. Măceş; trandafir. 2. Floare, în general; cf. expr. ruja soarelui (Ieud, Rozavlea, Hoteni). 3. (Fig.) Rumeneală în obraji. 4. Motiv ornamental (pe lăzile de lemn) sub formă de rozetă, în interiorul căreia sunt trasate 4, 6 sau 8 petale (Stoica, Pop 1984: 48). – Scr. ruža (DEX); magh. rózsa “trandafir”.

rujmalín, s.m. – v. rosmarin.

rújnică, (rujnicea, ruşnic), s.f. – (bot.) Filimică, gălbenea, roşioară, flori oşeneşti (Calendula officinalis). Florile sunt folosite în medicina populară pentru colorarea unor alimente şi condimente (Borza 1968: 37). – Din ruje + -nică.

rujulíş, -uri, s.n. – Băutură spirtoasă îndulcită (D. Pop 1978). – Probabil din ruj, ros “roz, roşu” (referitor la culoarea băuturii) + -uliş.

rumn, -i, s.m. – Român: “Fecioraşii de rumân / Să împing de nu rămân” (Papahagi 1925: 168). Maramureşenii pronunţă rumân, Rumânia. – Lat. romanus; “Fonetic, forma rumân este corectă; în timp ce român se datorează analogiei cu roman” (DER).

rumení, rumenesc, vb. refl. – A se vopsi pe faţă; a se ruja: “Ticlăzău şi rumenele / Să să rumenea cu ele” (Memoria 2001: 30). – Din rumen “de culoare care bate în roşu” (< sl. ruměnǔ).

runc, -uri, s.n. – 1. Loc despădurit, folosit ca păşune sau cultură agricolă. Loc de buturugi, unde pădurea a fost tăiată (runcuită). 2. (bot.) Poame de runc = zmeură. Arbust fructifer (Rubus idaeus). Frunzele şi fructele se folosesc în scopuri medicinale (astrigent, dezinfectant, ceai contra tusei, răcelii, a durerilor de cap, de stomac şi de inimă). 3. Runcu, top. în Maramureş: “M-am dus la Runc într-o duminică, să-i năpustesc pe feciori să zie în sat” (Calendar 1980: 105; Deseşti). – Lat. runcus.

runcán, -i, s.m. – De obârşie din Runcu: “Că runcanii s-o grăbit / Pe mine de omorât” (Calendar 1980: 129). – Din runc + -an.

ruptoáre, ruptori, s.f. – (med.) În expr. ruptoare de apă = diabet. Descântec de ruptoare de apă: “Se ia într-un vas curat apă din vale sau din râu, dar din acel loc unde se învârteşte apa îndărăpt, sau cum se zice, unde este vâltoare; apoi să mai ia nouă mlădiţe de măr dulce şi să le legi într-un mănunchi laolaltă, şi cu acele, mestecând apa, să zici (…)” (Bârlea 1924: 360). – Din rupt + -oare.

rúptu, s.n. – În expr. Ruptu sterpelor = Obicei pastoral care constă în alcătuirea stânilor pentru perioada de vară, numirea păcurarilor şi măsuratul laptelui. Pe Mara, Cosău, Iza şi Vişeu – Ruptu Sterpelor; în Oaş – Sâmbră. “Primăvara, când rump sterpele, atuncea se strâng laolaltă toate gazdele şi fac stâna” (Papahagi 1925; Hărniceşti). Cu sensul de “a despărţi oile cu lapte, de oile sterpe”. – Din rupt.

ruptú, -i, s.f. – Toponim în Gârdani. Referitor la modul de exploatare a pământului “cu ruptu”, “în parte” (Gârdani, 134). – Din rupt + -ură.

rupturí, vb. tranz. – A rupe, a destrăma. – Din ruptură.

rupturít, -ă, adj. – Franjurat, destrămat (“şterguri rupturite”) sau brodat (“perini rupturite”. – Din rupturi.

rus, ruşi, s.m. – Iobag: “Viţa ta e de harbuz / Şi tu eşti fecior de rus”; în continuare “Rus, în Maramureş, însemnă şi iobag” (Albinus 1938: 8). Sens atestat şi de Ţiplea (1906). – Din rus.

Rusálii, s.f., pl. – Sărbătoare religioasă la 50 de zile după Paşti: “În cinstea acestei mari sărbători, toate porţile, gardurile, streşinile caselor sunt împodobite cu frunze de frasin (…). După liturghia din ziua de Rusalii, preotul, împreună cu sătenii, se deplasează la marginea satului, spre câmp, unde se oficiază sfinţirea ţarinei…” (Memoria 2004-bis: 1187). – Lat. Rosalia, prin interm. sl. rusalija (DER).

ruteán, ruteni, s.m. – Nume care se dădea ucrainenilor din Austro-Ungaria: “Documentele privitoare la Ţara Maramureşului îi menţionează pe ucraineni, alături de români, începând cu sec. XIII şi XIV, fie ca ruşi, fie ca ruteni” (Petrovai, 2007). Această populaţie, originară din Galiţia a întemeiat sau s-a stabilit în mai multe localităţi din Maramureş (Remetea, Rona de Sus, Bistra, Ruscova, Repedea, Poienile de sub Munte). – Din germ. Ruthene.

S

 sacríu, s.n. – v. săcriu.

sálcă, sălci, s.f. – (bot.) Salcie (Salix alba L); răchită albă (Borza 1968): “Cântă cucu-n vârf de salcă” (Bârlea 1924: 44). – Din salcie (< lat. salix, -icis).

sansíu, sansii, s.m. – (bot.) Garoafă (Dianthus caryophyllus L.): “Fă-mă pană de sansiu” (Calendar 1980: 74). Termen atestat exclusiv în Maramureş. – Din magh. szegfü (Candrea cf. DER).

saparấş, -ă, adj. – Acru; brânză acră (Memoria 2004). Amărui (Hotea 2006). – Cf. magh. szapora “repede, precipitat” (MDA).

sárcă, s.f. – (ornit.) Coţofană (Pica pica). – Din magh. szarka (< sl. svraka).

sas, saşi, s.m. – Persoană care face parte din populaţia germană colonizată. Sasul, curs de apă care contribuie la formarea pârâului Botiza, afluent al Izei. – Din magh. szász.

saţ, s.n. – Saturaţie, îndestulare. În expr. a nu avea saţ = a fi lacom, nesăţios: “Şohănit să n-aveţi saţ (Papahagi 1925: 233). – Lat. satium.

săbăceág, -uri, (săbăşag), s.n. – (mil.) Concediu militar; permisie: “Căpitane, domnuţ drag, / Dă-mi o lună săbăceag” (Papahagi 1925: 182). – Din magh. szabadság.

săbădí, -esc, vb. intranz. – A întârzia undeva mai multă vreme. – Cf. săbăşag “concediu, permisie” (MDA).

săcătúră, -i, s.n. – Toponim frecvent în Chioar (menţiuni documentare: 1773-Frâncenii Boiului, 1714-Ciocotiş, 1720-Măgureni, 1770-Fânaţe, Curtuiuşu Mic) care indică un teren secătuit, ce nu mai poate fi folosit pentru agricultură. Când parcelele de teren erau folosite până la epuizare, ele deveneau păşune, imaş. Alternarea ţarinii cu păşunea are ca sop îngrăşarea pământului (Şainelic 1986: 26). – Din seca, dial. săca + -tură.

săcrét, săcreată, adj. – 1. Pustiu, deşert (Papahagi 1925). 2. Loc părăsit, predispus a fi bântuit de duhuri rele (Bilţiu 1996). 3. Blestem; se foloseşte aproape numai în injurii: “du-te în săcreată! lasă-l în săcreată!” (Ţiplea 1906). “Ţi-ai luat casă săcreată / Şi te duci în lut cu pt’iatră” (Memoria 2001: 70). “Mamă, nu-i lumea săcreată / Să nu mai găsesc o fată” (Şteţco 1990: 138). Circulă cu aceste sensuri numai în Transilvania. – Lat. secretus, cf. alb. škretë.

săcríu, săcrie, (sacriu), s.n. – Sertarul de sub tăblia mesei; puiuţ, fiioc. – Din sicriu “ladă, cutie” (< magh. szekreny “dulap”); În Maramureş, “acela pentru morţi e numit copârşeu”, der. din magh. koporsó.

săcsấie, săcsâi, (săcse), s.f. – Locul unde s-a tăiat pădurea (atestat în Giuleşti şi Vad); săhelbe (ALR 1973: 543). – Et. nec.

sădríe, sădrii, s.f. – Tribunal (Bârlea 1924): “Şi la sădrie de-mblat” (Bârlea 1924: 80; Berbeşti). – Cf. sindie “primar; ispravnic” (MDA); Din ebr. Sanhedrin “tribunal evreiesc” (Ţurcanu).

săhălbár, -i, s.m. – Persoană care se ocupă cu arderea cărbunilor de lemn; cărbunar (Papahagi 1925). – Din săhelbe, săhălbă “pădure tăiată” + -ar.

săhélbe, (sehelbe), s.n. – Loc defrişat, unde a crescut zmeură, mure, spini; zmeuriş (pe v. Izei şi a Vişeului). Tăietură de pădure. Pădure tânără. Săhelbe, cătun pe Dealul Prelucilor. – Din selbă “pădure tânără şi deasă” (< lat. silva “pădure”).

săín, adj. – v. sein.

săş, -e, -uri, s.n. – 1. Loc de mas, culcuş, adăpost. 2. Domiciliu, locuinţă, casă. 3. Vizuină, bârlog. 4. Locul unde îşi închid păstorii oile noaptea. 5. Sicriu, coştiug: “Şi din locuţ de sălaş / Puneţi scoarţă de bohaş” (Papahagi 1925: 103). – Din magh. szállás “adăpost”.

sălămấzdră, -e, (solomâzdră), s.f. – (pop.) Salamandră, batrician cu pielea netedă, neagră, pătată cu galben. În Maramureş întâlnim mai multe specii cu acest nume: salamandră de uscat (Salamandra salamandra), care trăieşte în pădurile întunecate şi umede de fag, îndeosebi pe malul pâraielor sau lângă izvoare (în M-ţii Rodnei, pe valea Slătioara, pe Vaser) şi salamandră de munte (Triturus alpestris, Laur), pe Vaser, pasul Gutâi, M-ţii Maramureşului, M-ţii Rodnei (Ardelean, Beres 2000). – Din gr. salamandra (Tiktin); lat. salamandra (DEX).

sắlhă, -e, (silhă, sâlhă), s.f. – Pădure deasă prin care nu poţi trece; zmnidă, stuhăt. – Din silha, sihla (cf. lat. silva).

sălhói, s.n. – Desiş, pădure deasă. (top.) Stâncăriile Sălhoi-Zâmbroslavii şi rezervaţia botanică Sălhoi, în Maramureş. – Probabil din silhă, sâlhă “desiş” + -oi.

sălíc, adj. – v. călic.

sălίşte, sălişti, s.f. – (înv.) 1. Pradă: “Apoi tătarii o prădat tot şî o făcut sălişt’e- pradă” (Papahagi 1925: 313; Şieu). 2. Sat pustiit. 3. Locul pe care a fost aşezat un sat; vatra satului. 4. Loc necultivat (în apropiere de vatra satului). – Din sl. selište (Tiktin, Conev, Iordan cf. DER, DEX).

săm, vb, ind. pr., pers. I, pl. – Suntem: “Noi cu mândru ne-am lua, / Da săm veri al doilea” (Bârlea 1924 I: 243); “Ei să ţin domni, şi noi săm proşti” (Papahagi 1925: 326). “Pe Mara însă se aude mai des săm şi săţi decât sîntem şi sînteţi” (Bud 1908). – Din declinarea vb. a fi (< lat. sum “a fi, a exista”).

sămădáş, -uri, s.n. – Calcul, socoteală. – Din magh. számadás “socoteală”.

sămălí, sămălesc, (sămălui), vb. intranz. – A chibzui, a socoti, a judeca: “Apoi o sămălit că n-a da cu zd’iciu-n ie…” (Bilţiu 1999: 195); “Mere pe drum d’et’ilin / Şi din cap sămăluind” (Şteţco 1990: 346). – Din magh. számol, “a socoti”.

sămătíşă, -e, s.f. – 1. (gastr.) Lapte prins care rămâne după ce se culege smântâna. 2. (bot.) Ghizdei (Lotus corniculatus L.), (Borza 1968: 101). – Din ucr. samokiša (MDA).

sărăpánie, sărăpanii, s.f. – Sărăcie: “Ştii sărăpania ce-i acolo, că toate le întoarnă prin pod” (Bilţiu 1999: 406) – Din sărăcie, sărac (< sl. sirakŭ), prin contaminare cu un alt termen.

sărărói, sărăroaie, (sărăoi, sărăoaie), s.n. – Balon de sticlă terminat cu o prelungire de forma unei ţevi, utilizat pentru scoaterea vinului din butoi (Şainelic 1986: 36). – Et. nec. (MDA).

sărcinér, -i, (sălciner), s.m. – Par lung, înfipt în pământ, făcut din trunchiul unui copac tânăr, cu crengile retezate aproape de tulpină, pe care ţăranii şi păcurarii atârnă diferite obiecte gospodăreşti; clincer (în Chioar), prepeleac (în Muntenia şi Moldova). “La Lăsatu Săcului, făcem băute (…). Pun vasele-n sărciner, unde-i fată de măritat” (Memoria 2004-bis: 1200). – Din sarcină (< lat. sarcina).

sărín, adj. – v. sein.

sărindár, -e, s.n. – (în religia creştin ortodoxă) Rugăciune de pomenire. “40 de leturghii servite de acelaşi preot, la dorinţa vreunui credincios” (Bud 1908): “Dă-mă, mamă, după drag / Şapte sărindare-ţi fac” (Bilţiu 2002: 221). – Din sl. sarandar.

sărpán, s.n. – Voalul care se pune pe faţa mortului; giulgiu. – Et. nec. (MDA).

sărsám, -uri, s.n. – Unealtă, sculă; ţarţam; “unelte folosite de lucrătorii forestieri” (Gh. Pop 1971: 88) – Din magh. szerszám “unealtă”.

sărúne, săruni, s.f. – 1. Drob de sare: “Dă-ne des sărunile, / Că ţi-om împle găleţile” (Papahagi 1925: 238). 2. Solniţă, sălăriţă (ALR 1971: 309) – Din sare (< lat. sale) + -une.

său, s.n. – 1. Ceară. 2. Grăsime animală, seu: “Său şi răşină-o-nfocat” (Papahagi 1925: 253). – Lat. sebum.

sấlhă, s.f. – v. sălhă.

sấlţă, -e, s.f. – (înv.) Laţ. Sâlţa, vale şi cătun în partea de nord-vest a localităţii Rozavlea (Caia 2002) – Din ucr. sylice (Candrea cf. DER).

sấmbră, -e, s.f. – Asociaţie, întovărăşire a proprietarilor de oi. Sâmbra oilor, obicei pastoral care are loc la sfârşitul lunii aprilie. – Din sl. sŭmbrŭ “tovarăş” (Miklosich, Tiktin cf. DER); Cuv. rom. preluat în magh. (cimbora) (Bakos 1982).

sâmbráş, -i, s.m. – Tovarăş de muncă asociat. – Din sâmbră + -aş.

Sângeorz, (Sângiordz, Sânjorz), s.n. – 1. Sărbătoare religioasă creştină, închinată Sf. Gheorghe (23 aprilie). 2. Personaj din galeria divinităţilor populare ale mitologiei române (Vulcănescu 1987). 3. Obicei: “În noaptea de Sân-Giorz se crede că umblă strigoii şi bosărcoii ce iau laptele de la animale” (Papahagi 1925: 314); “Obiceiul Sângeorzului (23 aprilie) are ca element esenţial stropitul cu apă, încadrându-se în categoria riturilor de fertilitate şi fecunditate (…). Porţile maramureşene se împodobesc la Sângeorz cu ramuri de mesteacăn înfrunzite.” (Dăncuş 1986). – Din sânt + Gheorghe.

sângeréu, sângerei, (sânger), s.n. – (bot.) Arbust cu ramuri roşii toamna şi iarna, cu flori albe şi fructe negre (Cornus sanguinea): “Cu părinţi din sângerei, / Cu lacrimi din ochii mei.” (Lenghel 1979: 155) – Din sânge (< lat. sanguis) + -er, -ereu.

sângiorgél, s.m. – (bot.) Albăstrea, iarba plămânilor, mierea ursului (Pulmonaria officinalis). În medicina populară, în afecţiuni pulmonare (Borza 1968: 140). – Probabil din Sângeorz.

Sânmédru, s.m. – 1. Numele unei sărbători creştine celebrate la 26 octombrie. 2. Obicei: “În această zi se aleg oile de la stână şi se osâmbresc păcurarii (…). Această zi era numită şi ziua răilor, pentru că se eliberează slugile de la gazdă.” (Memoria 2002: 470). – Din sânt + Dumitru.

Sânnicoáră, s.m. – Sărbătoare creştină celebrată în 6 decembrie. 2. Obicei: “Dzua de Sân-Nicoară, atunce femeile leagă foarfecele, pentru ca să nu mănânce lupt’ii oile.” (Papahagi 1925: 314). – Din sânt + Nicoară.

sânt, -ă. adj. – Sfânt. – Lat. sanctus.

Sântămăríe, s.f. – Numele unei sărbători creştine celebrate la 15 august (Adormirea Maicii Domnului). – Din sântă + Maria.

sântiána, -ene, s.f. – (bot.) Floarea Sântienii, sânziene (Galium verum L.) (Ţiplea 1906). – Lat. sanctus dies Johannis.

Sântión, s.m. – Numele unei sărbători creştine celebrate în 7 ianuarie (Sf. Ion), cu care se închid sărbătorile de iarnă: “În ziua de Sântion se face vergel, la feciorii pe care-i cheamă Ion sau Simion” (Memoria 2001: 24). – Din sânt + Ion.

Sânvăsấi, s.n. – Numele unei sărbători religioase celebrate pe 1 ianuarie: “Sânvăsâi cu Bobotează, / Tot după Crăciun urmează” (Bârlea 1924 II: 249). – Din sânt + Vasile.

sânzắu, -auă, (sânză), s.f. – 1. Cui cu care se prind două lanţuri. 2. Drug de lemn folosit pentru a strânge lanţul care leagă carul cu lemne; ciorlău. – Et. nec.

sânzâiánă, -ene, (sânziană), s.f. – 1. (bot.) Numele mai multor specii de plante erbacee: drăgaica (Galium verum), sânzâiana albă (Galium mollugo) etc. (Med. pop.) Părţile aeriene ale plantei au proprietăţi diuretice, laxative, sedative, afrodisiace (Pop, Olos 2004: 135). 2. Numele popular al sărbătorii celebrate la 24 iunie, care coincide cu solstiţiul de vară şi cu naşterea Sf. Ioan Botezătorul din calendarul creştin. 3. (mit.) Personaj mitologic local, întruchipat ca o zână benefică: “Tu, Ileană Sânziană, / Dalbă zână-a florilor, / Drăguţa feciorilor” (Bilţiu 1990: 160); “De Sân-Zâiene fac făt’ieri pă dealuri, pe imaşuri, pântre marhă, le ţân în mână şi învârtea, ca şi cum învârtesc steagu” (Papahagi 1925: 322) – Lat. sanctus dies Johannis (DEX) sau lat. Sancta Diana; Cuv. rom. preluat în magh. (szinzijenya) (Bakos 1982).

sâríi, s.n. – Petrecere a tinerilor ce au frecventat o şezătoare; se organizează a doua sau a treia zi de Crăciun; fetele aduc mâncare (sarmale, cozonaci, gogoşi), iar băieţii băutură şi muzicanţi (Grad 2000: 234; Săcel). – Probabil din seară, cf. serată.

sâsâiác, sâsâiece, s.n. – Ladă pentru depozitarea produselor cerealiere pentru consum şi pentru seminţe; se ţine în cămara casei sau în clădiri separate în cadrul gospodăriei (Şainelic 1986: 29). – Din sl. sasĕkŭ, cf. ucr. susik, magh. szuszék (DER).

scáiul Crăciunului – Pom de Crăciun substituit cu un scai (Codru): “Alteori se împodobea doar cu nuci un scai mare, care se numea scaiul Crăciunului. Contribuia la amuzamentul colindătorilor, întrucât era scuturat şi nucile cădeau pe masă” (Bilţiu 1996).

scáldă, s.f. – Covată, cadă: “Pruncu-n scaldă ţâpure” (Memoria 2001: 105). – Din scălda “a face baie” (< lat. excaladare).

scălduşă, s.f. – Prima baie făcută unui nou-născut; ciupă: “În apa scălduşei se introduc plante de leac şi obiecte menite să protejeze copilul, să-i propiţieze sănătate, voinicie şi frumuseţe. Apa scălduşei se scoate din casă cu un anumit ceremonial şi se varsă într-un loc curat, de obicei la rădăcina unui pom tânăr” (Stoica, Pop 1984: 116). – Din scălda + -uşă.

scăbórcă, -e, s.f. – Aşchie. Atestat doar în Maram. – Et. nec. (MDA).

scânteiúţă, -e, (scânteuţă), s.f. – (bot.) Numele mai multor specii de plante: răcuină (Anagallis arvensis L.), brumărea (Gagea arvensis), steluţă (Aster amellus L.) etc: “Cu streşini de scânteuţă / C-am avut multe drăguţă” (Antologie 1980: 110). – Din scânteie (< lat. scantillia) + -uţă.

sclépţ, -i, s.m. – 1. Insectă dipteră, asemănătoare cu musca, de culoare brună, care înţeapă vitele (şi omul), pentru a se hrăni cu sângele lor; tăun (Tabanus bovinus). 2. Ţânţar (Culex pipiens). Sens exclusiv în Maram. – Cf. srb. školopac (MDA).

sclín, -uri, s.n. – Ugerul oilor şi al caprelor (ALR 1971: 354). – Et. nec. (MDA).

sclóptă, sclopte, s.f. – Coajă de dovleac în formă de scoică: “C-am furat un piţiguş / Dintr-o scloptă de harbuz” (Bârlea 1924 II: 260). – Et. nec. (MDA).

scoábă, -e, s.f. – Cârlig, crampon; unealtă de fier de circa 25 cm, cu capetele ascuţite în vinclu; sunt folosite la fixarea butucilor în timpul fasonării lemnului. – Din sl. skoba (Miklosich cf. DER).

scoárţă, -e, s.f. – Covor cu urzeală din lână; cergă – Lat. scortea “haină de piele”.

scoácă, s.f. – Brânză de vacă făcută din lapte acru încălzit. Scocari, poreclă pentru locuitorii din Peteritea (Lăpuş). – Din scoace “a arde, a răscoace” (< lat. excoguere “a coace”).

scociorî, scociorăsc, vb. tranz. – 1. A căuta. 2. A scormoni. 3. A scotoci. 4. A răscoli. – Et. nec. (MDA).

scof, -uri, s.n. – 1. Bârna care leagă stâlpii casei la partea superioară. 2. Acoperiş (Memoria 2001). – Cf. scafă ” a scobi cu dalta”.

scofârlíe, -ii, s.f. – Ţeastă, craniu (în Moisei); curbătă, cuculbătă (ALR 1969). – Din scafă (MDA).

scorbáci, -uri, s.n. – Bici alcătuit din mai multe nuiele cu sfârcurile uneori plumbuite, care servesc ca instrument de tortură: “Ie scorbaciu, mă-mblăteşte.” (Bilţiu 1990: 248). – Cf. zgârbaci (z- + garbaci).

scorúş, -i, s.m. – (bot.) Arbore din familia rozaceelor, cu flori albe şi cu fructe comestibile, cu lemn dens, dur şi omogen (Sorbus aucuparia L). Lemn câinesc, merişor, pomul ursului, sorb. Se foloseşte în medicina populară la reumatism, tuse, tuberculoză şi boli de sânge (Borza 1968: 163). – Der. regr. din scoruşă, “fructul scoruşului” (< sl. oskoruša, cf. bg. skoruša).

scovárdă, scoverzi, s.f. – (gastr.) Clătite din aluat dospit, umplute cu brânză şi prăjite în grăsime (Bilţiu 1996). Scovergioare de mălai: preparate din făină de mălai amestecate cu sămătişă, ou, sare, bicarbonat şi foarte puţină făină de grâu şi prăjite în grăsime, iar apoi consumate cu lapte dulce sau acru sau cu lapte de oaie (Faiciuc 1998: 183). “La murguţ i dă ovăzu / Mie gura şi scoverzi” (Memoria 2001: 80). Scovărzaru, poreclă în Dragomireşti (Faiciuc 1998). – Din sl. skovrada “tigaie” (Miklosich, Cihac cf. DER, DEX).

scrábă, -e, s.f. – Cizmă stricată; pantof vechi (Papahagi 1925). – Din ucr. scrab (MDA); Cf. jdd. schkrabes (Ţurcanu).

scrádă, -e, (scriadă), s.f. – (bot.) Iarba pe care oile o pasc iarna (Papahagi 1925; Ieud). Şovar, rogoz (Carex pilosa Scop): “(…) toamna târziu, înainte de căzutul zăpezii, (oile) erau aduse la jir şi scoadă (iarba mare din pădure pe care zăpada o prinde verde)” (Mirescu 2006: 49). – Et. nec. (MDA).

scribalău, -ai, (scribălău), s.m. – Funcţionar, conţopist (Berbeşti, Deseşti). – Din scrib (< lat. scriba) + -alău.

scrijé, -ele, (scrijă), s.f. – Felie, bucată: “Şi-apoi taie câte-o scrije şi dau la prunci” (Papahagi 1925: 316). – Din srb. skriška (Cihac, Titkin cf. DER), din srb. krizati “a tăia”.

scumptíe, s.f. – (bot.) Arbore cu flori verzi-gălbui, mirositoare; scumpete, scumpătate (Ţiplea 1906). Coaja şi frunzele se folosesc în vopsitorie. (Med. pop.) Proprietăţi antiseptice şi astringente (Rhus cotinus L.). – Din pol. skapia.

scuteálă, scuteli, s.f. – Scut, şură, adăpost (în Trans.): “Cocia-o pun în scuteală / Şi ruda rămâne-afară” (Bilţiu 1990: 123; Libotin). – Din scut (< lat. scutum) + -eală.

séchereş, -i, s.m. – Căruţaş (Bârlea 1924). – Din magh. szekeres.

secríu, -e, s.n. – Ladă ornamentală mai scurtă decât lădoiul, în care se păstrează hainele de zestre. Secriu de halube = ladă de zestre (Stoica, Pop 1984: 47). – Din magh szekrény.

sehélbe, s.n. – v. săhelbe.

seín, -ă, (sărin, săin), adj. – Oaie albastră, brează, cu alb pe nas (Latiş 1993). Oaie de culoare sură (Antologie 1980). Cu blană de culoare alb-murdar, înspicat cu negru sau maro şi negru deschis (Bilţiu 1996). De culoare roşcat-cenuşie (Bulgăr, 2002). “Oi, oi, oi, mândre seine”. “În lâna ţurcanelor negre apar şi fire albe, lâna luând astfel un aspect brumăriu” (Georgeoni 1936: 31). – Din sl. sini “livid, vânăt” (Cihac cf. DER).

seleác, -ă, adj. – 1. Sărac. 2. Necăjit, supărat, bătut de doruri: “Şi să am un glas să trag / La omuţu cel seleac” (Papahagi 1925: 205). – Cf. sărac.

sérvus, (serbus, serus), interj. – Formulă de salut (specifică în Trans. şi Maram.) utilizată şi în Austria (servus), Ungaria (szervusz), Slovacia (serbus), Cehia (servus), părţile sudice ale Germaniei, Croaţia (serbus), Polonia (serwus), estul Sloveniei şi vestul Ucrainei. Sensul iniţial: “Sunt sclavul tău”, “Sunt la dispoziţia ta”. – Din germ. Servus, lat. servus “servitor, sclav”, cf. magh. szervusz (MDA).

sfáră, s.f. – 1. Fum înecăcios. 2. Miros de carne sau de grăsime încinsă (Lenghel 1979). – Din sl. skvara (Miklosich, Cihac cf. DER).

sféter, -e, (sfetăr), s.n. – Pulovăr, bluza. – Din eng. sweater pătruns în lb. germ. din Friesland, dar şi în terminologia germană şi austriacă a modei din anii ’20; azi cuvântul nu se mai utilizează în limba germană (Ţurcanu 2005).

síchiş, -ă, adj. – Zgârcit. – Din magh. szükös “rar” (MDA).

sílhă, s.f. – v. sălhă.

simbríe, simbrii, s.f. – Răsplată în bani pentru o muncă sau un serviciu prestat; salariu, leafă: “Te-oi sluji fără simbrie” (Calendar 1980: 71). – Din sâmbră “asociaţie” (< sl. sŭmbrŭ, “tovarăş”) + -ie.

siminíc, s.m. – (bot.) Plantă erbacee cu flori mici, galbene (Helichrysum arenasium). “Pă cel câmp cu siminic” (Papahagi 1925: 259). – Cf. ucr. semenjak (DEX).

sinalắu, sinalauă, s.n. – Construcţie anexă pentru depozitarea fânului; şopron. – Din magh. szin “şopron” + -alău.

sirisắu, sirisauă, (serăstrău, firisău), s.n. – Ferăstrău de mână; hiriz: “Sirisău cu pană nouă / Să tăiem deluţu-n două” (Calendar 1980: 62). – Din hiriz (< magh. fűrész, din germ. Führsäge) + -ău.

slad, -uri, s.n. – Resturi de fructe ce rămân după ce se distilează horinca (în Berbeşti, Ieud, Bârsana); borhot, brohă (ALR 1956: 25). – Din sl. sladŭ, cf. srb. slad, magh. szalad. Sec. XVII (DER).

slátină, -e, s.f. – Apă sărată: “Slatină există în hotarele multor sate, ca Săliştea, Slătioara etc. (Papahagi 1925: 97). Se utilizează în bucătăria tradiţională, dar şi de leac. – Din sl. slatina.

slăbănoágă, -e, s.f. – (mit.) Personaj al mitologiei locale, întruchipat sub formă de luminiţe: “Slăbănoagele le-am văzut cu ochii mei. Aşa se arată ca luminele, ca nişte lumini aprinse. Apoi tot joacă…” (Bilţiu 1999: 174). “Lumini cu cap de om şi joacă noaptea; pe la unu-două noaptea. Io le-am văzut în grădină. Apoi le-am văzut pe lângă râu” (Memoria 2001: 25; Deseşti). – Din sl. slabŭ şi noga “picior” (DER).

sloátă, -e, s.f. – Fulguială, lapoviţă; fleşteriţă. – Din sl. slota (Titkin, cf. DER).

smolénci, s.f. – Haine păcurăreşti cernite. Gatiile, smolencele şi cămaşa sunt înnegrite în modul următor: “Le ferb, apoi le îmbibă cu unt, peste care presară funingine, praf de cărbune sau de galascan; le pun apoi în apă fiartă cu scoarţă de arin, după care le ung a doua oară cu unt. Aceasta pentru două motive: spre a fi feriţi în tot timpul verii de insecte, întrucât ei nu se schimbă, şi în timp de ploaie să le servească drept impermeabile, graţie faptului că ploaia alunecă fără să poată pătrunde” (Papahagi 1925: 99). “La ele cine-i păstor? / Tăt tri fraţi îmbujoraţi, / În smolence îmbrăcaţi” (Lenghel 1985: 217). – Din smoli “a unge, a cătrăni, a înnegri” (< sl. smoliti) + -enci.

smú, s.f. – v. zmugă.

sobârtíţă, -e, (sobârţâţă, şobârtiţă), s.f. – Grâu amestecat cu resturi şi neghină, de dat la păsări (ALR 1973: 827). – Et. nec.

sobór, -oare, s.n. – 1. Adunare, întrunire, consfătuire, sfat. 2. (rel.) Sinod, adunarea clericilor. În exp. a face sobor = a se întruni (pentru a se sfătui). 3. Judecată: “Cu găleata la izvor / Pân-ei or fa’ sobor; / Cu găleata după apă / Pân-ei or fa’ judecată” (Papahagi 1925: 80-81). Atestat în Codicele de la Ieud (1630). – Din sl. sŭborŭ, magh. szobor.

socáciu, (socaci), s.m. – Bucătar . – Din magh. szakács, cf. sl. sokačĭ.

socăcíţă, -e, s.f. – Bucătăreasă; persoană angajată să conducă prepararea bucatelor pentru ospăţ, nuntă sau înmormântare. – Din socaci + -iţă.

sodomní, sodomnesc, vb. tranz. – (înv.) A omorî, a ucide, a nimici, a prăpădi: “Cei mai mari se voroviră / Care cum să-l sodomnească” (Calendar 1980: 13); “Eu femeie nu i-oi si / Mai bine m-oi sodomni” (Şteţco 1990: 213). – Din Sodoma, oraş mitic din Palestina, amintit în Biblie (de obicei, asociat cu Gomora), distrus din voinţă divină.

sol, -i, s.m. – Om de încredere, trimis special. În expr. sol la Dietă = deputat. (Ţiplea 1906). – Din sl. solŭ (Cihac cf. DER).

solgăbirắu, -i, s.m. – (înv.) Funcţionar în fosta administraţie austro-ungară, pretor, subprefect: “Şi ne-om scrie comândău / La domnu solgăbirău” (Bilţiu. 1990, 8). – Din magh. szolgabiró “pretor”.

solomấzdră, adj. – (ref. la capre) Pestriţă (Precup 1926). Vezi sălămâzdră. – Din salamandră (ref. la culoarea pielii).

solovấrv, (sovârv), s.n. – (bot.) Plantă erbacee perenă aromatică, cu flori roşii-purpurii (Isatia tinctoria L). Iarbă văpsătoare, boitoriu, drobuşor: “Solovârv s-o scuturat / Fetele s-o măritat” (Bilţiu 1990: 190). Se foloseşte contra gălbezei la oi (Borza 1968: 89). Plantă din fierberea căreia se extrage culoarea roşie, întrebuinţată la coloritul ţesăturilor (Papahagi 1925). – Din srb. suhoverh (MDA).

somná, somnez, vb. tranz. – A dormi, a trage un somn (Papahagi 1925). “Singur nu se foloseşte, numai în legătură cu cuvântul somn: am somnat un somn bun” (Ţiplea 1906). – Din somn (< lat. somnus).

sor, -uri, s.n. – Şoric (de porc). – Cf. lat. solum “talpă” (MDA).

sorbáncă, s.f. – Găleată (Papahagi 1925). Vas de lemn folosit de păcurari la stână. Atestat doar în Transilvania de Nord. – Din sorbi “a bea puţin” (< lat. sorbere) + -ancă.

sormojác, s.n. – Strujac, saltea: “Joacă lelea cum i dracu, / Se-nvăle cu sormojacu” (Memoria 2004: 1.099; Cicârlău). – Din magh. szalmazsák “saltea”.

sorozláş, -uri, s.n. – (mil.) Recrutare: “Vut-o bate Dumnezeu / Soroslaşu de la Ceu” (D. Pop 1978: 118). – Din magh. sorozás “recrutare”.

sosínă, -e, s.f. – (bot.) Plantă; osul iepurelui, asudul calului, buruiană de lângoare, sălăşitoare (Onoris arvensis L). Frecvent utilizată în medicina populară ca afrodisiac şi contra herniei şi lungoarei (tifosului). Se dă şi la vite când urinează sânge şi când se încuie (Borza 1968: 120). – Et. nec. (MDA).

soţíe, soţii, s.f. – Tovarăş, ortac, însoţitor: “Hei, voi, soţiile mele, / Pe mine mi-ţi omorî” (variantă a Mioriţei, Hărniceşti, 1970). – Din soţ (< lat. socius) + -ie.

sovấrv, s.n. – v. solovârv.

spágmă, -e, s.f. – Tort de cânepă sau in depănat (Papahagi 1925). – Cf. spegmă.

spátă, spate, s.f. – Piesă la războiul de ţesut, prin care se trec firele de urzeală. – Lat. spatha.

spânz, -i, s.m. – (bot.) Plantă erbacee toxică, cu flori roşii. Se foloseşte în medicină (inclusiv în medicina veterinară) (Helleborus purpurescens). – Cuvânt autohton (Rosetti 1962, Russu 1981, Brâncuşi 1983).

speteáză, speteze, (spetadză), s.f. – (bot.) Pipirig. Termen atestat în Maramureş şi Sălaj (ALR 1961: 637). – Din spată (ref. la spetează, “spătarul scaunului”, care mai demult se împletea din fire uscate de pipirig) + -ează.

spénţer, s.n. – Veston scurt până la talie. Atestat doar în Maram. – Din germ. Spenzer (MDA).

sprijoánă, -e, s.f. – Reazăm, sprijin: “Nu vreau alta mândrului / Fără masa cucului / Şi sprijoana vântului” (Bârlea 1924 II: 76). – Din sprijin (< sl. sŭprenženŭ) + -oană.

spúză, -e, s.f. – Cenuşă fierbinte amestecată cu jăratic; şperlă (ALR 1971: 292). – Posibil cuvânt autohton (Brâncuşi 1983); Lat. *spudia (=spodium) (Philippide, Capidan, Tiktin, DEX).

spuzár, -e, s.n. – Lemnul cu care se scormoneşte în spuză. – Din spuză + -ar.

staigăr, -i, s.m. – (min.) Supraveghetor, maistru, care conduce un sector într-o mină: “El a ţinut cu lucrătorii că s-au dus la şteigări, care-o fost mai mari peste mină şi le-a spus câţi bani să le dea la lucrători” (Bilţiu 1999: 274). – Din germ. Steiger “maistru miner”.

stalấş, -i, (stălâş, astalâş), s.n. – Tâmplar. – Din astalâş (< magh. asztalos “tâmplar”).

stan, s.m. – 1. Partea inferioară a cămăşii (Papahagi 1925). Poalele de la cămaşa femeiască (Lenghel 1979). 2. Bloc de piatră, bolovan, stâncă, stană: “Pă cămară o pus lăcată, / Pă lacăt un stan de pt’iatră” (Papahagi 1925: 264). 3. Stan, nume de familie frecvent în Săpânţa. – Din sl. stanŭ “şedere, oprire”, part. lui stati “a fi” (Titkin, Candrea cf. DER, DEX). Ref. la (3) Stan < stană “stâncă”, ref. la o legendă locală care vorbeşte despre bărbatul prefăcut în stâncă de dragul zânei Săpâncioara; dar poate fi şi der. din Stanislav.

stároste, starosti, s.m. – Persoană care conduce ceremonia nunţii: “Mai mare” (Papahagi). – Din sl. starosta (DEX).

stat, -e, s.n. – Avere, situaţie materială: “Dint-al meu bine şi stat / Supărarea mi-i fârtat” (Bârlea 1924 II: 456). – Din sta “a avea” (< lat. stare) + -at.

stául, -e, s.n. (staol, staor) – Adăpost pentru oi, în câmp sau lângă casă; târlă: “În staol stau oile unui singur om; în târlă stau oile mai multor stăpâni” (ALR 1971: 376; Strâmtura). – Lat. stab(u)lum (Graur 1980).

stávă, stave, s.f. – Herghelie. “Avea stâni de oi, ciurdă de vaci, stavă de cai” (Lenghel 1979: 198): “La stavă şi-o d-alergat, / Murguţu şi l-o luat” (Bârlea 1924 II: 51). – Cf. alb. stavë (DEX).

stăláj, -e, (stălajă, stelajă), s.n. – 1. Raft în cămară. 2. Dulap închis cu uşi în faţă şi cu picioare foarte scurte (Lăpuş). Piesă de mobilier utilizată pentru păstrarea alimentelor (oale cu lapte, slănină etc); îşi avea locul în tindă sau în cămară, pe podea (Mirescu, 2006). Termen atestat şi în Maramureşul din dreapta Tisei: stălajă (DRT). – Din germ. Stellage “raft, etajeră”.

stăorí, stăoresc, vb. tranz. – A stabili stâna (într-un loc anume). – Din staul / staor “adăpost pentru oi” + -ori.

stărostí, -esc, vb. tranz. – 1. A peţi (prin staroste). 2. A fi staroste. – Din staroste.

stărpár, -i, s.m. – Păcurar pentru oi (fără lapte). – Din sterp + -ar.

stătút, stătuturi, (stătământ), s.n. – Casa, curtea cu acareturile, dar şi grădina de lângă casă (Dăncuş 2010): “O şădzut în stătutu lor” (Papahagi 1925; Săpânţa). -Din sta “a locui” (< lat. stare) + -tut.

stăvár, -i, s.m. – Păstorul / cel care păzeşte caii de la stână. – Din stavă “herghelie” + -ar.

stăvăríşte, -i, s.f. – Coliba stăvarului, a celui care păzeşte caii. – Din stăvar + -işte.

stâlcí, stâlcesc, vb. tranz. – A măcina, a strivi, a zdrobi, a mărunţi: Cartofii fierţi în coajă “îi stâlcem pân măşâna de lemn de stâlcit picioici” (Memoria 2001: 39; Deseşti). – Din sl. sŭtlačiti (DEX).

stâlpáre, stâlpari, s.f. – Ramură verde; ramură de salcie ce se împarte la biserică în Duminica Florilor: “Frunză verde de stâlpare / S-o spălat mândrele-n vale” (Bârlea 1924 I: 215); “La toarta păharului / Scrisă-i raza soarelui / Şi stâlparea mărului” (Bilţiu 1990: 40). – Probabil din lat. *stirparia (< stirps, -is) (DEX).

stâmpăráre, stâmpărări, s.f. – Alinare, potolire, domolire: “Că horile-s stâmpărare / La omu’ cu supăr mare” (Calendar 1980: 52). – Lat. *ex-temperare.

stânáş, -i, s.m. – Proprietar de oi cu stână. – Din stână + -aş.

stấnă, stâne, s.f. – Aşezare păstorească de vară, la munte sau în afara satului, unde se adăpostesc, pe timpul nopţii, oile şi păstorii. Stâna se constituie la “ruptul sterpelor”, când are loc însâmbrirea şi măsurişul laptelui. Stâna este alcătuită din coliba păcurarilor, ridicată “în furci”, unde se aşeza şi vatra, din comornic, staulul oilor, în dosul colibei şi strunga oilor, în faţă (după Dăncuş 1986: 49). După tipul de asociere: stâna pe cumpene (sistem clasic, autohton) şi stâna pe fonţi (sistem introdus de evrei). ■ (Top.) În Stâneşti, La Stâneşti, Preluca Stâneştilor, top. în Dragomireşti (Faiciuc 1998). – Sl. stana “oprire”, de la stati “a sta”, cf. srb. stan “colibă de păstor”, stanar “păstor”, rus. stan “staţie” (Densusianu, Titkin, Rosetti cf. DER); “Este un cuvânt tipic păstoresc, general şi străvechi în limbă, dar cu obârşie deocamdată echivocă; posibil autohton. Cei mai mulţi filologi l-au considerat slav (ca împrumut arhaic), alţii însă l-au declarat autohton, tracodacic. Dintr-un traco-dacic *stana (rad. i-e, *stā “a sta, staţiune, loc de şedere”), uşor putea să derive rom. stâna” (Russu 1981: 388-389); Cuvânt autohton (Hasdeu 1894, Philippide 1928, Russu 1981, Brâncuşi 1983); Cuvânt românesc preluat de srb. sloveni (stira) şi magh. (esztena) (Macrea 1970: 13; Bakos 1982).

stấnjen, -i, (stânjenel, stânjărel), s.m. – 1. Veche unitate de măsură pentru lungimi: “Doamne, mult tu ai muncit / Pântr-un stânjen de pământ” (Memoria 2001: 115). 2. (bot.) Plantă erbacee perenă, cu flori mari, violete, albastre, albe sau galbene (Iris pumila, Iris florentina). Coada cocoşului (Iris germanica) (Borza 1968: 88). – Din sl. sežinĭ, probabil contaminat cu sŭteženŭ “întins”, cf. rus. seženi (DER); Din bg. stă(n)žen (DEX).

steág, -uri, s.n. – Drapel, stindard. a) Steag din spice de grâu, obicei agrar păstrat în zona Lăpuş: “Cununa şi steagul erau duse cu alai de pe ogor până în sat de o fecioară şi un flăcău” (Stoica, Pop 1984: 112). b) Steag de nuntă: “Apoi la nuntă treabă să hie un steag. Steagu-i făcut din pânzătură roşie şi cu mn’educ alb. Apoi steagu de nuntă îl fa’ la fecior care n-o mai fo însurat” (Papahagi 1925: 318). – Din sl. stĕgŭ, cf. rus. stjag (DER).

stelájă, s. n. – v. stălaj.

stélniţă, -e, s.f. – Ploşniţă (Acanthia lectularia). Stelniţe, poreclă pentru locuitorii din Checiş. – Din sl. stĕnica.

sterejấie, (steregie, şterejie), s.f. – Cenuşa ce se depune pe horn. Funingine (ALR 1971: h 293). Termen atestat şi în Maramureşul din dreapta Tisei (DRT). – Cuvânt autohton (Russu 1981).

sterp, stearpă, adj. – 1. Nefertil, neproductiv, neroditor. 2. (Vacă oaie) Care nu dă lapte. – Cuvânt autohton (Russu 1981), cf. alb. shterpe; Cuv. rom. preluat în magh. (szterp) (Bakos 1982).

sterpár, -i, -e, s.m., s.n. – 1. Păcurar care păzeşte oile sterpe, miorii şi berbecii. 2. Loc îngrădit la stână pentru oile sterpe: “În strunguţa oilor, / În sterparu sterpelor” (Şteţco 1990: 91-92). – Din sterp + -ar.

stog, -uri, (stoh), s.n. – Claie de paie, snopi de grâu, care se termină cu un vârf conic: “Di pă znop pă cruce, / Di pă cruce pă stog” (Bilţiu 1996: 380). – Din sl. stogŭ.

stólnic, -i, s.n. – (gastr.) “Pt’ită de grâu ce se duce la biserică”; pâine mare şi frumoasă, pe care sătenii o mănâncă în ziua de Anul Nou (Papahagi 1925): “Colac mare, frumos ornamentat cu flori şi diferite însemne: pomu’ vieţii, soarele, stelele etc., care se ţine tot timpul sărbătorii pe masă, ca simbol al belşugului şi bunăstării” (Memoria 2001: 17). ■ “Când se pregătesc bucatele pentru sărbători, din primul aluat se face un stolnic, în care nu se pune nimic (nu se umple cu nimic) şi care este împodobit cu diferite motive făcute tot din aluat”. “În dimineaţa de Anul Nou, capul familiei taie felii din stolnic şi le dă la fiecare membru al familiei, precum şi la fiecare vită cornută, pentru a avea noroc şi a fi feriţi de boală” (Calendar 1980: 9). – Din sl. stolĭnikŭ “şef bucătar boieresc”.

străişte! – (înv.) Noroc!; Să trăieşti!: “… şi era foarte cu norocu şi cu străişte mare la războaie…” (Dariu Pop 1938: 50; Fericea). “Se foloseşte şi astăzi în unele locuri din judeţ ca exclamaţie la ciocnirea paharelor: strişte şi noroc! (idem; la glosar, 155). – Din trăi (< sl. trajati).

strámă, -e, s.f. – Scamă; fir destrămat dintr-o ţesătură. – Cf. destrămătură (< lat. *distramare, cf. tramă “urzeală”)

stránă, -e, strani, s.f. – Băncile aşezate în dreapta şi în stanga iconostasului, destinate cântăreţilor, într-o biserică ortodoxă. – Din sl. strana.

străjuiác, -i, (străjiac, străjâiac, strejiac), s.m. – Mânz de un an (ALR 1971: 369). – Cf. străjnic (< sl. strijik) (MDA).

strămătúră, -i, s.f. – (înv.) Lână toarsă şi vopsită în diferite culori, folosită la ţesut covoare, la cusut: “Cu struţuri de strămătură” (Bârlea 1924 I: 106). – Din stramă  + -tură.

strămóină, -e, s.f. – Pământ arabil, lăsat nearat ca să se odihnească (Budeşti, Rozavlea, Săcel, Borşa). Moină (ALR 1973: 787). – Din stră- “care indică vechimea” (< lat. extra) + moină (din moale).

strănitoáre, -ori, s.n. – (med.) “Loc de sub piele unde se adună sângele rău şi-i bine să se tragă pân’ ea, cu acu, un şir albastru” (Faiciuc 1998: 102; Dragomireşti). – Et. nec.

strấgă, strâgi, s.f. – (mit.) Duh rău: “Dzână slăbănoagă” (Papahagi 1925); “În capătul satului a foc joc de strâgi…” (Bilţiu 1999: 184; Oarţa de Sus). – Lat. striga, cf. alb. štrigë “vrăjitoare” (DER).

strâgói, s.m. – (mit.) Duh rău; apariţie fantomatică: “Şi moroii, / Şi strâgoii, / Şi d’eot’itorii” (Papahagi 1925: 283). – Din strigă + -oi.

strâmsuréa, s.f. – (bot.) Termen consemnat în Maramureş (în 1936) pentru iarba faptului, sclipeţi, scrântitoare (Potentilla erecta). Se foloseşte în medicina populară la “strânsură la coş” şi contra bătăturilor (Borza 1968: 137). – Din strânge (< lat. stringere), cf. strânsoare.

strânsúră, -i, s.f. – Adunare, mulţime: “Şi numai pe la strânsuri, / Cu struţuri de strămături” (Bârlea 1924 I: 106). – Din strânge (< lat. stringere), cf. strâns “adunat” + -ură.

streájă, streaje, s.f. – Bucăţi de lemn de stejar, la baza stâlpilor centrali ai porţilor maramureşene; au rol de legătură, dar şi de a feri stâlpul de loviturile roţilor de care; căţei, pripon. (Nistor 1977: 22). – Din sl. straža.

strejiác, s.m. – v. străjuiac.

strepezí, strepezesc, vb. refl. şi tranz. – A produce o senzaţie de iritare în regiunea dinţilor şi a mucoasei bucale, din cauza consumului de fructe acre: “Ori ţi-o strepezit dinţii” (Memoria 2001: 64). – Probabil din lat. *extorpidire (< torpidus) (DEX).

streşâná, streşân, (stresina), vb. intranz. – A strănuta (Papahagi 1925; ALR 1969: 67). – Et. nec.

strigătúră, -i, s.f. – Specie a liricii populare, în versuri, cu caracter satiric; chiuitură. După unii autori, o reminiscenţă a procesiunilor dionisiace, când totul era permis; “se cultiva vorba pe şleau, expresia batjocoritoare ce îmbracă formele strigăturilor noastre populare” (Niţu 1988: 23): “Haideţi, fete, la căline, / Că la gioc nu vă ie nime; / Sunteţi multe ca iarba / Şi bătrâne ca mama” (Papahagi 1925: 220). – Din striga (< lat. *strigare) + -ătură.

stroh, -uri, s.n. – Resturi de paie. – Din germ. stroh “paie”.

strohoí, strohoiesc, vb. refl. – 1. A se scutura de stroh. 2. “Când să scutură cineva, să ţine măreţ” (Papahagi 1925): “Nu te, bade, strohoi, / Nu-s a tăi boii popii” (Papahagi 1925: 227). – Din stroh + -oi.

stropşeálă, stropşeli, s.f. – (med.) Epilepsie; ceas rău (Bârlea 1924), baiu cel mare: “De aici şi pân la voi / Să ai stropşele şi nevoi” (Bârlea 1924 II: 340); “Celor apucaţi de stopşeală li se făceau băi la şezut cu zeamă de iarba fiarelor (drosera)” (Calendar 1980: 114). – Din stropşi + -eală.

stropşí, stropşesc, vb. tranz şi refl. – 1. A strivi, a prăpădi, a nimici. 2. A poci, a (se) deforma, a (se) schimonosi: “Că baiu al rău l-a stropşi, / La mine de n-a zini” (Calendar 1980: 121). Din sl. stroşiti.

strujác, -uri, -ace, s.n. – Saltea umplută cu paie, fân sau pănuşi şi acoperită cu pânză. – Din germ. Strohsack “saltea de paie”.

strungáş, -i, s.n. – 1. Ajutor de păcurar: “Fiecare stână mai are câte un strungaş, de regulă un copil, care are datoria să mâie oile pe strungă, la muls” (Precup 1926: 9). În plus, “ajută baciul în stână sau, alături de păcurar, păzeşte sterpele. El este ucenicul stânei” (Georgeoni 1935: 78). 2. Persoană cu dinţi rari (ALR 1969: 80). – Din strungă “deschizătură, portiţă” + -aş.

strúngă, -i, s.f. – Portiţă prin care trec oile, câte una, la muls. – Cuvânt autohton (Russu, Brâncuşi, Rosetti), cf. alb. strungë; Cuvânt rom. preluat în slovacă (strunga) şi magh. esztrenga (Macrea 1970: 15 şi 19).

struţ, -uri, s.n. – Buchet de flori (la pălărie) (Papahagi 1925): “Frunză verde, măr, măruţ / Toţi feciorii poartă struţ” (Calendar 1980: 94); “Nu se putea pomeni la intrarea în ceata de colindători fără struţ, la căciulă. În componenţa lui intrau flori de iarnă: brad, busuioc, sarasău. În ultima vreme, datorită degradării obiceiului, locul struţului vegetal a fost luat de struţul de hârtie” (Bilţiu 1996). – Din germ. Strauβ “buchet”.

stúhăt, s.n. – Pădurice deasă; sâlhă, znidă (ALR 1973: 545): “Stuhăt este o pădure deasă din aceea de loză, pe lângă apă” (Bilţiu 1999: 224). – Din stuh “stuf” (< lat. *styphus = stypa + typyhe).

stup, -i, s.m. – Deşirătură în partea de jos a poalelor ţărăneşti; încreţitură la poale, în formă de romb (cf. fagurele de albină): “Lăsaţi-mi mâna dreaptă / Ca să-m ridic rochia / Ca să-m slobod io stupii / Să-m jelească părinţî” (Bilţiu 1990: 174). – Lat. *stypus; Cf. gr. stupos.

stupúş, s.n. – v. astupuş.

stur, -i, s.m. – 1. Ţurţure, chiciură de gheaţă, promoroacă. Valea Sturului, pe cursul superior al Văii Firiza. Pârâul prezintă patru cascade, în care apa se prăvăleşte cu zgomot de la înălţimea de 5+8+11+19 m (Meruţiu 1936: 34). 2. Stivă de sare de proastă calitate. 3. Zgură. 4. (med.) “Puncte roşii, care ies pe faţă, după bărbierit, din cauza briciului” (ALR 1969: h 55; Faiciuc 1998: 102). – Lat. stylus.

sturz, -i, (sturdz), s.m. – (ornit.) Pasăre călătoare cu pene galbene şi negre; grangur. Termen atestat în Ieud, Dragomireşti, Moisei şi Borşa (ALR 1973: 602). – Lat. turdus.

sucitór, sucitoare, s.n. – Sul neted de lemn cu care se întinde şi se subţiază foaia de aluat; răzvalcă: “De-ai nouă sucitoare, / Nouă tocănoauă” (Papahagi 1925: 297). – Din suci (< sl. sukati).

sudálmă, sudălmi, s.f. – Înjurătură, ofensă, ocară. – Din magh. szidalom (Cihac, Galdi cf. DER).

suduí, suduiesc, vb. intranz. – A înjura, a mustra, a dojeni: “Mamă, nu mă sudui, / C-aşă umblă tinerii” (Calendar 1980: 43). – Din magh. szidni.

súgnă, (sucnă, sumnă), s.f. – “Se mai numeşte rochie, dar în realitate e o fustă din material fabricat, stofă de lână sau mătase. Cu timpul, a înlocuit zadiile. Fuste lungi, creţe, din caşmir înflorat, iar mai recent din stofă sau catifea. La sucnă se poarte în continuare cămaşa maramureşeană” (Bănăţeanu 1965: 121): “Cu tropotu cizmelor, / Cu poalele sucnilor” (Bilţiu 1996: 77). – Din sl. sukno “postav”, de la sukati “a răsuci” (DER); Din magh. szoknya “fustă” (Ţurcanu).

sumán, -e, s.n. – Haină lungă, confecţionată din postav gros: “În general, sumanul era piesa de port a săracului, în satele în care se purta şi guba.” (Bănăţeanu 1965). La fel ca şi guba, sumanul se purta preponderent iarna, însă era o piesă obligatorie la cununie şi la jocul din sat, indiferent de anotimp: “De curg sudorile din pereţi şi tot pun gubă sau suman”. – Din rus. sukman (< sl. sukno “postav”).

surcălắu, surcălauă, (surcalău), s.n. – Ac mare de oţel pentru găurit / cusut hamuri, piei (Memoria 2001); sulă. 2. Bucată de fier sau sârmă folosită la curăţarea lulelei: “Bătrânul scoase pipa din jaşcău, o curăţă pe dinăuntru cu surcalăul…” (Memoria 2004-bis: 1244). – Din magh. szurkáló (MDA).

suretí, suretesc, vb. tranz. – A recolta via. – Din sureti.

suréti, -uri, s.n. – Strânsul strugurilor; se organizează în general la mijlocul lunii octombrie: “La suret’i participă, alături de membrii familiei, şi cei care au executat lucrări în vie. Mai sunt invitaţi prieteni de familie. Aceştia sunt serviţi cu horincă, pancove şi alte mici gustări” (Memoria 2002; Cicârlău). – Din magh. szüret (MDA).

susán, -i, s.m. – Partea de sus a satului; oamenii din zona respectivă. Apelativ frecvent în satele din Maramureşul istoric (Rona de Sus, Vişeu de Sus, Săliştea de Sus). – Din sus “loc mai ridicat sau mai înalt; deasupra” (< lat. susum) + -an.

suşigát, -ă, adj. – Lipsit (de ceva): “Casa noastră-i sus, la şatră / Şi de multe-i suşigată; / Şi de pâine, şi de sare / Şi de câte-s pe sub soare” (D. Pop 1970: 176). – Din magh. szükséges “necesar” (Ţiplea 1906).

Ş

 şagu, -ăi, (şogău, şugău), s.m. – Lucrător în minele de sare: “Să se spele mândru meu, / Că-i negru ca şi-un şagău” (Papahagi 1925: 223). – Din magh. sovagó “tăietor de sare” (só “sare”, vágó “tăietor”).

şáică¹, şeici, s.f. – 1. Plută făcută din rude; luntre. 2. Barcă: “Zin’e pă apă ca o şaică…” (Lenghel 1979: 131). – Din tc. şaika, cf. rus. šajka (DER).

şáică², şeici, s.f. – Gamelă: “Musai şaica de spălat” (Bârlea 1924: 6). – Din magh. csajka “gamelă”.

şaitu, -uri, (şitău), s.n. – 1. Presă cu ajutorul căreia se scotea mierea din fagure; teasc. 2. Teasc de struguri. 3. Menghină (ALR 1956: 543). – Din magh. sajtó “presă”.

şaitróc, s.n. – (min.) Unealtă dreptunghiulară din lemn şlefuit, folosită la alegerea aurului din minereul sfărâmat (Şainelic 1986). – Din germ. Abscheidetrog (Ţurcanu 2008: 86).

şalu, şalăi, s.m. – Monedă veche de aramă, care a circulat în Moldova (sec. XVII), având valoarea de a patra parte dintr-un ban vechi: “Asară pă scăpătat / De greu şalău mni-o pticat: / Nouă buţ o deşertat” (Papahagi 1925: 261). – Din pol. szalawa (DER, DEX).

şar, -uri, s.n. – 1. Vopsea utilizată în olărit şi obţinută din pământ colorat natural, pisat cu o lespede de piatră şi înmuiat în apă (Dăncuş 1986: 78). 2. Piatră de culoare albastră, sfărâmicioasă, de râu (Memoria 2001). 3. Vad de care în albia unui râu (ALR 1973: 677). “Şar să zâce unde-i apa mai scăzută şi trece lumea pân ie” (Bilţiu 2001: 178; Onceşti). – Din sl. sarǔ “culoare” (Tiktin cf. DER).

şarampu, s.n. – 1. Dâră, şanţ, fâşie, şir; urmă lăsată pe pământ de roţile carului. 2. Şira spinării (Faiciuc 1998). – Cf. srb. šarampov “şanţ” (DER).

şarampóu, (şorompou, şorompău), s.n. – Barieră la intrarea în oraş (zona Codru şi Seini). Sensul primar este de “stâlp, par, bârnă”. – Din magh. sorompó “barieră; rampă”.

şátră, şetre, s.f. – 1. Cort, locuinţă ţigănească: “Pă tată-to l-am văzut / La o şatră armenească / Cai negri să potcovească” (Bilţiu 1990: 252). 2. Baracă, gheretă, chioşc de scânduri, acoperit cu pânză, ce se ridică de negustori pe la târguri de ţară sau bâlciuri (Brediceanu 1957): “Şi mi-aş pune şatra-n prag / Ş-aş vinde la dor şi drag” (Brediceanu 1957: 91). 3. Prispa cu stâlpi şi arcade confecţionate din lemn, pe faţa casei şi/sau pe toate cele trei laturi ale acesteia (Dăncuş 2010). Pridvorul caselor ţărăneşti, târnaţ (Bud 1908; Bârlea 1924; ALR 1971: 251). Sens exclusiv în Maramureş. “Maică, dacă-s supărat, / Ies afară, stau pe şatră” (Calendar 1980: 103). Şatra Pintii. “Aceie nu-i zare a zări, / Tăt e Şătruca Pintii” (Papahagi 1925: 246). – Din sl. šatǐrǔ, bg. šator (Miklosich, Cihac); Scr. satra (DEX).

şăinălí, şăinali, (şăinui, şăinălui), vb. tranz. – A plânge, a compătimi pe cineva (Lenghel 1979; Faiciuc 1998). – Din magh. sajnalni “a compătimi”.

şălbóc, s.n. – (mil.) Post de santinelă: “Nice bem, nice mâncăm, / Numai în şăboc că stăm” (Bârlea 1924: 7). – Din germ. Schildwache “santinelă” (Ţurcanu 2005).

şălítră, -e, (sălitră), s.f. – Băţ de chibrit (exclusiv pe v. Izei şi Vişeu); bâţ, măcăuţă (ALR 1971: 295). – Din srb. šalitra (MDA).

şărá, -uri, s.n. – Stâlp pentru susţinerea gardului de nuiele; ştimp, pociump (ALR 1971: 282). – Cf. germ. Schranz (MDA).

şărpár, -i, s.m. – (pop.) Şerpar; chimir, brâu de piele. – Din şarpe (< lat. serpes) + -ar.

şâréd, -uri, s.n. – (mil.) Alice de vânătoare (ALR 1961: 724). Termen atestat în Maramureş, Transilvania şi Banat. – Din germ. Schrot “alice”, prin intermediul magh. sörét “alice”.

şârgăní, şârgănesc, vb. tranz. – A telegrafia: “Şi napoi mi-o şârgănit / Ş-a meu drăguţ o murit” (Papahagi 1925: 181). – Magh. sürgönyöz “a telegrafia”.

şârghín, -ă, s.f. – Telegramă (Lenghel 1979). – Din magh. sürgöny.

şcătú, s.f. – v. şcotuie.

şcleámpă, s.f. – Felie, bucată mare. “Bucată de pâine” (Papahagi 1925; Sat Şugatag). Sens indicat de Bulgăr şi Mihai pentru forma şcleafă. DER arată că scleafă “aşchie” este dubletul lui sclifă “sanie” (< germ. schleifen “a ascuţi”). Pentru şcleampă se indică sensul de “persoană bătrână, ramolită” (Mihai 2007), cu circulaţie în Maramureş (cf. germ. Schlampe).

şcoárdă, şcorzi, s.f. – Funie (Papahagi 1925). – Din coardă (< lat. chorda).

şcomrlă, şcomârle, s.f. – Mirosul provenit dintr-un incendiu. Fum înecăcios (Papahagi 1925). – Cf. şcorlă (< ucr. dial. škora).

şcop, s.n. – (gastr.) Mâncare din amestec de tărâţe; făină care se dă la oi înainte de a făta pentru a le întări şi a face miei frumoşi; cir (Memoria 2004). – Et. nec.

şcordénci, (cordenci), s.n. – Partea mobilă de la meliţă (ALR 1971:500). – Din coardă + -enci.

şcotúie, şcotui, (şcătuie, şcătulă), s.f. – Cutie mică, în general; cutie de chibrituri. – Din magh. gyfaskatulya “cutie de chibrituri”, germ. Schatulle, lat. scatulla.

şeh, -i, s.n. – v. şeş.

şepelí, vb. intranz. – A vorbi peltic. – Formă onomatopeică.

şercúţă, -e, s.f. – Coş din nuiele (Papahagi 1925). – Din coşercuţă; din coş (< sl. kosǐ).

şeréglă, -e, (şireglă, şoroglă), s.f. – Element din construcţia carului, sub forma unui grătar de lemn legat de loitră prin două lanţuri (în Codru). – Din magh. saroglya (dial. soroglya) (MDA).

şeringríndă, s.f. – În expr. în şeringrindă = în linie (Lenghel 1979). – Probabil format din şar+în+grindă “grindă în linie; grindă dreaptă”.

şeş, şeşi, (şeh, şoş), s.m. – Stâlpi verticali aşezaţi la colţurile construcţiei sau pentru înnădirea cununilor, încastraţi la partea inferioară în talpă, iar în partea superioară în ultima cunună (Stoica, Pop 1984; Lăpuş): “Arăzâmă, mândră, şeşu / Până te-a juca chizeşu” (D. Pop 1978: 194; Codru). – Din magh. sas(fa) (MDA).

şezătoáre, şezători, (şedzătoare), s.f. – Adunarea fetelor şi flăcăilor, ori a femeilor măritate într-o casă, în nopţile de iarnă, când se petrece torcând şi spunând poveşti, glume, doine şi balade” (Ţiplea 1906). “În nopţile lungi de iarnă se strâng la o casă câte cinci-şase fete sau şi mai multe, care împreună cumpără petrol de luminat şi torc până după miezul nopţii, câteodată până la două-trei ore dimineaţa. Flăcăii cercetează asemenea case, unde sunt fete mai multe adunate, care adunare se numeşte şezătoare. Petrec vremea cu cântări şi veselie, dar torsul încă înaintează, torcând câte două-trei fuse de tort de cânepă pe noapte” (Bârlea 1924: 474); “Când meliţam cânepa, / Toţi feciorii mă-ntreba / Unde-a fi şezătoarea” (Bârlea 1924: 239). – Din şedea (< lat. sedeo) + -toare.

şfá, s.f. – Sfoară, funie: “Nu trebe mai mare şfară / Ca străină dusă-n ţară; / Nu trebe mai mare fune / Ca străină dusă-n lume” (Calendar 1980: 88). – Din sfoară (< sl. sǔvora).

şfénchel, (şlengher), s.n. – (min.) Ciocan cu mâner în formă de baston; prin învârtire loveşte dălţile sau sfredelele (Şainelic 1986). – Din germ. Schlegel (Ţurcanu).

şférde, s.f. – Bucată sărită dintr-o scândură; aşchie (Hotea 2006). – Et. nec.

şié, -e, s.f. – Şir de figurine de staniol (cruci, stea, soare etc.) la şapca de la Crai, la Steaua de Crăciun (Calendar 2007). – Et. nec.

şifón, -uri, s.m. – Dulap pentru haine şi pânzături (în Codru); şifonier. – Din fr. chiffonnier.

şíler, s.n. – Unealtă folosită la decojitul trunchiurilor subţiri (de brad). Atestat doar în Maram. – Din germ. Schäler (MDA).

şindrilí, şindrilesc, (şindili), vb. tranz. – A acoperi o clădire cu şindrilă: “Drumu’ şi l-aş şindili / Cu şindilă de mătasă” (Memoria 2001: 63). – Din şindrilă.

şindrí, -e, (şindilă), s.f. – Scândură de fag, îngustă şi subţire, prevăzută cu un şanţ pentru îmbinări, cu care se acoperă casele şi acareturile; şiţă. Se utiliza preponderent în Maramureşul istoric şi Lăpuş. Şindila, nume topic în Odeşti (Codru): “Stă mărturie unui meşteşug practicat cu decenii în urmă, azi dispărut” (Odobescu 1973). – Din germ. Schindel, prin intermediul magh. sindely (Cihac cf. DER).

şinór, -uri, (şinur, jinor), s.n. – Şnur, panglică, sfoară, şiret. “Fâşie de piele policromă folosită la decorarea cojoacelor sau a chimirelor” (Stoica, Pop 1984; Lăpuş). Şinorica, uliţă prin mijlocul satului; “îi lungă ca un şnur” (Odobescu 1973). – Din germ. Schnur, prin intermediul magh. zsinór (DER).

Şiór – Şuior. Toponim în apropiere de oraşul Baia-Sprie, vestit pentru exploatarea minieră de acolo. – Posibil din şioi “şuvoi (de apă)” (formă atestată de Bulgăr 2007).

şípot, -e, s.n. – 1. Izvor a cărui apă ţâşneşte cu putere. 2. Locul unde o apă curge repede. Şipot, cascadă pe valea Nadoşa, în apropiere de Săpânţa. – Cf. bg. šepot “murmur” (DEX).

şireág, -uri, (şiread, şirezi), s.n. – 1. Şir, rând, linie. “De comun se foloseşte la denumirea unui grup de băieţi prinşi de mână; de pildă jocul de-a şireagu ‘ntors pe dos (Ţiplea 1906). Şireag de boi (Ţiplea). 2. Strat de flori (în grădină): “Mătrăgună-n tri şirezi” (Calendar 1980: 69). – Din germ. Schar “trupă”, prin intermediul magh. sereg “linie” (Cihac cf. DEX); Din şir (DER).

şiríncă, şirinci, (şerincă, şârincă), s.f. – 1. Fâşie îngustă de pământ arabil (comun în Trans.). 2. Basma, năframă, batic (Săpânţa, Rona); pândzătură (ALR 1973: 640): “Nu ţi-i ruptă şerinca / Că ţi-i ruptă inima” (Memoria 2001: 106). Sens exclusiv în Maramureş. 3. Batistă; năfrămucă, jeşcăndău (ALR 1969: 60). – Din ucr. šyrynka, rus. şirinka (DEX).

şirluí, şirluiesc, (şurlui), vb. tranz. – A spăla, a freca, a face curăţenie (Papahagi 1925). – Din magh. súrol, germ. scheuern (Ţurcanu).

şíştor, -i, (şuştor), s.m. – Bucăţi de lemn care se îmbucă cu măselele roţii, la morile de apă (Felecan 1983). – Sb. šestar “cerc” (DER).

şitu, (şaitău), s.f. – Teasc, instalaţie pentru storsul strugurilor. Şitău cu grindă, şitău de mână, şitău cu şurub de fier (Şainelic 1986). – Din magh. sajtó.

şíţă, -e, s.f. – Scândură mică de lemn de brad, subţire (de 50×10 cm), care se aşează ca solzii de peşte (fără şanţ) şi cu care se acoperă casele, şurile, găbănaşul, gadurile. Diferă de şindrilă/draniţă, care este prevăzută cu şanţ. – Scr. štica (Cihac cf. DER, DEX).

şlag, (şlog, şloag), s.n. – 1. (med.) Apoplexie. 2. (med.) Paralizie. 3. (min.) Galerie tranversală care uneşte două galerii principale într-o mină. – Din germ. Schlag (MDA).

şláidăr, -e, s.n. – Construcţie din buşteni care împiedică plutele să se izbească de mal. – Din germ. Schleuder.

şláifăr, -i, s.m. – Tocilar (ALR 1956: 509; Bârsana, Borşa). – Din germ. Schleifer “şlefuitor” (MDA).

şlam, s.n. – (min.) Amestec de apă cu particule fine, rezultat în urma procesului de prelucrare a minereurilor la instalaţiile de preparare (Gh. Pop 1971: 98). – Din germ. Schlamm “nămol”.

şléngher, s.n. – v. şfenchel.

şlí, s.f. – Bască, şapcă, fes (Bârlea 1924; Lenghel 1979): “Unde văd un domn cu şlică, / Toată mintea-n jos îmi pică” (Bârlea 1924: 186). – Din işlic “căciulă de blană sau de postav” (< tc. başlik).

şlífără, şlifere, s.n. – Traversă; lemnul care uneşte pereţii laterali ai digului construit pe malul apei din bârne de lemn (Gh. Pop 1971: 87). – Probabil din şlaif, şlais “stăvilar prin care se reglează debitul apei din canalul morii”, formă atestată în Trans.; Sau din şlif “porţiune neşlefuită a unei piese” (< germ. Schliff).

şling, -uri, s.n. – Colţi mici la cămaşa ţărănească; broderie (Hotea 2006). – Din germ. Schlinge “laţ, ochi” (MDA).

şogu, -ăi, s.m. – v. şagău.

şógor, -i, s.m. – 1. Cumnat; rudă prin alianţă. 2. Termen de adresare între bărbaţi (în glumă): “Eu cu câţi mă întâlnesc / Ei tăţi şogor mă numesc” (Memoria 2001: 99). – Din magh. sógor “cumnat”; Cf. germ. Schwager “cumnat” (Ţurcanu 2005).

şóhan, (şuhan), adv. – Niciodată: “Eu să n-am noroc şohan” (Papahagi 1925: 167). – Din magh. soha “niciodată”.

şolbóc, s.n. – (mil.) Cazarmă militară (Memoria 2001). – Din germ. Schildhaus(wache) “ghereta santinelei” (Ţurcanu).

şold, -uri, s.n. – Şunca de porc care se pune la murat şi la afumat iarna şi se fierbe de Paşti (Radu 1941). – Din germ. Schulter “umăr”, prin interm. pol. szoldra (DER).

şoldán, -i, s.m. – Purcel (gras) de câteva luni. Atestat în Trans. şi Maram. – Din magh. süldö (MDA).

şolomonár, -i, (solomonar, şolomar), s.m. – (mit.) 1. Vrăjitor, vraci investit cu puteri supranaturale, capabil să aducă ploaie, furtună, grindină: “Şolomonarii aceia au cetit pe stele. De pe stele ştiau cum merge vremea (…). Venea şi ne spunea: Amu mâine va ploua. Şi el căta pe stele. El ştia când va ploua şi când va fi vreme bună. Ştia ce călduri vor fi peste an” (Bilţiu 1999: 75). 2. Personaj legendar: “Când vine ploaia, zâce că vin şolomonari”; “şolomonariu vine pă balaur înaintea ploii” (Calendar 1980: 107). – Termenul a fost pus în legătură cu Solomon + suf. -ar (faimosul rege biblic). Dar denumirea a fost der. şi din germ. Schulmäner, pornindu-se de la credinţa populară potrivit căreia şolomonarul trece prin şcoală. În alte termenul a fost pus în legătură cu legendarul bazileu grec, care şi-a asumat prerogativele meteorologice ale lui Zeus (A. Oişteanu, în REF 1990: 319); De la Solomon, datorat mai ales tradiţiei reprezentate de cartea populară Solomon şi Marculfo (Şeineanu cf. DER.)

şolóng, -uri, (şalang), s.n. – Curele de piele cu care se împodobeau boii (Bârlea 1924): “Nice boi cu şolonguri” (Bârlea 1924 I: 200; Ieud). – Din magh. sallang “zorzoane” (MDA).

şontoróg, -oagă, adj. – Şchiop, infirm. – Din şont “şchiop”, cf. magh. dial. czomtorag.

şopârlíţă, -e, (şopârlaiţă), s.f. – 1. (med.) Anghină difterică: “Dacă omu are năduşeli şi-l strânge la grumaz şi de-abia poate răsufla, atunci zicem că-i beteag de şopârlăriţă” (Bârlea 1924 II: 379); “Luăm miere de stup şi zicem: Şopârlăriţă lungariţă, / Fugi de la (cutare). / Să mergem, să fugim, / Că iese neagra tomoiagă / De sub pat, / De sub hat…” (Bârlea 1924: 381). 2. Numele a două plante erbacee (Veronica orchidea şi Parnasia palustris). – Din şopârlă (termen autohton, cf. alb. shapi) + -iţă.

şoprón, şoproane, (şopru), s.n. – Construcţie de lemn pentru protejarea furajelor împotriva ploii şi zăpezii; oboroc. “Patru stâlpi de lemn lungi de 7 m., legaţi atât în partea de sus, cât şi jos, cu bare de lemn în formă de pătrat, cu latura de circa 3,5 m. (…) Pentru ca fânul să nu se depoziteze pe pământ, la circa 50 cm. de pământ sunt aşezate lese împletite din nuiele de alun. (…) Acoperişul are forma unei piramide” (idem). Construcţii de acest tip au fost înregistrate în Olanda, având absolut aceiaşi structură şi înfăţişare precum cele maramureşene (Paul Petrescu). – Din germ. Schoppen (DER, DEX).

şorî, vb. tranz. – 1. A înnegri, a urâţi. 2. A îmbolnăvi (Memoria 2001). – Din şor “urât”.

şoríc, s.n. – Piele de porc pârlită sau opărită după tăierea animalului. – Cuvânt autohton (Russu 1981); Cf. sor (MDA).

şoricíe, adj. – Oi negre la care (cu trecerea anilor) li se decolorează lâna devenind roşiatică-cenuşie, asemănătoare cu a şoarecelui de câmp (Georgeoni 1926: 31). – Din şoarece (< lat. sorex, -icis).

şoróglă, s.f. – v. şereglă.

şorompu, s.n. – v. şarampău.

şorú, -e, s.f. – Colţari metalici la potcoavele cailor (pentru drum de iarnă). – Din şurub (< germ. dial. Schraube).

şoş, -i, (şeş), s.m. – Stâlp, bârnă, grindă. – Din magh. sas(fa) (MDA).

şoştoá, -e, s.f. – Butuci groşi la poarta haitului (barajului). Termen frecvent în limbajul muncitorilor forestieri mai vârstnici (Gh. Pop 1971: 87); crainer – Din şoş “stâlp, bârnă” + -toacă.

şovár, -i, s.m. – v. şuvar.

şpan, -i, s.m. – (În Transilvania Evului Mediu) Viceconte, viceguvernator al unui comitat maghiar, subprefect. În Maramureş are şi sensul de prefect (v. Bârlea 1924: Lenghel 1979) sau logofăt (Ţiplea 1906): “Nu-mi dau mintea cât o am / De binele unui şpan” (Bârlea 1924 II: 265). Şpan, nume propriu. – Din magh. spán, ispán “prefect” (DER).

şpárgă, şpărgi, s.f. – Funie, frânghie, sfoară groasă: “Fie-i femeia şparga / Şi nănaşa temniţa” (Bârlea 1924: 91). “Hai de împleteşte nişte şpărgi, că ne trebe la căpestre la cai, că ale vechi îs rupte toate” (Bilţiu 1999: 188; Deseşti). – Din magh. spárga “sfoară”; cf. germ. Spagat (Ţurcanu 2005).

şpaţír, -uri, (şpaţâr), s.n. – Plimbare (Lenghel 1979). În Trans. şi Maram. – Din germ. Spazier(gang) “plimbare”.

şp, -e, s.f. – 1. Iarbă (otavă) mică, greu de cosit (Hotea 2006). 2. Şpâhe, poreclă pentru locuitorii din Săcel-Maramureş; “pentru că în loc de plete, ca la ceilalţi maramureşeni, capul lor de abia e acoperit cu câteva firicele de păr” (Papahagi 1925). Şpihu, poreclă în Vadu Izei (ALR 1969: XVI). – Probabil din pihă “puf de pasăre; scamă”.

şpérlă, -e, (sperlă), s.f. – 1. Cenuşă fierbinte amestecată cu jăratic; spuză. 2. Praf, pulbere: “Şi, Doamne, ce furtuni veneau înaintea ei (a Dochiei) şi după ea şi ziceau că se va face şperlă” (Bilţiu 1999: 90; Săliştea de Sus). – Et. nec. (DER, DEX).

şpesá, vb. tranz. – A cheltui (Memoria 2004). – Din germ. Spesen “cheltuieli”, cf. it. spesa “cheltuială, cost”.

şpil, (şpir), s.n. – Şmecherie, pont. – Din germ. Spiel “joc, partidă” (Ţurcanu 2005).

şpir, -uri, (ştir), s.n. – Lanţ: “În seara de Anul Nou se lega masa cu şpir pentru ca familia să rămână unită” (Memoria 2001: 20; Săliştea de Sus). – Germ. Sperrkette “lanţ; cătuşe”.

şpor, -uri, s.n. – Sobă cu plită: “Pt’iroştele firb pe şpori, / Fetele aşteaptă peţitori” (Memoria 2001: 23). – Din germ. Sparherd “sobă” (Ţurcanu 2005).

şpreáncă, s.f. – Băutură alcoolică din fructe fermentate; ţuică: “Colinda este răsplătită cu câte un pahar de şpreancă, prăjituri şi fructe” (Faiciuc 1998: 195; Dragomireşti). – Et. nec.

şpur, -i, s.m. – Copil nelegitim (din flori), bastard; mărândău, copt’il. Termen atestat exclusiv în zona Săcel-Moisei-Borşa (ALR 1969: 199). Scurtu (1966: 76) consideră că centrul de iradiere este Năsăudul deoarece aici este unicul termen cunoscut pentru “copil nelegitim” şi în această zonă s-au atestat numeroase derivate: şpurian, şpuroaică, răsşpuri (“şpurii şpurilor”). – Lat. spurius, -a, -um, cf. it. spurio, sespurio (N. Drăganu); Din srb. špure “miel fătat înainte de vreme” (Puşcariu 1926); Rus. sporok “avort, bastard” (Binder 1932).

ştalu, -auă, s.n. – 1. Grajd, poiată: “Ca mujderu la ştalău” (Ţiplea 1906: 449). 2. Coteţ. – Din srb. štalog (Candrea), der. din germ. Stall (DER), sau din staul “grajd”.

şteámp, -uri, s.n. – (min.) Instalaţie hidraulică pentru concasarea minereurilor aurifere, utilizată începând cu sec. XIV-XV (Şainelic 1986). – Din germ. Stampf “şteamp”; Din germ. (Poch)Stempel (Ţurcanu 2008: 80).

şteáp, -uri, s.n. – 1. Bucată de lemn. 2. Vreasc: “Îs ca pomii dezgrădiţi: / Care pângă dânşii trec / Cu şteapuri îi ştepuiesc” (Memoria 2001: 113). – Din srb. štap, der. din germ. Stab “baston”.

ştéde, -ii, s.f. – (bot.) Ştevie, măcriş. Plantă legumicolă perenă, cu frunze alungite, folosită în alimentaţie (Rumex pattientia). Proprietăţi laxative, diuretice, depurative, indicată în curele de mineralizare de primăvară (Dumitru, 1990, 453). – Din sl. štavije.

ştérgură, -i, (ştergar, ştergător), s.f. – 1. Prosop; ştergură de obraz; se ţese din cânepă, cu zimţişori la capete. 2. Piesă textilă de mari dimensiuni, ţesută în patru iţe, ornamentată cu motive geometrice sau florale; se atârnă la icoane sau blide: “Pe pereţi, cu şterguri multe” (Calendar 1980). – Din şterge “a curăţa” + -ură (DER, DEX).

şterţ, -uri, s.n. – Băţ crăpat la un capăt, cu care se amestecă ingredientele din care se prepară urda (Papahagi 1925; Georgeoni 1936). – Din germ. Sterz (Papahagi; DEX).

şticărái, s.n. – 1. Dantelă (Coman 2004; Moisei). 2. Broderie (Bulgăr 2007). – Din germ. Stickerei (MDA).

ştiól, -uri, s.n. – 1. Galerie de mină. 2. Locul pe care se intră în mină (Papahagi 1925). 3. Canal (Şainelic 1986). 4. Peşteră. 5. Horn, coş (Faiciuc 1998). 6. Partea de deasupra cuptorului ţărănesc, pe care se doarme (Hotea 2006): “Să rămâie numai ştiolu, / Să mă iubesc cu fecioru” (Bârlea 1924 II: 271). Ştiolu, munte în Borşa (Papahagi 1925: 360). – Germ. Stollen “galerie”, cf. ucr. štolnja (Drăganu cf. DER).

ştí, -e, s.f. – (mit.) Personaj din mitologia populară, imaginat ca o fiinţă care protejează apele, pădurile. – Din ngr. shíma (DEX).

ştimp, -uri, s.n. – Stâlp de gard (în Bârsana, Berbeşti); şăranţ (ALR 1971: 282): “La ştimpuţu vraniţii / Şade mama miresii” (Bârlea 1924). – Cf. şteamp (MDA).

ştióp, s.f. – (pop.) Şchiop. Măsură populară de lungime, egală cu distanţa de la vârful degetului arătător, când cele două degete sunt îndepărtate la maximum unul de altul: “Numa omu / Cât şt’iopu” (Papahagi 1925: 290). – Lat. *excloppus (DEX).

ştir, -uri, (şpir), s.n. – Lanţ (Lenghel 1979; Hotea 2006). Atestat doar în Maramureş. – Et. nec. (MDA).

ştíră, adj. f. – 1. Stearpă (ALR 1969: 213). 2. (ref. la oaie) Năzdrăvană; “care face semn, care ştie (ce va fi), care povesteşte” (Latiş 1993: 117); vâlfaşă. – Termen autohton (Russu), cf. alb. štiërrë.

ştiubéi, ştiubeie, s.n. – Stupină tradiţională, confecţionată din trunchiuri de copac, utilizată la bărcuitul albinelor: “Ştiubeiele tradiţionale s-au mai confecţionat şi din nuiele împletite, unse pe partea exterioară cu argilă în amestec cu bălegar. Au formă conică. S-au mai confecţionat şi din papură sau paie răsucite în funii, ori din scândură, în formă de trunchi de piramidă. Ştiubeiele erau aşezate pe prispa laterală a casei, înspre grădină, mai rar în grădină, în construcţii special amenajate (şopron sau rafturi). Toamna stupii se afumau cu pucioasă, pentru a omorî albinele în vederea recoltării mierii (Dăncuş 1986: 62). Apicultura, creşterea albinelor, s-a practicat abia din sec. XV-XVI (Vlăduţiu 1973). – Din ştiob (< ucr. štub) + -ei, germ. Stube.

ştiucătór, -i, s.m. – Bârnă groasă de lemn, care susţine cornii casei (Ieud, 1987). – Din ştiuc “bucată, fărâmă” (< germ. Stück) + -ător.

ştiú, -e, s.f. – 1. Uscător de fructe (Memoria 2001); bujdei. 2. (în Trans.) Prelungire a hornului, prin care iese fumul în pod, la casele fără coş. – Et. nec. (MDA).

ştiú, -uri, (şturţ), s.n. – Vas mic de fier în care se pune praf de puşcă şi se loveşte cu un ciocan mare, producând astfel o detunătură foarte puternică (Morariu 1937): “În acest timp se mai împuşcă cu ştiurţul…” (Morariu 1937: 144; la Ruptu Sterpelor). – Din germ. Sturz “cădere, prăbuşire, năruire”, ref. la detonarea unor sectoare miniere pentru exploatarea zăcămintelor.

ştoá, ştoci, (ştocă, ştiocă, ştioacă), s.f. – Unealtă cu coadă scurtă, cu tăiş metalic, lat, de formă trapezoidală, de dimensiuni mai mici decât sapa şi mai robustă; se foloseşte pentru săparea terenurilor pietroase sau rădăcinoase. – Cf. germ. Stock, Stich, Stichel (MDA).

ştraifu, -auă, s.n. – Construcţie de bârne, umplută cu piatră, care se face pe malul unui râu, pentru a-l consolida sau a feri plutele de lovituri. – Cf. germ. Streichwerk (MDA).

ştráiveg, -uri, s.n. – Drum forestier prevăzut cu traverse de lemn. – Din germ. Streifweg (MDA).

ştrampoház, s.n. – (mil.) Camera unde se face împărţirea şi schimbarea veşmintelor la militari (Bârlea 1924): “Cum am fost la vărtăhaz / Ş-am şezut în ştrampohaz” (Bârlea 1924: 7). – Cf. germ. stramm “milităreşte”.

ştréc, s.n. – Cale ferată (în Trans., Banat, Maram. şi Bucov.): “Fata Pădurii umblă noaptea horind pe ştrec” (Bilţiu 1999: 196). La ştrec, fânaţe în Cufoia-Lăpuş (Vişovan 2002). – Din germ. Strecke (= Eisenbahnstrecke) “linie ferată” (Ţurcanu 2008:85).

ştric¹, -uri, s.n. – Unitate de măsură pentru concentraţia de alcool; grad alcoolic: “Horincă de 60 de ştricuri” (Lenghel 1979). – Din germ. Strich.

ştric², s. – Funicular (atestat doar în Maram.). – Din ştric “frânghie” (< germ Strick).

ştrímflu, -i, (la pl., ştrifli, ştrinci, ştrinji), s.m. – Ciorap. – Din germ. Strumpf “ciorap”, săs. Strümpfl, prin jargoul evreiesc (Papahagi 1925).

şúbler, -e, s.n. – Zăvor, închizător (de regulă la sobă, cu ajutorul căruia se reglează căldura). – Din germ. Schober, Schieber (Ţurcanu 2008: 89).

şuc, -uri, s.n. – 1. Bucată de brânză şi mămăligă rotunjită în mână. 2. Nod mai mare făcut la un capăt al ştergarului (Memoria 2001). – Cf. şucată “bucată mare (de carne, de pâine)”.

şúchet, adj. – Năucit, buimăcit; nebun, smintit: “…Dacă o văzut că fecioru este prea şuchet, nu mai stăteau de vorbă cu el” (Bilţiu 1999: 314). – Din magh. süket “surd” (Puşcariu, Scriban).

şudéşcă, s.f. – “Oarece de lemn cu care se vântură grăunţele când îmblătesc” (Papahagi 1925). – Et. nec.

şug, -ăi, s.m. – Termen peiorativ pentru maghiarii din Maramureşul istoric: “Deoarece tăietorii de sare din Ocna Şugatag şi Coştiui sunt unguri colonizaţi, pentru maramureşeni, mai mult ironic, toţi ungurii sunt şugăi” (A. Radu 1941: 114). – Din magh. sovagó > rom. şagău, şogău “lucrător în mina de sare”.

şug, s.n. – Pârâu; apă curgătoare peste care poţi trece cu piciorul; vâlcea, vale (ALR 1973: 676): “Pe margine de şugău / Paşte drag murguţu meu” (D. Pop 1970: 141). Şugău, vale în hotarul Sighetului (Ţiplea 1906). Şugău, localitate rurală, limitrofă oraşului Sighet, în prezent cartier al acestui oraş. “Să te bată-atâta rău / Câtă frundză pă Şugău” (Ţiplea 1906: 482). – Din magh. sugó (Ţiplea).

şugár, -ă, adj. – Suplu, subţire: “Tăt cu bouţ bourel / Şi-ntre coarne şugărel” (Calendar 1980). – Magh. sugár “rază” (Cihac cf. DER).

şugubí, -e, (şugubdină), s.f. – Necaz, nenorocire, groază: “Lasă puşca-n şugubdină, / Vin’ acas’ pe-o săptămână” (Bârlea 1924 I: 100). “Mănânce-te şugubina, bida!” (Faiciuc 1998: 96). În expr. a fi de şugubină = a fi de groază, de râs, de mirare (Bârlea 1924). – Din sl. dušegubina (DEX).

şuguí, şuguiesc, vb. intranz. – A glumi: “Eu cu mândra şuguiesc, / E gânde’ că o iubesc” (Şteţco 1990: 276). – Din şagă “glumă” (< sl. šega, šuga) + -ui.

şuhárcă, s.f. – Crema laptelui fiert din care se face unt (Papahagi 1925). – Et. nec. (MDA).

şúmăn, (şuman), adj. – Pilit, cherchelit, vesel, bine dispus; homot’it, trencheş (ALR 1969: 228). – Sl. šumǐnǔ (Cihac cf. DER).

şumení, vb. refl. – A se îmbăta, a se pili: “Închină mamei şi tatei / Doar ei s-or şumeni”  (Bârlea 1924: 87). – Din şuman, şumăn “beat”.

şú, -i, s.f. – Construcţie anexă a gospodăriei tradiţionale maramureşene, utilizată pentru depozitarea utilajelor agricole, a instalaţiilor, a fânului (în pod), iar lateral era amenajat grajdul animalelor: “Podul era aşezat numai pe încăperile destinate grajdurilor. În el se păstrau furajele. Asfel, şura nu avea pod, rămânând deschisă până la acoperiş. În şură se mai păstrau furcile, greblele, plugul, grapa, jugurile, anexele de la căruţă, precum şi căzile în care vara şi toamna se pun fructele la fermentat”. Porţile de la şură (ornate în exterior) sunt mari, astfel încât se punea pătrunde cu căruţa plină cu fân (Dăncuş 1986). “Da tu, tată, de mi-i da / Ardă-ţi casa şi şura” (Calendar 1980: 134). – Din germ. dial. Schur (DEX); Germ. Schuer, prin intermediul ucr. šura (DER); Săs. schûren (Ţurcanu).

şurguluí, şurguluiesc, (şurlui), vb. tranz. – A spăla, a curăţa; a t’icăzi: “Nice n-oi şurgului, / P-a vost cuptor n-oi sui, / La voi n-oi găzdălui” (Papahagi 1925: 194). – Din magh. súrol (MDA).

şuşcá, (şuşcăvă), adj. – (Ref. la oi) Cu lâna scurtă (Georgeoni 1936). – Probabil din srb. šiška.

şuştác, s.n. – Instrument de măsurat, în lungime totală de 1 metru, confecţionat de obicei din 5 segmente, gradate, de 20 cm. fiecare; segmentele sunt rabatabile, prinse între ele cu nituri de fier (Nistor 1977). – Et. nec.

şúştăr, şuşteri, (şuşter), s.m. – Cizmar, pantofar. Şuşteru, poreclă în Rohia (Birdas 1994: 83). – Din germ. Schuster “cizmar”.

şuştór, -i, (şustor), s.m. – Braţul de lemn de pe crângul morii, între care intră măselele de la moară (ALR 1956: 163). – Cf. şiştor.

şut¹, -uri, s.n. – Durata unei zile de lucru a unui miner; schimb. – Din germ. Schicht “schimb, durată” (DEX).

şut², -ă, (ciut), adj. – (ref. la animale cornute) Fără corn; ciut, ciunt; sau cu corniţe foarte mici: “Cu oi şute şi cu şchioape” (Papahagi 1925: 121). – Termen autohton, cf. alb. shut (Hasdeu 1894, Philippide 1928, Rosetti 1962, Russu 1981, Brâncuşi 1983).

şutu,-uri, s.n. – Uscător de poame: “De-i şede până la toamnă, / Usca-m-oi ca şi o poamă; / Ca o poamă pe şutău, / Mândruluţ, de dorul tău” (Bârlea 1924 II: 42). – Din magh. sűtõ “cuptor”.

şúvar, (şovar), s.m. – (bot.) 1. Plantă erbacee, din familia gramineelor, cu paiul subţire şi aspru (Poa trivialis); “iarbă rea, iarbă ca ovăzu” (Papahagi 1925); “iarbă slabă, fără suc” (Bud 1908): “În grădina cu şugar / Să-mi petrec lumea cu-amar” (Papahagi 1925: 208). 2. Loc şuvar “locus arundinosus” (Bud 1908). 3. Specie de măr pietros, fără suc, care se coace toamna târziu; mere de iarnă, mere bătrâneşti. – Din ucr. suvar (DEX).

şuvéi, şuveie, s.n. – Băţ scurt; ciomag, bâtă (Memoria 2001). – Et. nec. (MDA).

T

 ta, s.m. – Vocativ pentru tată “părinte” (ALR 1969: 181). – Lat. tata.

tab, -uri, s.n. – (mil.) 1. Tabără (militară). 2. (înv.) Armată, oaste. ■ “La capătu văii mele / Să bat două taburi grele / De răgute tinerele” (Papahagi 1925: 168). – Probabil din magh. tabor (< sl. taborŭ sau direct din tc. tabur).

táblă, -e, s.f. – 1. În expresia Tabla Ţării = Curtea de Casaţie (ALR 1965: 996). 2. Carte funciară (ALR 1956: 145). – Din sl. tabla (< lat. tabula).

tabuláţie, -i, (tăbulaţie, tablău), s.f. – Carte funciară, cadastru: “Au măsurat pământu’ şi de-atunce s-o făcut tăbulaţiile” (Papahagi 1925: 324). – Din tablă “tabel, indice” + -aţie.

tálant, -uri, s.n. – Acareturi, anexe pe lângă o gospodărie. Atestat doar în Maram. – Et. nec.

táler, -e, s.n. – Monedă de argint (austriacă / germană), care a circulat în ţările româneşti: “Ban vechiu, valora 25 de griţari, adică 50 de fileri. Coroane se numeşte tăleriţă, mai ales în satele de munte, unde conservatorismul poporului e mai puternic” (Ţiplea 1906); “C-o vândut asară boi / Şi-o căpătat talere noi / Şi mi-o dat şi mie doi” (Bilţiu 1990: 137). – Din germ. Taller, magh. tallér.

tálger, -e, (taljer), s.f. – Farfurie din tablă sau din porţelan, din care se serveşte mâncarea; blid: “Farfuria e mai d’est’isă, talgerul e mai scufundos” (ALR 1971: 310); “Dulce caş / P-un talgeraş” (Papahagi 1925: 204). – Et. nec. (DER, DEX).

tálpă, tălpi, s.f. – Şatră, tindă (în expresia talpa casei): “L-o lăsat pă talpă-afară” (Bilţiu 1996, 69). – Din magh. talp.

tar, -uri, s.n. – 1. Greutate, sarcină, încărcătură: “…Iar eu în acela ceas aş purcede în tar şi ne-am pierde capul” (Dariu Pop 1938: 50; Fericea). 2. Sac cu grăunţe dus la moară; vipt. 3. Unitate de măsură echivalent cu două berbinţe: “La împărţitul laptelui între sâmbraşi se dă după fiecare cupă de lapte mulsă o bărbânţă, iar după două, un tar (două berbinţe)” (Morariu 1937: 72). – Magh. tar (DEX, DER).

tarboánţă, s.f. – v. târboanţă.

táre, conj. – Sau, ori: “Tare-i brad, tare-i bohaş” (Papahagi 1925); “Tare mai mulţi, tare unu, tot desag” (ALR 1971: 516). – Lat. talis.

tarhón, s.m. – 1. (bot.) Plantă erbacee din familia compozitelor, cu frunze aromate, întrebuinţate drept condiment (Artemisia dracunculus). 2. Chimen, chimion (Carum carvi): “Horincuţă cu tarhon / Nebunit-ai cap de domn” (Calendar 1980: 110). – Din tc. (arab.) tarhun (Şeineanu cf. DER).

tárniţă, -e, s.f. – (înv.) Şa de călărie, confecţionată din lemn (ALR 1971: 374). “Cuvântul mai literar, şa, încă se foloseşte rar şi în înţelesul acel general, ca şi tarniţă” (Ţiplea 1906). – Din ucr. tarnica “care de poveri” (Tiktin, Candrea cf. DER).

táşcă, tăşti, s.f. – Geantă de piele sau din pânză, în care se ţin diferite obiecte, tutunul, banii: “Şi cum avea taşcă mare de piele, a băgat mâna-n taşcă şi a scos din ea câteva mânuri de galbeni de aur” (Bilţiu 1999: 420). Tăşcari, poreclă pentru locuitorii din Firiza (T.B. Dăncuş: 2005). – Din germ. Tasche, prin intermediul magh. táska, ucr. táška (Cihac cf. DER).

tátu, s.m. – (pop.) Tată. “Forma tatu se păstrează numai în rugăciunea Tatu nost” (Ţiplea 1906). – Din tata.

tăbácă, s.n. – Tabac, tutun: “Jâzii ăştia iar o scumpit tăbaca” (A. Radu: 1941). – Din germ. Tabak, ucr. tabak.

tăbuláţie, s.f. – v. tabulaţie.

tăgăduí, vb. intranz. – A nega, a dezminţi: “Şi ea tăgăduia, că nu-i ca el” (Papahagi 1925: 322). – Din magh. tagadni.

tăietór, -oare, s.n. – Butuc pe care se crăpau lemnele de foc. – Din tăia (< lat. *taliera) + -tor.

tăietúră, s.f. – Toponim ce atestă utilizarea sistemului de tăiere a pădurilor pentru obţinerea terenurilor agricole. – Din tăia + -tură.

tămăduí, tămăduiesc, vb. tranz. şi refl. – A vindeca, a lecui: “Rău mă tem că nu mi-a tré, / Dumăta mă tămădé” (Memoria 2001: 107). – Din magh. támadni “a sprijini, a ajuta”.

tămâíţă, s.f. – (bot.) Vineriţă (Ajuga reptans L.); buruiană de sub alun, cearta-casei, frunză-de-orbalţ (Borza 1968). – Din tămâie (< lat. *thymanea) + -iţă.

tăndălí, tăndălesc, (tândăli), vb. tranz. – A păcăli, a înşela: “Da’ Tândală şi el o zâs: Tilili, tilili, cum l-am mai tăndălit” (Bilţiu 1990: 514). – Din Tândală, “prostănac, gogoman, nătărău”, de la tânt, tont (DER); Cf. germ. tändeln “a se ţine de fleacuri” (Ţurcanu 2005).

tăndălít, -a, adj. – Păcălit, înşelat. – Din tăndăli.

tăptălagă, tăptălăgi, s.f. – (ornit.) Prepeliţă, pasăre de grâu; pt’italagă (ALR 1973: 603). – Cf. magh. talpalló (pentru tălpălagă “picior mare”).

tắrhet, -uri, s.n. – Greutate (Lenghel 1979; Bârsana). – Din magh. teher “greutate”.

tărie, tării, s.f. – În expresia cu de-a tărie = vrând-nevrând: “Treabă să mânci cu de-a tărie” (Papahagi 1925). – Din tare (< lat. talis) + -ie.

tăróasă, adj. fem. – (Femeie) însărcinată, gravidă: “Nevasta a fost tăroasă / Şi-o născut fată frumoasă” (Bârlea 1924: 111). – Din tar “sarcină, greutate” + -oasă.

tătárcă, s.f. – (bot.) Mei tătăresc, din care se confecţionează măturile; mălai de mături. Termen general în Transilvania (ALR 1956: 145). – Din sl. tatarka, cf. magh. tatarka (< tc. tat, tatar).

tătăíşă, -e, s.f. – (bot.) Plantă erbacee din familia compozeelor, cu flori galbene (Pulicaria disenterica, Chrysanthemum cinerariae-folium): “O, struţuc de tătăişi, / Mântuitu-te-ai de griji” (Bârlea 1924 I: 190). – Et. nec. (MDA).

tău, -uri, s.n. – 1. Apă stătătoare, lac, baltă: “Când după ploi se adună apa pe un loc arabil sau fânaţ” (ALR 1973: 682). 2. Lac glaciar. Tăul lui Dumitru, rezervaţie naturală situată la poalele vârfului Pleşca Mare (1292 m). Tăul Morărenilor, lac natural în versantul nordic al Munţilor Gutâi (Breb). “Mândrior, de doru tău, / Mă topesc ca inu-n tău” (Calendar 1980: 63). – Din magh. tó “lac”.

tăút, tăuţi, s.m. – Slovac. Tăuţii Măgherăuş, Tăuţii de Sus, Tăuţii de Jos: localităţi limitrofe oraşului Baia Mare. “Au fost odată aici nişte slovaci aduşi poate pentru lucrul minelor şi de aceea i se zice tăuţi” (Iorga 1906: 79). – Din magh. tóth “slovac” (Galdi cf. DER).

tânjá, tânjele, (tânjea), s.f. – 1. Proţap legat de oişte, când se înjugă patru boi (Ţiplea 1906). 2. Tânjaua de pe Mara, obicei agrar, de primăvară (23 aprilie, de Sângeorz), care se practică şi azi în localităţile Hoteni, Hărniceşti şi Sat Şugatag, în care e sărbătorit primul gospodar din sat care a ieşit la arat în anul respectiv. El este purtat, în alai, pe o tânja, de-a lungul satului, până la râu, unde bătrânii rostesc cuvinte menite să influenţeze fertilitatea ogoarelor. 3. (astr.) Constelaţie stelară. – Et. nec. (DEX).

târboánţă, -e, (triboanţă, tarboanţă), s.f. – Vehicul pentru transportul materialelor, alcătuit dintr-o ladă, o roată şi două mânere; roabă (ALR 1971: 250). – Din magh. targonca “roabă”.

tấrlă, -e, (tirlă), s.f. – Suprafaţă împrejmuită pentru adăpostul oilor; staul (Dăncuş 1986). – Cf. srb. trlo.

târnáţ, -uri, -ă, (tărnaţ), s.n. – Pridvorul casei. Prispa din faţa casei închisă cu o balustradă de scânduri cu stâlpi uniţi în partea superioară cu o cunună (Şainelic 1986: 74); şatră (ALR 1971: 251). – Magh. tornac “cerdac, prispă”, cf. ucr. tornác (DER).

târnosí, târnosesc, vb. tranz. – 1. A sfinţi o biserică. 2. A îmblăti, a lovi: “Toată noaptea l-a purtat (…). Şi atâta l-o târnosit, până ce au cântat cocoşii” (Bilţiu 1999: 190). – Scr. tronosati.

techerghéu, -i, s.m. – 1. Derbedeu. 2. Şmecher. 3. Prăpădit. Atestat în Trans. şi Maram. – Din magh. tekergö (MDA).

téglă, tegle, s.f. – Cărămidă roşie din pământ ars (ALR 1971: 245). – Din magh. tégla “cărămidă”.

teglăríe, -i, s.f. – Fabrică de cărămizi: “La poduţ, la t’eglărie” (Bârlea 1924 II: 53). – Din teglă “cărămidă”.

téică, (teucă), s.f. – 1. Coteţ. 2. Valău pentru porci (ALR 1956: 330). 3. Cutie mişcătoare prin care trec grăunţele din coş înainte de a cădea între pietrele morii (Felecan 1983). – Cf. tău “cupă din lemn cu care se bea apă” (MDA).

teleléu, adv. – În expresia a umbla teleleu = a umbla fără nici un rost: “Nu mă duc pe uliţă, că nu voi umbla toată noaptea teleleu” (Bilţiu 1999: 277). – Din magh. telelö (MDA).

telşấg, -uri, s.n. – Cheltuială (Lenghel 1979). – Din magh. költség “cheltuială”.

teltéu, -auă, s.n. – Coş de nuiele, cu două mânere, pentru uz casnic: “Şi pune-o într-un telteu / Şi o traje la părău” (Bilţiu 1990: 111; Dobric-Lăpuş). – Din magh. töldõ (MDA).

temelíe, -ii, s.f. – În expresia temelia capului = creştetul capului (ALR 1969: 5). – Din sl. temelije.

temetéu, -eie, -auă, (timiteu), s.n. – Cimitirul din afara satului (spre diferenţă de ţintirim = cimitirul de la biserică). În temeteu se îngroapă săracii, taxele fiind mai mici. – Din magh. temetõ “cimitir”.

terfáş, -i, s.m. – Invitat al miresei la nuntă. Formă atestată doar în Maram. – Din terfar (tearfă “zestrea miresei; persoana care duce darul din partea miresei socrului mare” (et. nec.) + -ar) (MDA).

térhet, -i, s.n. – Bagaj, sarcină, greutate: “Să ne scoată sus, la munte / Cu terheti, cu iepe multe” (Memoria 2001: 111). – Din magh. teher, tehesség “sarcină”.

térti, -uri, s.n. – Ogradă: “A sărit peste gard în t’ert’i şi s-a dus” (Bilţiu 1999: 301). – Din magh. térség “regiune”.

terţắu, -ăi, (terţan, terţiu), s.m. – Mior (berbec) care are peste doi ani (Papahagi 1925). – Lat. tertius “al treilea”.

teúcă, teuci, (teică), s.f. – “Lemn scobit în care se păstrează vopseaua (de obicei neagră), cu care se marchează stâlpii înainte de fasonare”; are forma unui vas cu pereţi groşi, de formă dreptunghiulară (circa 10 cm), cu un mâner de lemn la un capăt, pentru prindere (Nistor 1977). – Cf. teică.

tiáră, tiare, (teară), s.f. – 1. Război de ţesut. 2. Urzeală (= totalitatea firelor urzite întinse pe stative). 3. Tiară cu sfoară = unealtă de forma unei vârtelniţe mici, cu mâner de lemn, pe care se înfăşoară sfoara, utilizată în dulgherie şi zidărie (Nistor 1977). – Lat. tela “fir, urzeală; război de ţesut”.

ticăzí, ticăzesc, (ticăzui, ticlăzi), vb. tranz. – 1. A deretica, a curăţa (Papahagi 1925). 2. A călca cu fierul. – Cf. ticarui (MDA).

ticlăzắu, -auă, s.n. – Fier de călcat; voşorlău: “S-o dus lelea la Vişeu / Să-şi cumpere t’iclăzău” (Memoria 2001: 30). – Din magh. téglázó (MDA).

tigneálă, s.f. – v. tihneală.

tídru, s.n. – (bot.) Tuia, “arborele vieţii”; plantă cu frunze perene (Tjuja occidentalis L.). – Et. nec.

tiérş, -uri, s.n. – Toată gospodăria ciobănească; stâna (Ieud, 1987). – Et. nec.

tiérti, -uri, s.n. – Grădină, livadă: “Tot cu fir de măieran / În t’iert’uri la Todoran” (Bârlea 1924: 58). “T’iert’i dzâc domnarii” (ALR 1956: 201). – Din magh. kert “livadă”.

tigoáre, tigori, s.f. – 1. Dihonie, ceartă (Calendar 2007). 2. Om de nimic, fiinţă leneşă. – Et. nec. (DEX).

tihneálă, (ticneală, tigneală), s.f. – Tihnă, linişte, pace, odihnă; noroc: “Să le deie foc şi pară / Dacă n-am avut t’icneală” (Calendar 1980: 49). – Din tihni + -eală.

tihní, (tigni, ticni), vb. intranz. – A trăi în linişte, în pace; viaţă liniştită, lipsită de griji: “Tăte bune şi frumoase ar hi, numai de ne-ar tigni de lumea asta” (Papahagi 1925: 326). – Sl. tichnati “a fi odihnit”, contaminat cu tikniti “a se simţi bine” (Cihac cf. DER).

tílav, -ă, adj. – 1. Ciunt, slut, fără o mână (ALR 1969: 126). 2. Schilod, malformaţie a oaselor de la mâini sau picioare, din naştere (ALR 1969: 170). – Probabil din schilod, cu un intermediar schilav.

tileágă, tilegi, (teleagă), s.f. – 1. Car de transport (Papahagi 1925). 2. Cărucior cu două roate de care se leagă plugul când ară; carul fără loitre (Ţiplea 1906): “Da’ te bagă sub tileagă, / Să-ţi pară lumea mai dragă” (Bârlea 1924: 11). – Din sl. telĕga.

tilíncă, -i, s.f. – 1. Fluier ciobănesc confecţionat din scoarţă de salcie (fără găuri laterale) (Ţiplea 1906): “În mânuţa de-a dreapta / Tăt îmi puneţi tilinca” (Mioriţa). – Din tilinc (onomatopee care imită sunetul de clopoţel).

tilincá, vb. – A cânta din tilincă: “Tilinca şi-a tilinca”. – Cf. tilinc.

tínă, s.f. – Noroi; pământ, lut, glod: “La a mé inimă-i t’ină / Cum i vara la fântână” (Calendar 1980: 57). – Sl. tina.

tíndă, tinde, s.f. – Încăpere mică (un fel de hol) situat la intrarea caselor ţărăneşti. Din tindă se intră în casă (cameră) şi în cămară. În timp, tinda s-a mărit şi a devenit un fel de bucătărie: “Când intra voinicu-n tindă / Clopu’ lui juca pă grindă” (Calendar 1980: 18); “Nin ieşi gazdă până-n tindă” (Bilţiu 1996: 68). – Lat. tenda (< tendere).

tindeícă, -i, s.f. – Unealtă, dispozitiv din lemn sau din metal, folosit la războiul de ţesut pentru întinderea pânzei pe orizontală; are suprafaţa decorată cu motive geometrice mărunte, formând şiruri de linii în zigzag (Stoica, Pop 1984: 52). – Din tinde “a întinde, a extinde” (< lat. tendere) + -ică.

tíngă, tingi, s.f. – 1. Element constructiv; contrafişă (Dăncuş 1986). 2. Bucata de lemn ce leagă picioarele mesei între ele. 3. Lemnul care prinde de-a curmezişul cornii casei între ei; căprior (ALR 1971: 273). 4. Beţele din ştiubei pe care albinele îşi pun fagurii (ALR 1956: 269; Bârsana). – Et. nec.

tingúţă, s.f. – Zgărdan făcut din mărgele mici, de diferite culori (Hotea 2006). – Din tingă + -uţă.

tinós, -oasă, adj. – 1. Noroios. 2. Murdar; cu haine murdare sau nespălate; jegos, hâros, zoios (ALR 1971: 299). – Din tină “noroi” + -os.

tíntă, -e, s.f. – Cerneală (ALR 1973: 693). – Din germ. Tinte “cerneală”, magh. tinta.

tinzuí, tinzuiesc, vb. intranz. şi refl. – A (se) chinui; a tortura, a necăji: “Şi văzui pe mândra mea / Şeapte draci o tinzuia” (Bârlea 1924 I: 117). – Din magh. kinoz “tortură” (Ţurcanu).

tiót¹, -ori, s.n. – 1. Loc unde se împreună bârnele la colţurile caselor; chetoare (Bilţiu 1996). 2. Şnurul cu care se leagă gulerul cămăşii bărbăteşti (Dăncuş 1986). – Et. nec.

tiót², -uri, s.n. – Strigăt, chiot. – Cf. chiot (din chiu).

tiotít, -uri, s.n. – Strigătură (la horă): “T’iot’itul l-am ibdit / Şi-acela m-o-mbătrânit” (Lenghel 1979: 164). – Din tiot² + -it.

tiralexa (chiraleisa) – Obicei de Bobotează practicat de copii: “Tiralexa, Doamne, / Grâu de primăvară / Şi-n pod şi-n cămară” (Memoria 2001: 157). – Din gr. Kyrie eleison “Domnul fie lăudat”, formulă liturgică a cultului ortodox.

Tisa – (top.) 1. Curs de apă ce izvorăşte din M-ţii Cernahora, la NE de M-ţii Maramureşului. În perioada antică: Patissus, Pathissus, Tisia. Mai demult, Maramureşul se întindea până la izvoarele Tisei. În prezent, Tisa formează, pe o porţiune, graniţă de stat cu Ucraina, despărţind Maramureşul istoric în două: “Tisă, Tisă, apă iute, / Ce zii tulbure din munte” (Lenghel 1979: 156). 2. Localitate în Maramureş (denumirea veche: Virişmort) – “Numele Tisa, având sunetul analog cu Porolissum, Potaissa, Tiasson, se presupune a fi de origine dacică” (Mihaly de Apşa 1900: 32).

tísă, tise, s.f. – (bot.) Arbore sau arbust din familia coniferelor, cu frunze lungi, aciculare, lucioase; poate atinge peste 1.000 de ani (Taxus baccata): “Sub creangă de tisă verde” (Calendar 1980: 5). Supranumit arborele de fier al Carpaţilor; din acest lemn se confecţionează cuiele de lemn ale bisericilor maramureşene, arcurile şi săgeţile medievale, brăzdarele plugurilor din lemn etc. Păcurarii îl tăiau pentru a-şi feri oile să mănânce din acele lor otrăvitoare. Exemplare seculare: în Baia Mare, pe str. Lăcătuş şi pe Valea Roşie, în Sighet, lângă laboratorul spitalului, pe str. Dragoş Vodă şi la Făget. Mai există pâlcuri de tise în M-ţii Maramureşului (Vaser, Repedea, Bistra) şi în Rezervaţia Pietrosul Rodnei. – Din sl. tis, tisa.

tiság, tisauă, s.f. – Curea, şerpar: “Tisău tău cel bumbd’it / Tăt în sânge-i tăvălit; / Şi cureaua ta cea lată / Tătă-i în sânge-ngropată” (Ţiplea 1906: 505). – Din magh. tüszö “şerpar”.

tísăliţă, -e, s.f. – Borş. Se face din apă călduţă, cu comlău de mălai, mniez de ptită de mălai, tărâţă, sare, cimbru. “O samă o beu în loc de apă”. “Demult, în post, tătă lumea făcea tisăliţă” (Memoria 2001: 40). – Din sl. kiselŭ “acru”, cf. srb. kiselica, ucr. kyselyca (DER).

tist, -uri, s.n. – (mil.) 1. Ofiţer, comandant. 2. Funcţionar public (Bud 1908): “Să-mpuşcăm tisturile” (Bârlea 1924: 13). – Din magh. tiszt “ofiţer”.

tístaş, -ă, adj. – Curat: “Tistaş şi curat, / În doniţă strecurat” (Memoria 2001: 56). – Din magh. tiszta “curat”.

tistuláş, -uri, s.n. – Băutură alcoolică obţinută prin dublă distilare; horincă. – Din magh. tisztálás (MDA).

tistulí, tistulesc, (distuli, dustuli), vb. tranz. – A fierbe horinca a doua oară, a distila (ALR 1956: 252). – Din magh. tisztál (MDA).

titíe, titii, s.f. – Partea rotundă a pălăriei: “Da’ să-m scrie numele / Pă t’it’ia clopului” (Papahagi 1925: 271). – Cf. tichie (< tc. takke).

tizărói, -oaie, (tizeroi), s.f. – (bot.) Plantă căţărătoare ce creşte în pădure, pe trunchiuri de arbori (Papahagi 1925): “M-or jeli şi mândrele…/ În tri joi, cu tizăroi” (Bârlea 1924 I: 106). – Probabil din tisă sau tisar.

tízăş, -i, (tizeş), s.m. – 1. Garant, chezaş. 2. Organizator al dansului. – Din magh. kezes.

tizmáş, -i, s.m. – Duşman, potrivnic, invidios: “Beu-ar şi tizmaşii mei, / Să crape inima-n ei” (Şteţco 1990: 339). – Der. dial. din pizmă “invidie, ciudă” (< sl. pizma).

toácă, toace, s.f. – 1. Placă de lemn pe care se bate ritmic, cu două ciocănele, pentru a se anunţa serviciul religios la biserică sau pentru a face un anunţ în sat. În exp. uscat ca o toacă = foarte slab. Ucigă-l toaca = diavolul. 2. Despre o încăpere care rămâne goală prin furt sau prin confiscarea bunurilor din ea. 3. (astr.) Numele popular al constelaţiei Pegas. – Der. regr. din toca “a ciocăni, a lovi, a bate” (< lat. *toccare).

toág, -uri, s.n. – Avere, proprietate; câmp, imaş (atestat în Ieud, Seini, Buşag şi Bicaz). Pe toag, toponim în localitatea Buşag (Tăuţii Măgherăuş). Toagul nemţilor, toponim în localitatea Bicaz (necropolă tumulară din epoca bronzului). Vezi şi tog “proprietate prin comasarea unor terenuri” (Bulgăr 2007). – Din magh. tag “lot, parcelă” (MDA).

toaít, s.n. – Aliaj din argilă din care se confecţionau, în trecut, pipele (Hotea 2006). – Et. nec.

toc, -uri, s.n. – 1. Teacă. 2. Vas de lemn în forma unui trunchi de con; bute, bărbânţă, putină; cofă, jântălău (ALR 1971: 356). 3. Învelitoare, pânză în care se pun penele la pernă; dos de perină, perinoc, toc de căpătâi. 4. Cadru de uşă sau de fereastră. 5. Condei. – Sl. tokŭ, cf. magh. tok.

tocánă, -e, s.f. – (gastr.) Mămăligă; făină de mălai fiartă în apă cu sare. Termen utilizat doar în satele de pe Mara şi Codru, până în Vad şi Săpânţa; coleşă (pe Iza şi Vişeu) (ALR 1971: 519). Termen atestat doar în Maramureş şi Sătmar; în restul ţării se foloseşte invariabil mămăligă (ALR 1965: 1111). – Din magh. tokány (MDA).

tocănắu, (tocăner), s.n. – Băţ cu care se amestecă mămăliga (tocana); făcăleţ (ALR 1971: 520). – Din tocană + -ău.

tocmíş, -uri, (tocmeală), s.n. – 1. Înţelegere, negociere, târguială; acord, convenţie. 2. Logodnă: “Vine şi vameşul / Şi ne strică tocmişul” (Bârlea 1924 II: 249). – Din tocmi (< sl. tŭkŭmiti) + -iş.

tocormán, -uri, s.n. – 1. Nutreţ obţinut din plante furajere. 2. Ovăz (sau porumb) semănat des şi recoltat ca nutreţ. Atestat doar în Trans. şi Maram. – Din magh. takarmány (MDA).

toflánă, adj. – (ref. la găini) Cu pene pe lăbi (Faiciuc 1998). – Cf. toflă (< germ. Toffel “papuc”).

tofológ, -i, -loagă, (toflagă), adj. – Om leneş, care se mişcă greu; molâu (Hotea 2006). – Cf. fofolog.

tói, -uri, s.n. – Ceartă, sfadă. – Din tc. toy “banchet, ospăţ” (DER, DEX).

toí, toiesc, vb. intranz. – A certa, a mustra, a sfădi: “Cu armele ţurgăluind / Şi din gură jib toind” (Bârlea 1924: 9). – Din toi “ceartă”.

toít, -ă, adj. – Certat (cu cineva): “Faceţi bine şi viniţi, / Să nu umblăm şi noi toiţi” (Bilţiu 1990: 72). – Din toi “ceartă” + -it.

tojmági, (toşmaj, tuoşmaj), s.m. – (gastr.) Tăiţei (paste făinoase); laşt’e, răstăuţe: “Mi-ai făcut nişte tojmaji, / Numai cu boii să-i traji” (Bilţiu 1990: 93). Termen atestat în zona Vişeu, Moisei, Borşa (ALR 1971: 305). Circulaţie intensă în zona Moldovei. Toşmag, poreclă în Dragomireşti. – Din tc. tutmac, cf. rus. tukmacĭ (DER).

tolcér, -e, s.n. – Pâlnie. – Din magh. tölcsér “pâlnie”.

tolopắţ, -uri, s.n. – Deschidere circulară situată lângă vatra cuptorului cu şăs şi utilizată pentru uscarea obiectelor în timpul iernii. Acest adaos al vetrei, întâlnit la cele mai vechi forme de cuptoare din Lăpuş, este caracteristic zonei şi apare extrem de rar în alte părţi ale ţării (Stoica, Pop 1984: 81). – Et. nec.

tomálă, -ele, -i, s.f. – 1. Întocmire, învoială (Ţiplea 1906). 2. Ospăţ înainte de nuntă; credinţă, logodnă (Memoria 2001). – Din s. dial. tomneală “potrivire”.

tómna, (tumna), adv. – Tocmai, chiar: “Facu-şi drum pe unde nu-i, / Tumna p’ângă casa lui” (Calendar 1980: 99). – Din tocmai (< sl. tŭkŭma).

tomní, tomnesc, (tocmi), vb. tranz. – 1. A repara, a drege: “Şi-o bătut mama pe tata / De ce n-o tomn’it covata” (Calendar 1980: 16). 2. A aranja, a ordona: “Zină batăr până-n prag / Şi-mi tomn’e cununa-n cap” (Memoria 2001: 108). – Din tocmi “a repara” (< sl. tŭkŭmiti).

tomoiágă, s.f. – 1. Iarbă cosită (Antologie 1980): “Mai bine, mândruţ, m-oi fa / Tomoiagă pă dumbravă, / M-a ciunta cui i-oi si dragă” (Antologie 1980: 320). 2. Toponim în Maramureş. 3. Nume frecvent în zona Moisei. – Et. nec.

ton, -uri, s.n. – 1. Vas de lemn în care se pune varza la acrit; budâi (ALR 1971: 331): “De curet’i din ton, murat” (Calendar 1980: 16). 2. Butoi din doage de lemn în care se ţine vinul; bute (ALR 1971: 487). – Din germ. Tonne “butoi” (MDA).

topăncúţ, s.m. – 1. Opincă. 2. Papuci (de obicei croşetaţi) (Birdaş, 1994, Rohia). – Din topancă (< magh. topánka); germ. Opanke “opincă”.

topílă, -e, (topt’ilă), s.f. – Groapă cu apă unde se pune cânepa la topit şi care are un şanţ de intrare a apei şi un altul de scurgere, amenajate pe malul unei ape: “De-ai fi tu bărbat cu milă / Duce-o-ai şi la topt’ilă” (Bilţiu 2002: 250). – Din srb. topilo (MDA).

torcăţắl, s.m. – v. turcăţăl.

torján, -uri, s.n. – Coada de lemn a măturii: “Cu torjanu măturii” (Bârlea 1924: 201). – Cf. strujan (din struji “a strivi, a ciopli”).

torojní, torojnesc, (toroşti), vb. refl. – A se zdrobi: “Ş-o picat badea pe oauă, / Oauăle s-o torojnit” (Bârlea 1924 II: 217). – Cf. magh. tor “a (se) zdrobi”; Formă expresivă (MDA).

tórt, -uri, s.n. – Fir tors de cânepă sau in; pânză, ţesătură din fire de cânepă: “Eu port cămaşă de tort / Şi mândruţii drag i port” (Şteţco 1990: 314). – Lat. tortus.

toşmáj – v. tojmaj.

totolóz, -i, (totoloţ), s.n. – Făină neamestecată, care se strânge ghemotoc şi rămâne nefiartă: “Cum se face totoloz / Ca tocana cea de orz” (Bârlea 1924 II: 276). – Formă expresivă; Probabil cf. tot “întreg” (< lat. totus).

tráistă, -e, s.f. – Sac mic, făcut din pânză groasă ori din lână, în care se pune merindea; straiţă: “Multă lume-ar vre’ purta / Clopu’, pana şi traista” (Şteţco 1990: 343). – Termen autohton, cf. alb. trastë, trajstë (Hasdeu 1894, Brâncuşi 1983); Din rom. provin magh. tarisznya, ucr. tajstra, rus. taistra.

tráge, trag, vb tranz. – A zice, a intepreta la un instrument muzical sau vocal, a cânta. Probabil sensul primar a fost de “a cânta la vioară; a trage cu arcuşul”: “Eu să-mi trag una de jele” (Ieud 1987). – Lat. *tragere (= trahere).

tráre, trăiri – Curte, gospodărie: “Gospodăriile au o structură neomogenă, cu trăiri (curţi) mai largi sau mai strâmte, în completarea cărora se găsesc mici grădini de legume” (Faiciuc 1998: 45; Dragomireşti); “Porţile serveau ca intrare în trare” (idem, 83). – Et. nec.

trăgăná, vb. intranz. – 1. A cânta, a doini: “Mândră-i horea, săraca / Da’ nu-i cine-o trăgăna” (Calendar 1980: 51). 2. A adia, a bate: “Vântu trăgănară, / Merele pt’icară” (Calendar 1980: t. 14). – Din trage “a cânta”.

trăgấn, -e, (tragăn), s.n. – Boală a vitelor produsă de o ciupercă, caracterizată prin apariţia unor umflături. “Bubă ca şi mărinu” (Papahagi 1925): “Tragân are vaca când nu pulpa întreagă, ci numai o ţâţă, două se umflă. Leacul: o fată trebuie să înconjure pulpa cu poala cămeşei, zicând: «Fugi, trăgătoare / Că te-ajunge poală / De fată fecioară” (Ţiplea 1906: 514). – Lat. *traginare (Puşcariu, Rosetti, Candrea cf. DER).

trấmbiţă, -e, (trâmbd’iţă, trâmbiţătoare), s.f. – Instrument muzical pastoral; tulnic: “Lung de 2,90 m până la 3,10 şi făcut din lemn uşor învelit în tinichea, ea [trâmbiţa] este un instrument eminamente păstoresc, din care se cântă cu mâna rezemată cu cotul în coapsă” (Papahagi 1925). – Din sl. trabica (DER, DEX). Din rom. provine ucr. trymbita (Candrea).

trăsúră, -uri, -ure, s.f. – Cusătură cu modele româneşti, pe fond negru (în satele de pe Mara şi Cosău). Sens atestat doar în Maram. – Din tras + -ură.

treásc, -uri, s.n. – Tun mic, primitiv, folosit în trecut pentru a produce jocuri de artificii sau pocnituri la petreceri, la serbări (Coman 2004). – Din sl. trĕskŭ (DEX).

trebăluí, trebăluiesc, vb. intranz. – A lucra, a face tot felul de treburi mărunte: “Nu ni-i lene a lucra şi de dimineaţa până seara trebăluim” (Iadara, 2011). – Din treabă (< sl. trěba) + -ălui.

tréncheş, -ă, adj. – Uşor ameţit din cauza băuturii; pilit, cherchelit; şumăn, hamot’it (ALR 1969: 228). – Din trenchi (cf. trinc < germ. trink) + -eş (MDA).

tricolíci, s.m. – (mit.) v. vârcolac.

tricozắnie, -ii, s.f. – În expr. a face tricozănii = a face ceva nepermis, ceva amendabil. – Et. nec. (MDA).

trínci, -uri, s.n. – Ţuica de la urmă, după a doua distilare, “coada”; ţuslă. – Din germ. trink.

tríşcă, trişte, s.f. – Instrument muzical de suflat, specific păstoresc, asemănător cu un fluier fără găuri: “Au o lungime de 15-20 cm. şi sunt din lemn de cireş. Păcurarii suflă din ele tot timpul zilei, când umblă cu oile la nedeie” (Morariu 1937: 178). – Creaţie expresivă, cf. tilincă (DER).

troácă, troci, s.f. – 1. Cutie; şcotuie. Troacă de moşini = cutie de chibrituri. 2. Recipient din lemn sau tablă în care se dă mâncare la porci; albie; valău, halău (ALR 1971: 297). – Din germ. dial. Trog.

troágăr, -e, s.f. – 1. Targă. 2. Căruţă mare (Lenghel 1979): “Tăt v-o dus cu trenurile / Şi ‘napoi cu troagările” (Papahagi 1925: 203; Vişeu de Jos). – Din germ. Träger “cărăuş, hamal; vehicul”.

troágnă, -e, s.f. – (înv.) 1. Secreţia mucoasei nazale; zalfă (ALR 1969: 59). 2. Guturai, răceală: “Îi plin de troagnă, cum zicea demult” (ALR 1969: 170). – Et. nec. (MDA).

trócă, adj. fem. – Mică, scundă de înălţime. Opusul lui marţole “înaltă” (ALR 1969: XIX). – Et. nec.

troián, troiene, s.n. – 1. Îngrămădire mare de zăpadă; nămete, morman, grămadă. 2. (top.) Muntele Traianul (Troianul, în denumirea locală) din hotarul Săcelului, în amintirea împăratului care stăpânea o parte din Dacia (Filipaşcu 1940: 17). ■ La sud de Moisei se află “muntele Traian, de unde izvorăşte pârâul Dragoş” (Demeter, Marin, 1935, 99). Legenda spune că pe muntele Troian din Lăpuş trăiau mai demult uriaşii. “Spuneau că pe Şes, pe Troian, între Groşi şi Suciu erau nişte oameni foarte mari, faţă de cum suntem noi, cei de astăzi” (Bilţiu 1999: 146). “Cimitirele tumulare propriu-zise apar în nordul Transilvaniei abia în bronzul târziu. Un astfel de cimitir se afla pe terasa înaltă, lungă de câţiva km şi lată de mai multe sute de metri, numită Troian, din stânga râului Suciu (Ţibleş), la aproximativ 1,5 km nord-est de localitatea Suciu de Sus” (Marmaţia 2003: 123). 3. (astr.) În expr. Drumu lui Troian (Ieud, Rozavlea, Săcel) sau Cărarea lui Stroian (Giuleşti) – pentru Calea Lactee (ALR 1973: 661). – 1. Din Traian, referitor la împăratul roman Marcus Ulpius Traianus, cuceritorul Daciei; “Cultul său a devenit obligatoriu şi în noua provincie. Traian s-a păstrat în cultura mitică a românilor ca un fel de zeu, legat de ritualul Anului Nou, când se serba primăvara” (Kernbach 1989). 2. Din sl. trojanŭ (Cihac, Şeineanu, Tiktin, cf. DER), cf. srb. trojan. “Derivarea directă din lat. Traianus nu este posibilă fonetic. Amintirea lui Traian nu s-a păstrat în obiceiurile populare româneşti” (DER); Probabil din sl. trojanŭ (DEX). 3. “Acest cuvânt daco-român se aseamănă, după sens şi formă, cu veneţ. trodzo, friulan troi etc. şi acoperă sinonime viabile în alte dialecte din regiunea Alpilor. Acestea derivă din preromanicele *trojiu-, *troiu-, “drum de picior, cărare”. În limba română, din baza autohtonă *troiu+suf. -an, s-a format der. troian (Giuglea 1944).

tróiţă, troiţe, s.f. – Cruce mare de lemn sau de piatră aşezată la răspântii; răstignire. Cea mai veche troiţă de hotar din Maramureş este Troiţa Rednicenilor (Berbeşti), din sec. XVIII. În expr. a sta troiţă = a sta nemişcat: “Şi cu mâinile troiţă se roagă” (Memoria 2001: 33). – Din sl. troica.

tronf, – uri, s.n. – Atu (la cărţile de joc). – Din magh. tromf (< germ. Trumpf).

tropotí, tropotesc, vb. intranz. – A juca, a dansa; a lovi pământul cu picioarele în timpul dansului: “Şi mândrele tropotind” (Papahagi 1925: 74). – Din trop (formă onomatopeică) + -oti.

tróscot¹, -e, s.n. – Zgomot, trosnet, gălăgie: “Troscot în pădure” (Papahagi 1925: 299). – Din trosc “cuvânt care imită zgomotul produs de o trosnitură, de o rupere” (formă onomatopeică) + -ot.

tróscot², (troscoţel), s.m. – (bot.) Plantă erbacee, cu tulpina ramificată, cu flori verzi. Iarbă roşie (Polygonum aviculare L). – Din sl. troskotŭ.

trúdă, trude, s.f. – Oboseală, osteneală, strădanie, efort. – Din sl. trudǔ “muncă”.

trudí, trudesc, vb. intranz. şi refl. – A munci din greu, a depune efort; a se osteni: “Că de când trudesc cu voi / Da’-s mai albu decât voi” (Papahagi 1925: 238). – Din sl. truditi.

trúhu, interj. – Cuvânt care imită sunetul trâmbiţei: “Truhu, mamă, truhu, tată / Oile furatu. / Trihuri, huratu / Pă mine legatu” (Antologie 1980: 373). – Formă onomatopeică.

trúşcă, truşt’e, s.f. – Curcă (Maleagris gallopavo), pasăre de curte. Atestat în satele de pe Iza, Vişeu, dar şi Budeşti, Hoteni. – Din ucr. truška (MDA).

truşcói, s.m. – Curcan. – Din truşcă + -oi.

túduman, -i, s.m. – 1. Strigăt de ajutor. 2. Incendiu, pârjol, foc mare: “De-oi mai trage mai o vară / Te las lume-n foc şi pară. / De-oi mai trage mai un an / Te las, lume,-n tuduman” (Calendar 1980: 90; Valea Stejarului). – Din magh. todomány (MDA).

tudumăní, tudumănesc, vb. intranz. – A striga, a ţipa, a zbiera (pentru a chema în ajutor): “Când cineva s-a rătăcit şi strigă în codru, cel care aude întreabă: «Măi, cine se tudumăne?»” (Calendar 1980: 109). Atestat şi în Maramureşul din dreapta Tisei sub forma todomăni “a ţipa” (DRDT). – Din tuduman.

tugleán, tugleni, s.n. – Partea rămasă din tulpina porumbului după recoltare; bâlie, tuljan: “Vântu’ aducea pe sus şi tugleni cu el” (Bilţiu 1999: 105). Formă neat. – Probabil din tuljan, cu un intermediar tulean, tulan.

tuí, tuiesc, vb. tranz. – 1. A lovi (Papahagi 1925). 2. A înnebuni (pe cineva) (DER). Cf. adj. tui “ţicnit, nebun” (Bulgăr 2007). – Creaţie expresivă (DER).

túioş, -a, adj. – Nebun, zăpăcit. – Din tui + -oş.

tul, -ă, adj. – Mut; slab de minte, prostănac. – Cf. trul (< germ. Troll).

tulán, tuleni, (tulian, tulean, tuleu), s.n. – Tulpină de porumb (în zona Săcel, Moisei, Borşa); jmet’elină, bâlie, turjan (ALR 1971: 406): “Priponit de un tulean” (Şteţco 1990: 157). – Din sl. tulŭ “cilindru gol” (Cihac, Candrea cf. DER).

tulipán, -e, s.n. – (bot.) Lalea (Tulipa gesneriana). – Cf. magh. tulipán, germ. Tulipan(e) (MDA).

tulúc, -i, s.m. – 1. Viţel, juncan: “Om tare cât doi tuluci, adică doi junci” (A. Radu 1941: 14). 2. Pui de urs (în Săcel, Vişeu şi Borşa) (ALR 1973: 576). Tulucu, poreclă în Dragomireşti. – Din magh. tulok “junc” (Ţiplea 1906).

túmna, (tomna), adv. – Tocmai, chiar. – Cf. tocmai (< sl. tokma).

tupí, tupt’esc, (utupt’i, hutupt’i), vb. intranz. – 1. A se ascunde, a se piti: “Şi piatra o răsturnaţi / Şi-ntr-aceie vă utuptiţi / Şi-ntr-aceie vă porciţi” (Bilţiu 1990: 290). 2. A se astupa la ochi: “Un jucător ascunzânzdu-şi ochii cu mâinile se spune că tupt’eşte, în timp ce ceilalţi se ascund prin grajduri, coteţe sau alte cotloane” (Lenghel 1979: 222). – Probabil din astupa (< lat. adstuppare, de la stuppa); Cf. piti, tupila (MDA).

túpu, s.m. – În expr. de-a tupu = de-a ascunselea. Cel care se astupă la ochi. – Din tupi.

turcăţắl, (torcăţăl), s.m. – (bot.) Holbură: “Pă Iza-n jos, holbură; îi spunem torcăţăl pentru că să torce sângur pângă mălai, ca siru pă fus când torce femeia” (ALR 1971: 409; Moisei). – Din toarce (< lat. troquere, cf. it. torcere) + -ăţăl.

turdulucá, vb. refl. şi intranz. – A (se) rostogoli. – Din turduluc “tăvălug”.

turiác, s.n. (tureac) – Carâmbul cizmei: “Fă-mă, Doamne, liliac / La mândruca în turiac” (Bârlea 1924 I: 218). – Et. nec. (DEX).

turíş, -uri, s.n. – 1. Loc improvizat prin bătătorirea zăpezii, unde se pune nutreţul, direct pe pământ, pentru hrănirea oilor, iarna (Bilţiu 1990). 2. Paie rămase de la vitele cornute, care se dau cailor (Bud 1908). 3. Ţarc (turişte): “În turişul oilor” (Lenghel 1985: 221). – Cf. turişte, torişte (< bg. torište) (MDA).

túriţă, -e, s.f. – (bot.) Plantă erbacee cu flori albe sau verzi, acoperite cu peri, care se agaţă de hainele oamenilor şi de lâna oilor (Agrimonia eupatoria L.). Buruiană de friguri. Se foloseşte în medicina populară pentru boli de plămâni (Borza 1968: 12): “Frunză verde de turiţă / Am drăguţ peste uliţă” (Bârlea 1924 I: 249). – Din srb. turica (DEX).

turliptin, -i, s.m. – (bot.) Afin sălbatic, chiperul lupului, lemn câinesc (Daphne mezereum). Se foloseşte în medicina populară contra durerilor de dinţi şi pentru spălarea vitelor contra păduchilor (Borza 1968: 57). – Et. nec. (MDA).

túrmătă, turmete, s.f. – Pleavă, gozuri; resturi rezultate din treieratul grâului: “În paie ne-om împiedica, / În turmată ne-om îneca” (Memoria 2004-bis: 1.361). – Cf. târnomată (< bg. tărnomet) (MDA).

turş, -i, (târş), s.m. – 1. Pădure tânără. 2. Specie de brad pitic. 3. Copac mic, arbust: “Turşuleţ mărunt era / Când eram de vârsta ta” (Memoria 2004-bis: 1.195); “Caprele, mânca-le-ar lupii, / Că mă poartă pân tăţ turşii” (Bilţiu 1990: 61; Cupşeni-Lăpuş). – Din slv. trš.

túrtă, turte, s.f. – (gastr.) Foaie sau “pătură de aluat” din care se fac tăieţeii (ALR 1971: 306). – Lat *turta (= torta “pâine rotundă”).

turtulúc, -i, s.m. – Bulgăre (de zăpadă); bruj, bulz, boţ (ALR 1973: 667). – Din turduluc.

turtulucá, vb. refl. şi intranz. – A (se) rostogoli (Hotea 2006). – Din turtuluc.

tut, -ă, adj. – Prost, tont (Ţiplea 1906). – Din germ. Tute.

tuz, -uri, s.n. – Cureaua de la îmblăciu; oglăji. – Probabil cf. tuzluc (< tc. tozluk).

tuzmultúră, adj. s. – Cu părul vâlvoi, nepieptănat. Poreclă dată unor femei, în Onceşti (ALR 1969). – Et. nec. (MDA).

Ţ

 ţáglă, -e, s.f. – Zăvor de la uşă; vârtej, riglu, batcă (ALR 1971: 265). – Probabil din germ. Zaggel “partea ascuţită a unui par, care intră în pământ”.

ţáigăr, -e, s.n. – Arătător la ceasornic. Termen atestat în Maramureşul din dreapta Tisei (DRT) şi în zona Banatului (Mihai 2007). – Din germ. Zeiger “indicator”.

ţáic, -uri, (ţaică, în Mold.), s.n. – 1. Drojdie. Atestat în Săpânţa. (ALR 1971: 522). 2. Cantiate mică de aluat dospit. – Din magh. cájg (MDA).

ţapín, -ă, s.n., (ţapină, -e, s.f.) – Unealtă pentru ridicarea / manipularea lemnului în pădure. “Un fel de secure vârfuită servind la transportul buştenilor” (Papahagi 1925). Termen general în Carpaţii româneşti (sapin, în sudul Trans., cf. ALR 1956: 617): “Lua-i ţapinu-n spinare” (Şteţco 1990: 232). – Din ţap > ţapin (de la forma uneltei); cuv. ţap se regăseşte şi în dial. arom., dar nu şi în limba latină, deci este un cuv. daco-român, autohton (Papahagi); Lat. sapienus “brad”, provenit dintr-un cuvânt prelatin, probabil galic, sapus sau sappa (sappo + pinus = sapinus). “Existenţa în italiana sudică a derivatului zapino “brad” explică, după părerea noastră, fără nici un echivoc, originea termenului românesc actual ţapin (unealtă, pârghie utilizată de butinarii maramureşeni pentru ridicarea, încărcarea şi stivuirea buştenilor), din lat. sapinus, în înţelesul de lemn bun de lucru”  (Bologa Acta Musei 2002: 369); Din germ. Zapin, Zappin (Ţurcanu 2005: 42).

ţapinár, -i, s.m. – Butinar, lucrător la pădure; barabor (în Borşa): “Nu da, Doamne, numănui / Viaţa ţapinarului” (Bilţiu 1990: 385). – Din ţapină + -ar.

ţá, ţări, s.f. – 1.Teritoriu ale cărui contururi geografice pot fi precizate şi care se caracterizează prin trăsături distincte ale culturii populare. O entitate spirituală în care oamenii au aceiaşi imagine despre lumea din afară, aceleaşi norme în relaţiile dintre ei, aceleaşi comportamente. O ţară este pentru ei o stare de conştiinţă, este identitatea pe care o preţuiesc şi de care sunt mândri. O ţară este o uniune neîntâmplătoare de comunităţi formate din neamuri corelate etnic, potrivit statutului fiecăruia (M. Pop 1984: 5-6). Ţara Maramureşului, Ţara Lăpuşului, Ţara Chioarului, Ţara Codrului etc. 2. Spaţiu intravilan al localităţilor de la poalele muntelui, situate pe malurile cursurilor de apă: “Voi la ţară-ţi coborî” (TM 4); “Şi zburară jos, la ţară, / La fântâna gălbioară” (Calendar 1980: t. 11); (ref. la termenul vaiog): “Se foloseşte la ţară, adică în satele de şes” (ALR 1971: 246). 3. Gospodăria şi satul, mai puţin muntele şi codrul: “Că-i fată din satul meu / (…); / Că-i fată din a me ţară” (Calendar 1980: 74); “Poate rămâne satu’ / Dacă nu eşti, bade, tu; / Poate rămâne ţara / Dacă nu eşti dumăta” (Calendar 1980: 93); 4. Lumea de dincolo, Celălalt Tărâm: “Mândruc, struţuc de violă / Unde meri în altă ţară / Cu moartea de-a subsuoară?” (Calendar 1980: 112). Drumu’ Ţării, “drumul principal sau strada principală de la şosea”, toponim semnalat în toate localităţile din Maramureş (Faiciuc 1998). – Lat. terra “pământ”; în celelate limbi romanice, sensul de ţară a fost acoperit de urmaşii lat. “pagensis” > it. paese, fr. pays, spais, ptg. pais (Rîpeanu 2001).

ţarc, -uri, s.n. – Loc îngrădit unde se adăpostesc sau se închid mieii. “Există adăposturi pentru miei numite ţarcuri. Un ţarc are o lungime de 3-4 m şi o lăţime de 2-2,5 m, cu o suprafaţă de 35-40 m. Are doi pereţi în lungime, cu o înălţime de 35-40 cm, pe care se reazămă acoperişul, care are două înclinaţii şi doi pereţi în lăţime, care de asemenea sprijină acoperişul, având în mijloc o înălţime de 1,40 m” (Georgeoni 1936: 51): “În strunguţa oilor / Şi-n ţărcuţu mielor” (Papahagi 1925: t. CCCLII). – Cuvânt autohton, cf. alb. thark (Philippide 1928, Rosetti 1962, Russu 1981, Brâncuşi 1983, MDA); “Un i.-e. *tuer- (a cuprinde, a închide, a îngrădi) > *tuer-ko- a dat un indigen *tercu-, dezvoltat în chip normal la rom. ţarcu, peste care s-a suprapus un lexic lat. staul, staur (stabulum), alăturându-se ulterior termenii de împrumut ocol, obor etc.” (Russu 1981: 403-405); Cuv. rom. preluat în ucr.: carok, carka “ţarc” (Candrea), în slovacă – carek, în ngr. – tsarcos, prin dial. arom. (Macrea 1970: 15).

ţárcă, s.f. – 1. Sarcă, coţofană (Pica caudata). 2. (Ref. la capre) Negru cu alb (Precup 1926). – Din magh. szarka (< sl. svraka).

ţárină, -e, (ţarnă, ţarincă), s.f. – În Maramureş: “locul oprit de la păşunat; fânaţ, semănături” (Budeşti); “loc oprit pentru umblatul vitelor” (Giuleşti); “unde cosâm şi săpăm şi nu umblă marhă” (Berbeşti); “teren arabil” (Vadu Izei); “ţarină se numeşte o grădină de pascalău; ţarină se numeşte restul hotarului” (Strâmtura); “ţarinca e aproape de sat; ţarina mare e mai departe” (Rozavlea); “hotarul cu recoltă cu tot” (Vişeu de Jos); “tot ce nu este pe imaş” (Petrova), (ALR 1973: 793). Ţarină “ţârnă” (Papahagi 1925): “Tata-i sub ţârna uscată” (idem, 169, t. XXX), cu sensul de ţărână, pământ; “acea parte a ogoarelor care înconjoară vatra satului” (J. Cuisener, 2000); “câmp semănat, ogor; holdele şi fâneţele cuprinse la un loc” (Russu 1981);  În exp. ţarina de fân = cosalău (ALR 1971: 422): “…Tăt o aldină galbină / Ş-oi zbura peste ţarină” (Ţiplea 1906: 438). – Termenul autohton (Russu 1981: 405-406).

ţăl, -uri, s.n. – (înv.) Ţintă, punct. “Locul unde trebuie să se ajungă la jocul cu mingea (Calendar 2007). – Din germ. Ziel “punctul care trebuie nimerit când se trage cu o armă; cătarea puştii”, cf. rus. ţel, magh. cel.

ţălí, ţălesc, (ţeli), vb. tranz. – A nimeri, a ţinti (Lenghel 1979; Bârsana). Forma a ţeli este semnalată, cu acelaşi înţeles, în Banat şi Transilvania (Mihai 2007). – Din germ. zielen “a ochi” (Ţurcanu).

ţăpár, -e, s.f. – Botă ascuţită care ia ouă (Papahagi 1925). – Dată fiind forma uneltei, termenul ar putea fi der. din ţap + -ar sau ţeapă (cf. sl. čepati “a despica”).

ţăpúşcă, ţăpuşte, (ţăpuşă, ţepuşă), s.f. – Par ascuţit la un capăt; ţăpuşcă, ţeapă (Papahagi 1925). – Din ţeapă + -uşcă.

ţărcălám, -uri, s.n. (ţârcălam, ţârcular) – 1. Compas din lemn cu două braţe lungi de 0,30-0,35 m. şi un spin transversal, utilizat în trasarea ornamentelor (linii curbe) pe obiectele casnice din lemn (Stoica, Pop 1984; Şainelic 1986): “Împistrătura se făcea cu horjul şi ţărcălamul (compasul cu o ureche de horj), prin excizarea foarte fină a liniilor trasate cu aceste unelte” (Mirescu 2006: p.126). 2. Motiv ornamental sub formă de rozetă, numit astfel după numele uneltei cu care se execută conturul (Stoica, Pop 1984: 47). – Din magh. cirkalom (< lat. circulum) (Tiktin; DEX); Din germ. Zirkel (< lat. circulum) (Ţurcanu 2005).

ţărnós, -oasă, adj. – Pământ fărâmicios; puhab. “Pământ afânat care se sparge uşor şi curge printre degete” (ALR 1956: 12). – Din ţărânos (< ţărână “pământ”).

ţărţm, -uri, s.n. – Unelte de lucru. Atestat doar ca şi poreclă (în Groşi / Satu Nou de Jos) pentru felul cum persoana respectivă numea uneltele de lucru (ţărţăm), termen atipic pentru localnici şi neutilizat în vorbirea curentă. – Din magh. szerszám “unelte, scule”.

ţărúză, -e, (ţeruză, ţărujă), s.f. – Condei (de piatră); plăibaz (ALR 1965: 915). Cărbune de scris pe tăbliţă (Ţurcanu 2008). Cu sensul de “creion” atestat în Giuleşti, Vad, Săpânţa, Sighet, Rona, Ieud, Dragomireşti (ALR 1973: 691), dar şi în satele rom. din dreapta Tisei (DRT). Termen atestat în Trans., Maram. şi Banat. – Din magh. ceruza “creion” (Ţurcanu 2008: 92).

ţâdúlă, -e, (ţidulă), s.f. – Hârtie, scrisoare, bilet, răvaş. – Din ucr. cidula (DEX); Cf. lat. cadula, germ. Zettel, magh. cédula (Ţurcanu).

ţâflóc, -uri, s.n. – (anat.) Omuşorul din cerul gurii; împărătuş (ALR 1969: 62).  – Probabil cf. ţâflă (var. de la ţeh “bucată de lemn, băţ” < sas. zeche, din germ. Zeichen “semn de hotar”).

ţâncúşă, -e, s.f. – Cui gros fixat în stâlpul porţilor; împreună cu batca serveşte la închiderea porţii (Nistor 1977). – Din ţanc (et. nec.) + -uşă (MDA); Cf. germ. Zinken (Ţurcanu).

ţấnţaş, -ă, adj. – Fudul, semeţ, mândru; arogant: “Se ţinea tare ţânţaş, că era numai singur la chetori” (Bilţiu 1999: 196). Ţânţaş, nume de familie (iniţial e posibil să fi fost o poreclă sau un supranume). – Din ţanţoş “orgolios, arogant”.

ţâpá, ţâp, (ţipa), vb. intranz. – (înv.) 1. A arunca, a azvârli, a trânti, a da jos: “Numa-o mână mi-o ţâpa, / Tri şi patru mi-oi afla” (Calendar 1980: 75). 2. A alunga, a îndepărta: “De la munte m-o ţâpat / La hotar nu m-o lăsat” (Calendar 1980: 32). În textele vechi apare mai frecvent forma a ţipa: “C-a mere la vlădicie / Şi m-a ţipa din popie” (Bârlea 1924: 28). – Et. nec. (DEX, DER).

ţâpătúră, -uri, s.f. – (mag.) Azvârlitură; orice obiect vrăjit şi aruncat în drum, socotit ca aducător de rele (Papahagi 1925). “Cârpe legate cu mai multe noduri în care se leagă seminţe, păr din cap, oase mici sfărâmate, carne stricată etc., care se aruncă în grădiniţă la fete şi la feciori, pentru a aduce răul în casa lor” (Hotea 2006). – Din ţâpa + -tură.

ţâpurí, ţâporesc, (ţipuri), vb. intranz. – 1. (Despre oameni) A chiui, a striga: “Că m-i drag a ţâpuri” (Şteţco 1990: 325). 2. (Despre copii) A plânge cu hohote: “Pruncu-n scaldă ţâpure” (Memoria 2001: 105). 3. A rosti strigături în timpul unui dans popular. – Cf. ţipa.

ţâpotí, ţâpotesc, (ţipoti), vb. intranz. – 1. A ţipa, a striga, a chiui. 2. A plânge, a suspina. – Din ţipa + -oti.

ţâpóu, s.n. – v. ţipou.

ţârái, s.f. – În expr. ţâraiu mieilor = zăpada ce cade la începutul primăverii (ALR 1961: 797). – Din ţârăi.

ţấră, -e, s.f. – Cantitate mică din ceva. O ţâră = un pic, un strop, puţin. În expr. a se face ţâră = a se rupe, a se face bucăţi. “Că de nu-i îndărăpta, / Din vârv până-n rădăcină / Te fac ţâră şi făină” (Papahagi 1925: 280). – Posibil cuvânt autohton (Brâncuşi 1983); Cf. alb. cërre (MDA).

ţârcotí, ţârcotesc, vb. intranz. – 1. A curge slab, a picura. 2. A plânge cu lacrimi. 3. A ploua mărunt. 4. A mulge ultimii stropi de lapte. – Din ţârc (cf. alb. cërkë “strop”) + -oti.

ţârâí, ţârâiesc, vb. intranz. – 1. A curge slab, a picura. 2. A ploua mărunt. 3. A produce un zgomot strident. – Din ţâr, creaţie expresivă ce imită ţiuitul (DER).

ţâţấnă, -i, s.f. – Balama: “Cu apa îl stropeşti, îl uzi, o ţâpi la ţăţăna uşii…” (Bilţiu 1990: 295). – Lat. *titina (DEX).

ţébeş, -ă, -şi, adj. – (înv.) (Ref. la vânt) Tăios, ascuţit, friguros; “ţeapăn, puternic” (Papahagi 1925): “Un vânt ţebeş a sufla” (Papahagi 1925; Ieud). – Din magh. sebes (MDA).

ţelí, vb. tranz. – v. ţăli.

ţepúşă, s.f. – v. ţăpuşcă.

ţicléu, ţiclaie, (ţiclă, ţiclău), s.n. – Stâncă foarte ascuţită, vârf de deal, pisc. Atestat ca toponim în Odeşti (Codru): Ţicleu, deal alungit între două pâraie care se întâlnesc (Odobescu 1973) şi Rohia (Lăpuş): Ţiclei (Ţiglău, Ciclău, Ţicui, Chicera) “numele unui bot de deal aşezat între Valea Ursului şi Valea Parâncului (Birdaş, 1994, 46): “Zdeară puii şoimului / Pă ţiclele ptetrilor” (Ţiplea 1906: 501). – Din magh. szikla “stâncă” (DEX); Poate proveni din traco-dacicul kikela “cap” (Birdas 1994).

ţidúlă, s.f. – v. ţâdulă.

ţifră, -e, s.f. – 1. Oaie. 2. Căţea. – Din magh. cifra (MDA).

ţifrăşág, -uri, s.n. – 1. Podoabă, ornament, împestriţătură: “Cal fără ţifrăşag, / Capu’ fără comănac” (Bârlea 1924: 13). 2. Frumuseţe închipuită, moft: “Nu mai îmble cu atâtea ţifrăşaguri” (Faiciuc 1998). Termen atestat în Transilvania şi Maramureş. – Din magh. cifraság “ornament” (MDA).

ţigán, -i, (ţâgan), s.m. – 1. Poreclă dată locuitorilor din Deseşti: “D’esăşten’ii îs ţâgani, d’ipce-s negri, ş-încă nu-s aşa ruşânoş” (Papahagi 1925: t. DXXIII). 2. Ţiganu, vârf (1.222 m.) pe platoul vulcanic maramureşean. – Din sl. ciganinǔ, cf. rus. ţâgan, gr. athingainos.

ţigáncă, adj. f. – (ref. la oi) Cu lâna de culoare neagră (Precup 1926: 24). – Din ţigan.

ţingălấu, s.m. – v. ţurgălău.

ţintirím, -uri, (ţântirim, sintirim, sântirim), s.m. – Cimitirul din apropierea bisericii (Ţiplea 1906; Bud 1908). ALR (1969: 243): “Ţînt’irim se numeşte cel de la biserică” (Giuleşti); “Ţînt’irim se numeşte cel de la biserică; acolo se îngroapă bogaţii” (Berbeşti). “Dacă e afară din sat se numeşte temeteu” (Ţiplea 1906). “Unde să ne întâlnim, / În poartă la ţintirim” (Şteţco 1990: 53). Termenul e atestat în Trans., Maram. şi Bucovina. ■ Cel mai cunoscut ţintirim din Maramureş este Cimitirul Vesel din Săpânţa, operă (parţială) a artistului Ioan Stan Pătraş (1908-1977). Cimitirul este alcătuit, în exclusivitate, din cruci (troiţe) de lemn, pictate în culori vii (se remarcă “albastrul de Săpânţa”), pe care sunt incizate texte (poeme) de factură satirică referitoare la viaţa şi activitatea celui decedat: “Ne odihnim pe vecie / Stan Vasile cu soţie. / Cât am trăit pe pământ / Am lucrat, nu am şezut / Şi de toate am avut. / Cu coasa-n iarbă am cosât, / Babă de treabă am avut, / Prânzu l-au adus la rând / Tuma când am fost flămând. / Moşu a trăit 74 de ani, baba 76 (1950)”. – Lat. coementerium, prin intermediul magh. cinterem (Densusianu).

ţipurí, vb. intranz. – v. ţâpuri.

ţipóu, ţipoi, (ţâpou, ţipău), s.n. – Pâine mică, rotundă, făcută din făină de grâu, la nuntă: “Apoi pă masă sunt mâncări, ţipoi de grâu…” (Papahagi 1925: t. DXXXV). “Mi-ai făcut nişte ţipoi / Cât o roată dinapoi” (Bilţiu 1990: 93). Atestat în Trans. de Nord. – Din magh. cipó “pâinişoară”.

ţipţărái – Cartier în localitatea Vişeu, unde au locuit urmaşii coloniştilor germani. Uliţa Ţipţăraiului, toponim în Rozavlea (Caia 2002: 34). – Din germ. Zipser-Reihe (Ţurcanu).

ţípţer, -i, (ţipţăr), s.m. – Colonist de etnie germană, originari din regiunea Zips (Munţii Tatra), aduşi de administraţia austriacă în a doua jumătate a sec. XVIII în zona Vişeu, în scopul exploatării sistematice a pădurilor. – Din germ. zipser “locuitor din Zips”.

ţitrón, ţitroane, s.n. – (bot.) 1. Lămâi (Citrus limon); limon, lemon, citroană. Termen atestat în Transilvania, Maramureş şi Bucovina. 2. Măr gutâi; dulce-amărui, acrişor (Memoria 2004). – Der. regr. din ţitroană “pere sau mere acrişoare” (< magh. citrom < germ. Zitrone < lat. citrus).

ţitrúş, (ţâtruş, ţidruş), s.m. – (bot.) Rujmalin (Antal, 1975; Bilţiu 1990). Tidru, tuia (Artemisia annua L.): “Sub tufă de ţidruş verde” (Memoria 2001: p.12). – Din magh. citrus (MDA).

ţoálă, s.f. – v. ţolincă.

ţoc, s.n. – În expr. cu ţoc în poc = cu toate lucrurile (Brediceanu 1957), “cu toată avuţia” (Bârlea 1924), “cu toate hodrobeiele”. “C-om mere cu ţoc în poc / Pân’ce om ajunge în foc; / Vom merge cu puşca-n spate / Până-n ceasul cel de moarte” (Brediceanu 1957: 35). – Reproduce expresia germ. mit Sack und Pack (v. Graur).

ţol, -uri, s.n. – “Covoarele sau scoarţele poartă în graiul local denumirea de ţoluri (astăzi începe să se generalizeze termenul de covor). A avut o funcţie preponderent decorativă, fiind etalat pe rudă, pe pat, pe masă şi mai rar pe perete, deasupra patului” (Dăncuş 1986: 142). “Pănură de lână ţesută cu măiestrie” (Ţiplea 1906). “Mai interesant din toate punctele de vedere este făcutul ţolurilor, covoarelor; cred că în isteţime şi în varietatea motivelor pot să se compare covoarele maramureşene cu cele persiene. Atâta efect au, că vopselele de anilină din prăvălii nu mai dau culoarea cea frumoasă ce o aveau odinioară covoarele vopsite cu vegetale, cum vopseau femeile maramureşene cu puţin mai înainte. Pe de altă parte, neavând unde le desface, piaţa Sighetului fiind prea mică, arta casnică atât de preţioasă a ţesătoriei covoarelor începe a se neglija” (Bârlea 1924: 472). “Să-l întoarcă cu ţolu / Şi să-i deie cu olu” (Calendar 1980, 85). – Din ngr. tsóli, tsúli (DEX).

ţolíncă, -i, (ţoală), s.f. – “Ţesătură în două iţe, cu urzeală de tort (cânepă) sau bumbac şi bătătură din fâşii de tot felul de zdrenţe colorate. Cele mai vechi, ţesute în vârste şi cusute în doi laţi, se puneau ziua pe patul mare şi pe cel mic de sub el, în casele cu copii mici care stăteau mult în pat” (Faiciuc 1998: 81). “Un fel de cergi – ţol ţesut în dungi, folosit pentru acoperirea scaunului de la căruţă şi a animalelor când stau afară” (Dăncuş 1986: 145). “Covor uzat, cergă uzată. Se pun pe cai, boi, iarna, când este rece şi sunt asudaţi, să nu răcească” (Memoria 2001): “…pui ţolinca asta peste mine şi mă treci podul dincolo” (Bilţiu 1999: 430). – Din ţol + -incă.

ţov, -uri, s.n. – Prăjină lungă şi rotundă; se foloseşte şi la confecţionarea steagului de la seceriş, din spice de grâu (v. Stoica, Pop 1984). Termen atestat în zona Lăpuş. – Cf. ţeh (< sas. zeche, din germ. Zeichen “semn de hotar”) (MDA).

ţubác, -e, s.n. – 1. (ornit.) Galiţe, păsări de curte (Memoria 2004). 2. Picior de pasăre; pulpan (Bulgăr 2007). – Din magh. dial. cubák (MDA).

ţucá, ţuc, vb. intranz. – A săruta: “Ţucu-i ochii lui cei dragi” (Calendar 1980: 100). – Din ţoc “cuvânt care imită zgomotul produs de un sărut”.

ţugărí, ţugăresc, vb. tranz. – A trage buştenii la vale cu ajutorul vitelor; a cărăuşi. – Din germ. ziehen “a trage, a remorca” (Gh. Pop 1971: 87); Posibil din ţug “vagonet, garnitura” (< germ. Zug) + -ări.

ţurán, -uri, s.f. – Stâncă înaltă şi prăpăstioasă (Lexic reg.) – Din ţur “cuvânt care redă sunetul produs de căderea de la înălţime a unui şuvoi de apă” + -an.

ţurgălí, ţurgălesc, vb. tranz. – A suna din clopoţel sau din pinteni; a zurgăli: “Pinteni galbeni ţurgălé” (Bilţiu 1996: 97). – Din ţurgălău “clopoţel”.

ţurgălấu, -lăi, (ţingălău), s.m. – Clopoţel, zurgălău. Fus cu ţurgălăi = fus care ţurgăleşte, zdrăngăneşte: îmbinare specifică, fără cuie, care, la tors, sună (Memoria 2001). În partea inferioară a fusului se îmbină bucăţi mici de lemn, “replici în miniatură a savantelor îmbinări arhitectonice a bisericilor de lemn, cu îndrăzneţele lor turnuri gotice” (Nistor 1980): “Nici ai boi cu ţingălauă” (Bârlea 1924: 245). – Din zurgălău.

ţuruc!, interj. – Îndemn pentru cai să meargă cu spatele. – Din germ. zurück, magh. curukk (MDA).

ţúslă, (suslă), s.f. – Ţuica din prima distilare (în Strâmtura şi Moisei); şpirt, arcoziţă, horincă puturoasă, gaist (ALR 1971: 463). – Din germ. Zusel.

ţuţúi, -e, (ţuţulug), s.n. – Vârf de deal sau de munte; creştet, pisc; ţugui. Ţuţuiul, (top.) deal (648 m.) în apropiere de Sighet (Demeter, Marin 1935). “Pe cel ţuţulug de piatră / Este o lespede lată / Şi acolo stă o fată” (Memoria 2001: 59). – Cf. ţugui.

U

 Udătóriu, s.m. – Obicei agrar din ciclul sărbătorilor de primăvară, în care se cinstea  “întâiul arător, deschizătorul de ţarină şi iniţiatorul ciclurilor agrare din acel an”. Datină consemnată în Şurdeşti (Chioar). În Maramureşul istoric (Hoteni, Hărniceşti, Sat Şugatag), ceremonialul se numeşte Tânjaua de pe Mara. S-au mai semnalat “variante paupere, în care persistă principiul sărbătoririi celui mai harnic om al primăverii, ca şi principiul râului purificator” în judeţul Bistriţa Năsăud – Craii de la Mocod, judeţul Sălaj – Craiul semănătorilor şi judeţul Braşov – Plugul. (Dimiu 2002: 78-79). “Udătoriul din Şurdeşti se înscrie în complexul ceremonial ce avea drept scop asigurarea fertilităţii câmpului. Obiceiul s-a conservat până azi aproape într-o stare nealterată. Bătrânii ziceau că dacă nu-s udători, anul acela n-or fi bucate”. În această zonă “udătoriu trabă să hie un om cu cât mai mulţ prunci, că numa aşe anu a hi roditor şi or hi bucate multe” (Calendar 1980: 49-51). – Din uda (< lat. udare) + -toriu, ref. la baia rituală la care e supus sărbătoritul, dar şi la stropirea ţarinei pentru a da rod.

uiá, uiegi, (oiagă, iagă), s.f. – Recipient din sticlă pentru lichide; glaje, sticlă (Ţiplea 1906): “Pus-am tri uiegi cu rum” (Memoria 2001: 98). – Din magh. üveg “sticlă”.

úimă, -e, s.f. – (med.) Umflătură dureroasă (la gât sau la subsuori); inflamaţie a unui ganglion limfatic; termen atestat în loc. de pe valea Izei şi a Vişeului; pe valea Marei se foloseşte moimă, termen identic şi pentru maimuţă (ALR 1969: 163); abces (Ţiplea 1906); adenită (Butură 1979); umflătură la ureche sau la genunchi; bubă, umflătură: “Uimă uimită, / Bubă bubată / Cată şi-ndărată” (Memoria 2001, 51). – Din rădăcina mom-, cf. momâie, mămăligă, momiţă, toate cu sensul de “bolfă, ridicătură” (de la moimă, atestată exclusiv în Maramureş) (DER).

uiúm, -uri, (oium), s.n. – Plată (în natură) de făină sau grăunţe, pentru măcinat. – Din srb. ujam (DEX); Din sl. uimati “a reţine”, cf. slov., ceh. ujem (Cihac cf. DER).

ují, -i, (ujână), s.f. – Masa servită către seară, între orele 16.00 – 17.00 (Bilţiu 1990); gustare servită între prânz şi cină, în zilele lungi de vară (Hotea 2006): “Joi sara pe la ujină” (Calendar 1980: 118); “Când era pe la ujină” (Memoria 2001: 5). – Din sl. užina, cf. magh. ozsona (DER).

ulc, -oare, -oară, (urcior), s.n. – Vas de lut, cu toartă şi cu gâtul strâmt şi lunguieţ, pentru băut apă; ol cu ţâţă, ol cu ciur. In satele de pe valea Marei se utilizează termenul ol, iar pe valea Izei şi Vişeului avem ulcior; “Olul e mai mare (2-4 l), ulciorul e mai mic (1/2 – 1 1/2 I)” (Bârsana); “olul are între 1-3 l, iar ulciorul 1/2 l” (Rozavlea) (ALR 1971: 311). – Lat. urceolus (MDA).

ulc, -oare, (urcior), s.n. – (med.) Bubă la ochi; afecţiune oftalmologică; bubiţă roşie ce se face pe pleoapa ochiului (ALR 1969: h. 45); excrescenţă la ochi (Memoria 2001). “Se întâmplă de foarte multe ori că pe geana ochiului se face o bubucă lungăreaţă, şi cu încetul se prinde a coace. Atunci trebuie să descântăm de ulcior: “Ulcior săc, te săc, / Din vârf te săc; / Din rădăcină / Te fac fărină” (Bârlea 1924 II: 406). – Din rad. i.-e. *uer-, “loc ridicat (în teren sau pe piele)”, termen autohton (Russu 1981: 410); Lat. hordeolus, după ulcior¹, prin atracţie paronimică (MDA).

ulduóare, s.f. – v. urdoare.

ulúc, -i, s. m. – Jgheab din scânduri pe care se expediază buştenii de la munte la vale (Gh. Pop 1971: 88). Partea de la stăvilar până la moară pe care vine apa (Felecan 1983). – Din tc. oluk (Şeineanu, DEX, DER), cf. alb. ulluk (Philippide).

umt, s.n. – v. omăt.

umbrár, -e, s.n. – 1. Adăpost umbros oferit de crengile unui copac. 2. Coviltir (în satele de pe Mara şi Cosău). – Din umbră + -ar.

umbré, -e, s. f. – Dantelă croşetată aplicată la manşetele cămăşii tradiţionale; în Ţara Lăpuşului (Stoica, Pop 1984: 101). – Et. nec. (MDA).

uncróp, -uri, (oncrop), s.n. – Apă fiartă, clocotindă, pe care maramureşencele o pun într-un vas de lut, când limpezesc rufele spălate la pârâu şi-şi încălzesc mâinile în apa aceea fierbinte (Brediceanu 1957): “Doamne, verde m-a jurat, / Pă apă şi pă uscat / Să nu-mi ţin drăguţă-n sat. / Pă apă şi pă uncrop / Mi-oi ţinea drăguţe opt” (idem, 43; Săliştea). Atestat şi pe Valea Vişeului (Bota 2005: Rona de Sus). Termen atestat în Codicele de la Ieud (1672): uncrop (sl. ukropŭ), “apă caldă”: “Voiu ploa spre voi piatră ardzându şi u<n>crop”. – Sl. ukropŭ (Cihac, Conev, Tiktin cf. DER).

undá, vb. intranz. – A fierbe, a clocoti. – Lat. undare.

undát, -ă, adj. – Fiert pe jumătate (Hotea 2006). Scufundat în apă clocotită (Faiciuc 1998). – Din unda + -at.

unghéţ, -uri, s.n. – 1. Cuptor (Memoria 2004). 2. Loc în dosul cuptorului (D. Pop 1978): “N-am di ce să lăcomesc / La vatră şi la und’eţ; / La vatră şi la cuptor, / Unde-o văd pe mă-ta mor” (Bilţiu 2002: 258). – Din ungher (> lat. *anglarius,  angularius) + -eţ.

undréa, undrele, (îndrea, andrea, indrea), s.f. – 1. Denumire populară pentru luna decembrie. 2. Ac de cusut. – Russu (1981: 408-409): Prezent în trei dialecte, andrea – undrea e vechi, anterior influenţei slave. Undrea (spre diferenţă de celelalte var.) duce la o conexiune etimologică, sensul de bază fiind “ac încârligat sau răsucit” sau mai simplu “unealtă pentru cusut, înnădit, împletit”. Arhetipul *undrella conţine o temă *und-r- a rad. i.-e. *uendh- “a învârti, a răsuci, împleti”. Termen autohton.

urbá, -uri, (orbalţ), s.n. – (bot.) Orbalţ, erisipel (Ţiplea 1906); termen consemnat în Vad pentru barba popii (Aruncus vulgaris) (Borza 1968: 25): “Năjită cu urbalţ” (Ţiplea 1906: 510). – Din magh. orbáncz (Cihac, Dex, DER).

úrdă, urde, s.f. – Derivat al laptelui (de oaie) care se obţine prin fierberea şi închegarea zerului rămas de la prepararea caşului sau de la alegerea untului: “Restul ce a rămas după ce a scos caşul se numeşte izvarniţă, pe care punând-o în căldare o fierbe şi, când fierbe, toarnă o cantitate oarecare de lapte dulce nefiert de oaie, amestecă cu un lemn crepat în mai multe bucăţi care se numeşte şterţ. Şi din amestecul acesta se iveşte la suprafaţă un fel de smântână, pe care o culege cu o lingură mare (găvan) şi o pune în strecurătoare; aceasta este urda, care e dulce şi foarte gustoasă, însă se primeşte în cantitate mai mică ca şi caşul” (Bârlea 1924: 463). Un aliment de bază din gastronomia maramureşenilor, socotit o delicatesă, consumat doar vara (nu se conservă pe timpul sezonului rece): “Şi a si colo, la vară / Şi cu urdă dulce iară” (Calendar 1980: 15). – Cuvânt autohton, cf. alb. udhós (Hasdeu 1894, Philippide 1928, Rosetti 1962, Russu 1981, Brâncuşi 1983, MDA); “Este neîndoielnic caracterul funciarmente românesc al cuvântului, de atribuit fondului autohton, preroman; de la tema verbală *ur-d- cu sensul “a fierbe, a clocoti”, rad. *uer-”. (Russu 1981: 412); Cuvânt rom. preluat de bulgari (urda), sârbo-croaţi şi sloveni (urda), slovacă (urda), maghiari (orda) (Macrea 1970: p.12).

urdí, urdesc, vb. intranz. – A face urdă. – Din urdă.

urdiníş,-uri, s.n. – Orificiu din partea inferioară a coşului pentru albine (coşniţe) pentru circulaţia albinelor; atestat în Chioar (Şainelic 1986). – Din urdina (> lat. ordĭnare), cu sensul de “a alerga încoace şi încolo, a merge mereu într-un loc, a umbla mult (a frecventa, a vizita); a ieşi des afară (pentru sine), a avea diaree”.

urdóare, (ulduoare), s.f. – (med.) Secreţia ochiului din timpul nopţii (ALR 1964: 44); secreţie albă care se depune pe marginea pleoapelor (Antologie 1980): “Şi-i cumpără liacurele / … / Şi o scoate din urdori” (Bârlea 1924 II: 183). Se referă mai degrabă la secreţia urciorului / ulciorului, după ce buba se coace şi devine dureroasă. – Cuvânt autohton (Russu 1981); Lat. horridorem (Puşcariu, DEX); Posibil urdă + -oare (MDA).

urní, urnesc, vb. tranz., refl. – A (se) răsturna, a (se) prăbuşi, a (se) îmburda; a (se) urni din loc; a porni, a merge: “Când covata o tomnit / Cuptoriu i s-o urnit” (Calendar 1980: 16). – Din sl. urinati “a devia” (Cihac, DER, DEX).

urs, urşi, s.m. – 1. Mamifer (Ursus arctos) care face parte din fauna specifică Maramureşului; 2. Mască zoomorfă. În vechime, pe parcusul sărbătorile de primăvară, în Maramureş se suţineau mini-spectacole cu caracter ritualic, în cadrul cărora se utilizau măşti zoomorfe, personajele întruchipând cerbi, urşi sau alte animale. L. Berdan (2002), într-o reconstituire  a acestui obicei străvechi, apreciază: “În cultul lui Zamolxis au fost preluate credinţe şi superstiţii anterioare despre cultul ursului. Acest cult implica şi purtare unor măşti-costume, care asigurau pe lângă secretul iniţierii depline, şi pe acela al ascezei celor iniţiaţi” (89-93). 3. Tălpile caselor, din trunchiuri masive de stejar (Pănoiu 1977: 28); 4. Porţiunile de 20-30 cm de la baza stâlpilor porţilor de lemn din Maramureş; de obicei se ornamentează (Nistor 1977: 22). 5. (gastr.) Cocoloşi de mămăligă ce au în interior brânză, făcuţi şi mâncaţi în special de copii, până când gospodina prepară păturile de coleşă cu brânză” (Faiciuc 1998: 183). 6. Dispozitiv pentru micşorarea vitezei buştenilor pe uluc (Gh. Pop 1971: 88). 7. Cele patru lemne scobite care strâng şi ţin în loc piatra zăcătoare, la morile de apă (Felecan 1983). 8. Cei patru sau şase stâlpi pe care stă podul morii; babe (Felecan 1983). Ursu, supranume în Repedea-Borşa (neamul Ursenilor). Ursoi, top. în Săcel, “teren acoperit cu iarba denumită Părul Ursului (Grad 2000). Ursuc, unsoarea de pe lâna oilor (Morariu 1937: 124). – Lat. ursus.

úrsă, -e, s.f. – 1. (astr.) Numele celor două constelaţii situate aproape de polul nord (carul-mare, carul-mic). 2. Ursitoare. – Lat. ursa.

ursí, ursesc, vb. intranz. – 1. A sorti, a hărăzi, a predestina (destinul cuiva). 2. A face vrăji, cf. exa face pă ursit , cu sensul de vrajă, făcătură, prin care cineva este determinat să întemeieze o căsătorie pe cale magică: “Când îi făce pă ursât, luă nouă stropi de apă, cu gura, di pă roata morii şi nouă pietri de la vadurile carălor. Apoi lua nouă ulcele şi pune în ele apă şi pietrile şi le pune înaintea focului, cum erau cuptoarele demult. Şi pă fată o la pă cap pân scară şi îl vide pă ursât” (Bilţiu). – Din ngr. oríso, viit. lui orízo (Pascu, Tiktin, Candrea).

ursít, -ă, adj., s.f. – Hărăzit, sortit, ales, predestinat; viitor soţ. În jocuri de ursit ale fetelor de măritat: “Cum e parul, aşa va fi şi ursitul” (Calendar 1980: 121). – Din ursi.

ursitór, -i, -oare, s.m.f. – Vrăjitor, pocitor, strigoi; cel ce soroceşte, cu sensul de a fermeca; ursitor malefic (magia neagră a fost practicată, în vechime, în societatea tradiţională maramureşeană): “Păntru strâgoile celea, păntru ursitorile celea ce iau laptele de la marhă…” (Papahagi 1925). – Din ursi + -itor.

urzeá, urzeli, s.f. – Totalitatea firelor urzite întinse pe stavilele războiului de ţesut; t’eară, urzală de t’eară (atestat în Rozavlea) sau urzâtură (Berbeşti) (ALR 1971: 511). – Din urzi + -ală.

urzí, urzesc, vb. tranz. – A aşeza urzeala: “D-ai şti ţese şi urzî / Cum te ştii la joc suci…” (Memoria 2001, 100). “Ţeserea pânzei, în societăţile arhaice şi tradiţionale e o îndeletnicire rituală cu semnificaţii cosmogonice şi cu implicaţii asupra destinului oamenilor şi plantelor. Pe lângă motivaţii de ordin social, încredinţarea artei torsului şi ţesutului aproape exclusiv femeilor avea şi o întemeire mitico-simbolică, bazată pe analogia cu naşterea, procreaţia, zămislirea formelor noi de viaţă. (…) Cuvintele din grupul lexical <a începe, a inaugura> (cf. lat. ordior, exordium, primordia, românescul a urzi) au, la origine, numele operaţiei de aşezare a firelor urzelii pentru a începe o nouă ţesătură” (Evseev 2001: 200). – Lat. ordire “a începe; a ţese, a toarce” (Densusianu, Puşcariu), cf. it. ordire.

urzói, -oaie, (urzitor), s.n. – Instrument folosit pentru a pregăti urzeala (ţesătură) la războiul de ţesut (Hotea 2006). Stavile pe care se fixează t’iara (Papahagi 1925). Urzitor (Bârlea 1924): “Ea dă vina la urzoi / Că toată pânza-i lătunoi*” (Bârlea 1924 I: 96). – Din urzi + -oi.

óri, -i, s.m. – Stâlpi verticali de care se prind canaturile uşii şi ale ferestrei la casele ţărăneşti: “Largă-i uşa-ntre uşori / Treceţi, hodiniţi, feciori” (Bilţiu 1990: 65; Rogoz). – Lat. ostiolum “portiţă” (cf. Cipariu, Puşcariu, DEX).

uştí, -esc, vb. tranz. – A săruta (Lexic reg.). Atestat exclusiv în Maram. – Cf. ucr. usta (MDA).

uştióară, uştiori, s.f. – Uşă mică, portiţă de la intrarea în curte (Memoria 2001). – Din uşă (> lat. *ustia).

utuptí, utuptesc, vb. ref. – v. tupti.

V

 vac, -uri, s.n. – (înv.) 1. Timp, perioadă, epocă, veac. 2. Existenţă, viaţă, trai: “Eu îţi dau pită de grâu şi sare, tu îmi dai leac şi vac la cutare” (Bârlea 1924 II: 382); “Dă-i, Doamne, leac până-n vac” (Bilţiu 1990: 284; Lăpuş). – Din sl. věkǔ (Cihac cf. DER).

vad, -uri, s.n. – 1. Locul unde apa unui râu e mai mică, malurile sunt joase şi se poate trece prin apă cu carul; vad de care; prihod, şar, hat, trecătoare: “Cu un prărocuţ de brad / Unde-a si mai mândru vad” (Papahagi 1925: 226). 2. Vadu Izei, loc. situată la 6 km de Sighet, la confluenţa râului Mara cu Iza. – Lat. vadum “vad”.

vailíng, -uri, s.n. – Vas de formă tronconică cu torţi. – Din germ. Weitling, Weidling (Ţurcanu 2005).

vaiógă, vaioage, (vaiugă, voiogă, văiogă, văiugă), s.f. – Cărămidă nearsă (din pământ şi paie, turnată în forme), chirpici; t’eglă nearsă. – Din sl. valjak (Candrea cf. DER); Din magh. vályog (dial. vályug) (MDA).

valu, (halău), s.n. – 1. Jgheab din lemn sau metal, de sub streşina casei, pentru colectarea apelor pluviale; ciotărnă, ciurău, jd’ab. 2. Covată (din lemn scobit, scândură sau piatră) din care se dă de mâncare la porci; troacă. 3. Albie (pentru adăparea animalelor) care se aşează lângă fântână; construită dintr-un trunchi de copac scobit în interior, aşezat pe doi bolovani şi prevăzut, la capătul mai înclinat cu un dop de lemn. Până nu demult se mai întâlneau şi valauă din piatră (Dăncuş 1986: 106). 4. Uluc la streaşina casei. 5. Jgheab de lemn, uşor înclinat, alimentat cu apă, folosit la spălarea minereurilor aurifere, după ce acestea au fost sfărâmate de şteampuri. – Din magh. vályú (dial. válu, vállu, válló) (MDA).

vá, -e, s.f. – Plata în natură pentru măcinat; uium. – Din magh. vám, cf. ucr. vam, slov. vama (DER, DEX).

vancu, s.n. – Unealtă pentru manipularea lemnului în pădure, utilizat de butinari; voltău. – Et. nec.

varméghe, -ii, (varmeghie, varmed’e, ormeghie), s.f. – Judeţ; comitat în vechiul regat al Ungariei: “…şi au degerat toate bucatele (…) prin varmeghe Maramureşului şi au căzut foamete mare peste toată varmeghe…” (text datat 1785). – Din magh. vármegye.

város, -ă, adj. – (ref. la oi) Cu lâna de culoare albă cu roşu (Latiş 1993); alb-murdar (Georgeoni 1936). – Din magh. vörös “roşu”.

văcălíe, -i, s.f. – (bot.) Burete ce creşte pe trunchiuri de fagi şi din care se face iasca (Ganoderma applanatum). – Din veacă (< slov. veka) + -ălie (MDA).

văcăreáţă, s.f. – (gastr.) Pâine ornată cu bucăţi de aluat, coaptă din cea mai bună făină, cu ocazia pomenirii morţilor (la Staurul florilor, în Chioar). – Et. nec.

văcărí, vb. tranz. – (înv.) A coace pâine (văcăreaţă): “Miresucă, struţ tomnit, / Si-ţ-a dor de văcărit / Şî cu feciori de grăit” (Şteţco 1990: 251). – Et. nec.

văcuí, vb. intranz. – (înv.) A vieţui; “a trăi cât şi cum ai de trăit” (Ţiplea 1906). A petrece veacul, a locui pe vecie (Papahagi 1925). A-şi face veacul, a împlini vremea, a sta vreme îndelungată (Antologie 1980): “Acolo lăcuia / Ş-acolo văcuia” (Papahagi 1925: 885). – Din vac “veac”.

vădán, -i, s.m. – Văduv. Vădan, nume de fam. – Din văduv + -an.

vadáncă, -e. s.f. – Văduvă. – Din vădan + -că.

văduít, -ă, adj. – Rămas văduv, fără soţie: “Femeile bătrâne şi văduite…” (Papahagi 1925: 314). – Din văduv (< lat. viduus) + -it.

văerá, vb. refl. – A se văeta, a se plânge: “Ea a rămas plângându-să / Şi văerându-să” (Papahagi 1925: 289). – Din vai.

văiú, s.f. – v. vaiog.

văjí, văjesc, (vâji), vb. refl. – 1. A fi compatibil, a fi asemănător; a se potrivi, a se înţelege: “Nu să văjăsc laolaltă, fără d’eti’ilin” (Papahagi 1925: 326). 2. A se întâmpla: “De s-a văji şi-oi muri” (Lenghel 1985). – Din sl. važiti “a echivala cu” (DER).

văláş, -uri, s.n. – Răspuns: “Înapoi n-om înturna / Până ni-a veni vălaş, / Că urâtu-i în sălaş” (Bârlea 1924: 87). – Din magh. válasz “răspuns, replică”.

vălătáş, -uri, s.n. – Tragere la răspundere: “Mult îmi faceţi vălătaş” (Bârlea 1924 II: 268). – Din vălaş + -taş.

vărá, vărez, vb. intranz. – 1. A-şi petrece vara undeva. 2. A păşuna vitele în timpul verii: “Unde-ai vărat, Mirceo, hei, / De ţî faţa ca de zmei?” (Ţiplea 1906: 445). – Din vară (< lat. vera).

văráştină, -e, s.f. – Cuptor în care se arde varul (Chioar). – Din var + -aştină.

vărátec, (văratic), adj. s. – 1. (adj.) De vară, specific verii. 2. (s.n.) Locul unde pasc vitele vara. Văratec, vârf (1358 m.) în M-ţii Lăpuşului. – Din vară + -tec.

vărsát, s.n. – 1. Vaccin împotriva vărsatului de vânt (ALR 1969: 146). 2. (med.) Varicelă; boală infantilă (ALR 1969: 155). – Din vărsa (< lat. versare) + -at.

vărzár, s.f. – (gastr.) Plăcintă din aluat de mălai cu varză, ceapă verde, mărar şi smântână: “Vărzar moale cu mărar / Din taşcă de păcurar” (D. Pop 1970: 147; Vişeu, 1887). – Din varză (< lat. vir(i)dia “verdeţuri”) + -ar.

văsc, s.m. – v. vâsc.

vătáf, -i, (vătaj, vătav), s.m. – I. (În Evul Mediu, în ţările rom.) 1. (În Mold.) Administrator al unei provincii sau al unui judeţ. 2. (În Munt.) Administrator de plasă. 3. Supraveghetor al slujilor de la curtea unui boier sau la o mănăstire; logofăt. 4. Conducător (comandant, căpitan) al unui grup de curteni sau oşteni. II. (În Maramureş) 1. Păcurar: “Că nu-s fiara fiarelor, / Că-s vătafu oilor” (Memoria 2001: 12). 2. Mai mare peste păcurarii de la stână; baci, gazdă, păcurariul cel mare (ALR 1971: 382): “Baci sau vătaf, în Maramureş, cu frecvenţă mai mare a celui dintăi”, cu sensul de administrator de stână (Latiş 1993). “Vătaful mai poate fi ciobanul care nu ia oi în responsabilitate” (idem). Vătaful este conducătorul păcurarilor care păzesc oile cu lapte; de obicei este desemnat de către stânaş; tot stânaşul îl numeşte pe baci (conducătorul stânei şi cel care prepară produsele lactate). Deci vătaf şi baci nu e acelaşi lucru (Georgeoni 1936: 78). 3. Paznic de semănături sau fânaţe (Petrova, Săcel, Moisei, Borşa); vătaf de ţarină (Săcel); gornic, boactăr, pândaş, iagăr (ALR 1971: 421). 4. Căpetenie, comandant, şef: vătaf de tâlhari: “Pă dânsa o d-auzât / Păunaşî codrilor, / Vătăjî tâlharilor” (Papahagi 1925: 266); vătaf de colindători, vătaf de ţigani etc. – Probabil din tăt. vataha “grup” (Miklosich cf. DER); Cf. ucr. vataha, pol. wataha, bg. vatah (DEX).

vătăjí, vătăjesc, vb. intranz. – A haiduci (Papahagi 1925). – Din vătaf.

vătăjíe, -i, s.f. – Coliba în care stă baciu şi unde se prepară caşul; construcţie ridicată pe sistemul furcilor, acoperită de obicei cu draniţă. În vătăjie se află vatra de foc şi vasele pentru prelucrarea laptelui, gătitul mâncării şi transportul produselor în gospodărie (Stoica, Pop 1984). Locul de la stână unde se fierbe laptele (Papahagi 1925); lăptărie. – Din vătaf + -ie.

vătămătú, -i, s.f. – (med.) Schilozenie, paralizie; hernie; hâitură (ALR 1969: 158). – Din vătăma (< lat. victimare) + -tură.

vătrái, vătraie, s.n. – Unealtă metalică în formă de cârlig lung, cu coadă, cu care se scormoneşte jarul în sobe: “Bate mâţa cu vătraiu / De ce nu s-o copt mălaiu” (Memoria 2004: 1098). – Din srb., ucr. vatralj (DER).

vătúi, (vătuiu), s.m. – Ied (până la un an). – Cuvânt autohton (Russu 1981, Brâncuşi 1983); Lat. *vituleus (< vitulus) (DER, DEX).

văzdoá, (vâzdoagă), s.f. – (bot.) Plantă erbacee cu tulpina dreaptă şi ramificată, cu flori galbene (Tagetes erecta): “Fă-mă mândră, frumuşea / Ca spicuţu grâului, / Ca văzdoaga câmpului” (Antologie 1980: 250). – Din sl. gvozdi “cui”, sf. ucr. hvozdyk.

vâj, s.m. – Bătrân, moş, moşneag. (Nu are echivalent feminin). – Cf. ghiuj (cf. alb. gjysh) (MDA).

vâjí, vb. refl. – v. văji.

vâlfáş, -ă, adj. – Oaie care face semn, care povesteşte, care are vâlfă; oaie ştiră (Latiş 1983: 117): “Este vorba de oaia-mioară care «se mârleşte dar nu fată», pe care maramureşeanul nu o taie şi nu o vinde. Ba dimpotrivă: o au în grijă specială pentru că «e bună de primejdie». Semnul pe care-l face: e supărată, zbiară, nu-şi află locul, se uită la om; semnul se înţelege astfel: are să se întâmple ceva cu turma (pagubă, boală, fiară), cu păcurarul şi, în ultimă instanţă, cu cei din familie, de acasă” (Latiş 1993: 117). – Din vâlfă + -aş.

vlfâ, -e, s.f. – (mag.) 1. Duh, zână, stimă. 2. Fruntea, cel mai bun şi cel mai frumos din ceva (Bud 1908). 3. Presentiment, duh inspirator, presentiment: “Vâlfa este un fel de presimţire. Când îţi vine să cânţi morţeşte, ai vâlfă că va muri cineva din familie, sau i se va întâmpla o nenorocire. Animalele mugesc, caii nu au stare” (Memoria 2002: 474). – Din sl. vluchva “vrăjitor” (Moklosich, Cihac cf. DER); Sl. vluhvu, bg. vlahva (DEX).

vâltoáre, vâltori, s.n. – 1. Vârtej. 2. Piuă. Instalaţie tradiţională care funcţionează pe principiul hidraulic utilizat pentru spălarea şi limpezirea textilelor de mari dimensiuni (Şainelic 1986). Construcţie de formă conică, realizată din buşteni, în care se roteşte un curent puternic de apă (Viman 1989). Apa se captează dintr-un râu de munte şi este drenată către vâltoare cu ajutorul unei ecluze, asfel încât debitul apei poate fi reglat periodic, în funcţie de cantitatea precipitaţiilor din fiecare sezon. Prin căderea apei în cuva de buşteni, postavurile, cergile, ţolurile sunt spălate şi îndesate. În Maramureşul istoric, în 1957, în satul Budeşti erau 14 vâltori, în Sârbi 10 vâltori, iar în Călineşti 11 (Dăncuş 1986: 93). În Chioar: în Chiuzbaia, Ciocotiş, Copalnic, Fânaţe, Preluca Nouă, Boiu Mare, Şişeşti, Şindreşti. “Mândruţă de la vâltori, / Dă-mi guriţa de trei ori” (Viman 1989: 507). – Lat. *voltoria (< volotus; Puşcariu, DEX).

vâlturá, vb. tranz. – A limpezi, a spăla hainele în vâltoare: “Izmenele cele de iarnă, / Ţi le-a vâltura la vară” (Bârlea 1924 II: 287). – Din vâltoare.

v, s.f. – (min.) Filon, zăcământ (Gh. Pop 1971). – Lat. vena.

vântoá, -e, s.f. – (mit.) Persoanaj fantastic; iroase, iele: “Tăte iroasele / Şi vântoasele / Şi moroii / Şi strigoii” (Papahagi 1925: 283). – Din vânt + -oasă.

vânturéşcă, (vânturişcă), s.f. – Lopată de lemn cu funcţie de semicovată, cu coadă lungă; se utilizează la vânturarea seminţelor de pleavă; sideşcă. – Din vântura (din vânt < lat. ventus) + -eşcă.

vânzărél, s.n. – De vânzare: “Şi-l făcură vânzărel / Şi merseră-n târg cu el” (Calendar 1980: 8). – Din vânzare (din vinde < lat. vedere) + -el.

vârc, vârciuri, s.n. – Rid, zbârcitură, cută (ALR 1969: 57; Săpânţa). – Din zvârc, formă atestată pentru “rid”; din zbârcit, zbârcitură, a zbârci “a face riduri”.

vârcolác, -i, s.m. – (mit.) Fiinţă fabuloasă, malefică, căreia i se atribuie ocultaţia Lunii şi a Soarelui (provocând fazele Lunii şi eclipsele). Se crede că omul născut dintr-o relaţie incestuoasă are capacitatea de a se metamorfoza în câine: “Vârcolacu nu ştiu de unde apare el, că apare sub formă de câine. Şi ziceau bătrânii că atunci când torc femeile cânepă marţi sara, pe firul acela se suie vârcolacu şi mănâncă luna” (Bilţiu 1999: 319; Bârsana); “De te-o diochet bărbat curat, / Necurat, / Cu ochi de vârcolac, / Pice-i păru ca fuioru” (Bilţiu 1990: 283; Lăpuş). – Din sl. vlǔjudlakǔ, de la vlǔkǔ “lup” (Miklosich, Cihac cf. DER). Din bg. vârkolak (DEX), cf. alb. vurkolak.

vârdí, -e, (vârghină), s.f. – Cumpănă de fântână (ALR 1971: 283). Ruda cumpenei de care se atârnă găleata (Papahagi 1925): “Şezând sara pe fântână / Rumpe-ţi-ai zgarda-n vârd’ină” (Bârlea 1924 I: 216). – Din sl. vărdina (MDA).

vârfoná, vb. refl. – A se vârfui, a se umplea cu vârf: “De unde Domnu mânca / Blidele să vârfona” (Papahagi 1925: 237; Şieu). – Din vârf (< sl. vrǔchǔ) + -ona.

vrstă, -e, (vrâstă), s.f. – Dungă, linie, vargă. În trecut, cergile de lână erau ţesute “în vârste”, adică în negru şi alb, cromatică simplă, oferită de culoarea naturală a lânii (Caia 2002: 45). Vârsta, veche familie românească din Vadu Izei. – Din sl. vrǔsta (Cihac cf. DER).

vrşă, -e, (vârsă), s.f. – Unealtă de pescuit utilizată frecvent pe Lăpuş şi pe Someş, confecţionată din nuiele, în forma unui cilindru, legate la un capăt în jurul unui butuc de lemn; în partea opusă, gaura vârşei este întoarsă spre interior în formă conică, cu un orificiu pe unde intră peştii, la momeală (Şainelic 1986: 46): “Tare-i vârşa, tare-i balta” (Bârlea 1924 II: 269). – Din sl. vrǔsije, srb. vrša (DER, DEX).

vârtéj, -uri, s.n. – 1. Dispozitiv din lemn sau metal care glisează pe orizontală; zăvor, riglu, climpuş, batcă, ţaglă (ALR 1971: 265). 2. Lemn bătut în pământ, având o cracă crestată ce se întinde deasupra vetrei şi de care se atârnă căldarea pentru urdit (Papahagi 1925). – Din sl. vrǔtezi, de la vrǔtěti (Miklosich, cf. DER).

vârtélniţă, -e, s.f. – Instrument de lemn cu 3 sau 4 picioare (stativ) pe care se montează la partea superioară patru stinghii rotative, mobile, prevăzute fiecare cu opritor, pe care se pune tortul de cânepă sau scutul de lână ca să fie depănat. – Cf. bg. vărtelka (DEX).

vârtóp, -oape, s.n. – Adâncitură, gropă adâncă de forma unei râpe prăpăstioase, formată de apă. Vârtop, lac glaciar în M-ţii Maramureşului, sub vf. Mihailec, la 1750 m. – Din sl. vrǔtǔpǔ.

vârtós, -oasă, adj. – Îndesat, solid, dens: “Din carne vârtoasă” (Papahagi 1925: 285). – Lat. *virtuosus (< virtus).

vâsc, (văsc), s.m. – (bot.) Plantă parazită ce creşte pe ramurile unor copaci (brad, stejar, plop etc), cu frunze totdeauna verzi şi cu fructul în formă de bobiţe albe (Viscum album L.): “Da’ eu încă i-am tremăs / Pă o crenguţă de vâsc / Că nemnic nu-mi bănuiesc” (Ţiplea 1906: 425). Utilizată în medicina populară (i se atribuie însuşiri homeopatice). Însuşiri magice: remediu de rupere a vrăjilor; ajută la descoperirea comorilor, deschide toate lacătele, iar băutura preparată din vâsc îl poate face pe om invizibil (v. studiul Creanga de aur, de James Frazer). – Lat. viscum.

vâzól, -e, s.n. – Fân strâns cu grebla de la deal la vale; coardă, val (ALR 1956: 129; Borşa). – Et. nec.

vâzolí, vb. refl. – A se zvârcoli (să scape din prinsoare) (ALR 1965: 976). – Din germ. wuseln “debandadă” (Ţurcanu).

véxel, -e, s.n. – Poliţă sau hârtie contractuală utilizată odinioară, în cazul unor împrumuturi financiare între două persoane fizice: “În trecut (înaintea celui de Al Doilea Război Mondial) nu era nici un ţăran cu depuneri în bănci; ei erau plini de datorii la băncile capitaliştilor, la evrei sau la avuţii statului. Evreii din comună (Moisei) aveau prăvalii şi cârciumi, oamenii luând diferite mărfuri pe datorie (credit) şi, dacă nu le achitau la timp datoria, le luau pământul. Ţăranii semnau sau puneau degetul pe o hârtie numită Vexel, în care se angajau ca până la data de… să depună banii, în caz contrar terenul specificat în Vexel pus de zălog să îi revină evreului. Aşa se explică faptul că multe din terenurile comunei figurează pe evrei” (Coman 2004: 70). – Din germ. Wechsel “poliţă, cambie” (Candrea cf. DER, DEX).

vederá, vb. intranz. – v. videra.

vederós, -oasă, adj. – 1. Care se vede, vizibil. 2. Bine văzut, apreciat. 3. Luminos, strălucitor: “Cu lumină vederoasă, / Cu cina caldă pe masă” (Lenghel). “Omu care i frumos / Şi noaptea i vederos” (Şteţco 1990: 355). – Din vedera + -os.

veleándră, velendre, s.f. – Haină de dimensiuni prea mari pentru cel care o poartă (zona Codru). – Din vel “mare” (< sl. veliǐ) + -eandră.

veleát, s.n. – (înv.) Dată, an, termen: “Meseţa ianuarie 20 de zile, veleat 1769″. – Din sl. vuleto “în anul…”.

velíşte, (velâşte), s.n. – (Stră)vechime, din strămoşi (Memoria 2004). – Din veleat.

venétic, -ă, adj. – Persoană considerată străină în locul unde s-a stabilit: “Cel mai mic e venetic” (Lenghel 1962: 330). – Din ngr. venétikos, cf. tc. venedik, alb. venetik.

verándă, verande, (vereandră), s.f. – Antreu, hol; terasă închisă. – Din germ. Veranda “cerdac, pridvor” (Ţurcanu).

vergicél, (verd’icel), s.m. – (bot.) Soi de măr cu coaja verde, de mare productivitate (Şainelic 1986; Chioar). – Din verde (< lat. virdis) + -icel.

vérgură, -e, s.f. – Virgină, neprihănită. – Lat. virgo, virginis (DER).

vergél, -uri, (verjel), s.n. – 1. Petrecere de Anul Nou; Revelion tradiţional, arhaic. Sărbătoare obştească la care participau, în trecut, tinerii din sat (feciorii şi fetele de măritat). Scopul iniţial era încheierea de căsătorii în câşlegile care tocmai debutau. Cu ocazia Anului Nou, feciorii se adunau (cu o săptămână înainte) şi se sfătuiau unde vor ţine Vergelul, precum şi ce muzicanţi să aducă. Apoi se alegeau dintre ei doi chemători şi un cămăraş. Chemătorii mergeau din casă în casă, unde erau fete mari. Vergelul dura 2-3 zile şi nopţi (după S. Fl. Marian, Sărbătorile la români, 1898: 85). În prezent, obiceiul s-a degradat: “Astăzi nu se mai păstrează practicile rituale de odinioară, reducându-se în esenţă la o simplă petrecere cu mâncare şi băutură. Se poate vorbi astăzi ca despre un bal ţărănesc, ce se desfăşoară pe latura divertismentului la căminul cultural, a doua şi a treia zi de Crăciun şi de Anul Nou” (Memoria 2004: 994). Obiceiul s-a păstrat până târziu în zona Chioar (Şomcuta, Boiu Mare, Remecioara, Buciumi), Codru şi Lăpuş: “La vergel să ne-adunăm, / Să petrecem, să cântăm” (Calendar 1980: 11). Unul dintre ritualuri presupunea încercarea de a afla viitorul celor prezenţi cu ajutorul unor beţişoare. 2. Băţ de la războiul de ţesut. – Din vergea (< lat. *virgella) + -el.

verş, -uri, s.n. – Text versificat care se cântă la înmormântare; bocet. – Din magh. vers, pol. wiersz (MDA).

ves, -uri, s.n. – (bot.) Ovăz. Vâlceaua Veselor “pământ rău, se face numai ovăz” (în Odeşti). – Din ovăz, cu afereza lui o (Odobescu 1973).

vestíre, -i, s.n. – Anunţul pe care îl face preotul în biserică înaintea unei cununii: “Şi pre popi ţin clevetiri, / Ce fac atâtea vestiri, / Şi târziu tare cunună” (Bârlea 1924 II: 250). – Din veste “ştire, noutate” (< sl. věstě) + -ire.

véşcă, veşti, s.f. – 1. Coajă de copac din care se face marginea circulară a sitelor. 2. Cercul de lemn ondulat, din jurul pietrelor de moară şi al râşniţelor, care nu permit să iasă făina afară (ALR 1956: 178): “Îi colbu care se strânje la veşca morii” (Bilţiu 2001: 340). – Din ucr. veska (Felecan 1983).

vetrí, vetresc, vb. intranz. – 1. A veghea, a sâmţî; câinele vetrea sara la oi (Papahagi 1925). 2. A adulmeca. – Din germ. wittern “a adulmeca” (Tiktin cf. DER).

victórie, adj. – (ref. la oi) Jumătate roşie, jumătate neagră (Precup 1926). – Et. nec.

viderá, (vedera), vb. intranz. – A lumina, a face lumină: “Tu-i aprinde lumina (lumânarea) / Şi mândra ţ-a videra” (Calendar 1980: 74). – Din vedere (din vedea < lat. videre).

vídere, -i, s.n. – Găleată, căldare: “Cu vin roşu strecurat, / Cu videre măsurat” (Calendar 1980: 8). – Din magh. vödör “găleată”.

vidíc, s.n. – (liv.) Ţinut, regiune: “Dat (la) Iadăra, (din) vidicul Chioarului, parohia unită, anul dlui 1800…” (Dariu Pop 1938: 56). – Din magh. vidék “ţinut”.

vie, viesc, vb. intranz. – (înv.) A trăi, a vieţui: “…cu dragoste să viem” (Codicele de la Ieud, 1630). – Lat. vivere “a trăi”.

viflaím, (Vicleim, în Olt.; Vifleim, Viflaim, în Trans.; Irozii, în Mold.), s.n. – 1. Oraşul Bethleem: “În Viflaim azi / E mare minune. / Vergură curată / Aduce prunc în lume” (Memoria 2001). 2. Dramă populară jucată în ziua de Crăciun în biserică sau în curtea bisericii, având ca temă naşterea lui Hristos. Dramă populară “de origine cărturărească apuseană şi de dată mai nouă, fiind pomenită la noi pentru prima dată de Miron Costin” (Folclor lit. rom. 1967: 102-103). G. Dem. Teodorescu crede că ea a pătruns pe teritoriul ţării noastre prin filiera bizantină, o dată cu introducerea creştinismului în Dacia, în timp ce M. Gaster susţine că provine din Germania, prin intermediul saşilor colonizaţi. F. Nistor precizează că textul popular din Viflaim reprezentând mitul naşterii avea în trecut un conţinut laic, cu caracter social. Acesta “a circulat din gură în gură, s-a jucat, până a fost prelucrat şi adăugat cu diverse personaje care se integrau cultului creştin, primind astfel o puternică tentă religioasă. Şi aşa, însă cei care au jucat-o i-au păstrat caracterul popular cu personaje profane” (Nistor, Măştile populare, 1973: 6). – Sl. vithlěemǔ.

viganu, viganauă, s.n. – Rochie fără mâneci, confecţionată din stofă de lână, deschisă doar la gât. A fost introdusă în Ardeal prin sec. XIX. “E o piesă de port care, în satele pur româneşti se purta foarte rar. În schimb, în satele mixte, sau sub influenţa satelor cu populaţei maghiară, viganăul s-a purtat foarte mult” (Bănăţeanu 1965: 79): “O-ar lua de-aici din sat, / N-are viganău tărcat” (Bilţiu 1996: 324). – Din magh. viganó (DER); La origine, numele de vigan, viganău, e luat de la numele unei balerine (Vigano), de la opera italiană din Viena, vestită pe la începutul sec. XIX, a cărei îmbrăcăminte a fost mult imitată. La început, vigana a fost o rochie scurtă, care apoi s-a purtat mai lungă (Bănăţeanu 1965: 79).

vileág, s.n. – Lume, mulţime, public: “Până-i lume şi vileag / N-a veni în sat de steag” (Bârlea 1924 I: 113). – Din magh. világ “lume”.

vilféu, -i, (vifeu), s.m. – Chemător la nuntă: “Vilfeii de la colaci / Gândeşti că-s puiţi de draci” (D. Pop 1978: 271; Codru). – Din magh. võfély, dial. võfé, võfi (MDA).

vínclu, -uri, s.n. – Instrument confecţionat din două segmente de lemn prinse la un unghi de 90°, folosit pentru trasarea liniilor perpendiculare, necesare la fasonarea stâlpilor şi la tăiatul scândurilor (Nistor 1977). – Din germ. Winkel.

vindíc, -i, s.m. – Oaspete străin, musafir (Faiciuc 1998). – Din magh. vendég “oaspete”.

vindigăluí, (vingălui), vb. refl. – A se ospăta, a petrece: “Acolo îţi bea, / Acolo îţi mânca, / Acolo vi-ţi vindigălui” (Bârlea 1924: 369). – Din magh. magvendégel “a se ospăta”.

vinderél, (vinder, vindereu), s.m. – (ornit.) Şoim (Falco aesalon). Vinderel, lac glaciar în M-ţii Maramureşului, sub vf. Mihailec, la 1690 m. – Din magh. vándor (sólyom) “şoim călător” (Cihac cf. DER).

vinitú, -i, (zinitură), s.n. – Străin, venetic. – Probabil din venetic.

víntre, s.f. – Pântece, abdomen, burtă: “I s-o năpustit boala în vintre” (Papahagi 1925; Şieu). – Lat. venter, -ris “pântece, stomac”.

vinţelér, -i, s.m. – Persoană însărcinată cu paza viei; pândar: “…să te duci la vie, la struguri, să vezi ce mai e pe acolo (…). Vinţelerii văd că vine o mogâldeaţă către ei” (Bilţiu 1999: 157; Săliştea de Sus). – Din magh. vincellér “îngrijitor de vie”, germ. Winzer “viticultor”.

vió, viole, s.f. – (bot.) Viorea, toporaş; viorea albă, micşunea (Viola alba); viorea sălbatică (Viola canina): “Fost-am violă-n pahar, / M-o sădit badea în deal” (Calendar 1980: 83). Apare frecvent în bocete. – Lat. viola.

vió, viori, s.n. – (bot.) Viţă-de-vie (Vitis vinifera): “Dealuri cu viori” (Bârlea 1924: 35). – Et. nec.

vipt, -uri, s.n. – 1. Rod al pământului; bucate, recoltă; cereale. 2. Hrană, mâncare. ■ În Maramureş: sacul cu grăunţe pe care îl duce omul în spate la moară (Felecan 1983): “Am pus un vipt pe iapă şi dusă am fost” (Bilţiu 1999: 258). – Lat. victus “hrană” (Puşcariu cf. DER).

virón, (virom), s.n. – Venin (Bârlea 1924); verin: “Cu apă şi cu viron” (Bârlea 1924 II: 68). – Et. nec.

vítlă, -e, s.f. – (min.) Troliu manual utilizat în trecut în minerit. Instalaţia apare în feudalismul timpuriu. Era alcătuită dintr-un grindei de lemn situat deasupra puţului, cu câte o manivelă la ambele capete. Pe acest ax se rula funia de cânepă (Şainelic 1986: 42). – Probabil din germ. Winde “troliu”.

víţă, viţe, s.f. – 1. Vie (Vitis vinifera). 2. Lăstar, mlădiţă. 3. Urmaş, descendent. 4. Familie, neam: “Numai sora mândrului / Cearcă viţa neamului. / Spune-i, mândruţ, soru-ta / Să nu ne cerce viţa / Că noi nu ne-om mesteca / Şohan, cât a fi lumea” (Brediceanu 1957: 27). – Lat. vitae.

viţişcrái, s.m. – Vicecrai: “Hei, tu, frate, viţâşcraiu” (Antologie 1980: 273). – Din vice “adjunct” (< lat. vice) + crai “rege, domnitor” (< sl. krali “rege”).

viţelár, -i, s.m. – (bot.) Plantă erbacee din familia gramineelor, cu miros plăcut; părangină (Anthoxanthus odoratus). – Din viţel (< lat. vitellus).

vizídcă, (vizipcă), s.f. – 1. Volănaş pe pieptul cămăşii (Şainelic 1986; Chioar). 2. Bluză cu nasturi în faţă (Gârdani, Codru). – Din magh. dial. vizitka (MDA).

vlast, -ă, adj. – Umed (Papahagi 1925). – Din sl. vlasti (MDA).

vlăstós, -oasă, adj. – Plin de lapte; lăptos: “Una stea vlăstoşea, / Două stele vlăstoşele” (Papahagi 1925: 294). Oaie vlăstoasă “bună de lapte.” – Din vlast + -os.

voá, -e, s.f. – v. vovă.

voióg, s.f. – v. vaiogă.

vojăí, vb. intranz. – (pop.) A vâjâi, a produce un şuierat: “S-aud brazii vojăind / Pe mândra-n frunză zâcând” (Calendar 1980: 105). – Din vâjâi (< vâj, onomatopee).

vólbură, -i, s.f. – (bot.) Plantă erbacee cu tulpină subţire, târâtoare sau agăţătoare; rochia rândunicii, holbură (Calystegia sepiumholbură mare; Convolvulus arvensisholbură mică): “Şi mă-ta ţiind volbură / Şi mie zicându-mi noră” (Bârlea 1924 I: 210). – Lat. *volvula (DEX).

voloşmán, -i, s.m. – (înv.) 1. Membru în comitetul comunal sau parohial. 2. Deputat. – Din magh. választmány (MDA).

vóltum, adj. – Liber, în voia lui: “I-o lăsat voltum pe amândoi caii pân iarba omului” (Faiciuc 1998: 350). – Probabil cf. volta “a rostogoli un buştean cu ajutorul ţapinelor” (< it. volta).

voroví, vorovesc, vb. intranz. – (pop.) A vorbi, a discuta: “În puţine sate din Maramureş se foloseşte cuvântul vorbesc, dar numai în forma vorovăsc” (Ţiplea 1906). – Din vorbi.

voşorlu, voşorlauă, s.n. – Fier de călcat; ticlăzău. – Din magh. vasaló.

voştinár, -i, s.m. – Cel care umblă prin sat să cumpere ceară de albine. – Din voştină “ceară” + -ar.

vóştină, -e, s.f. – (În Maram. şi nordul Trans.) Ceară de albine. (În sudul Trans.: boştină). – Din sl. vostina “uscat”, de al voskij “ceară” (DER).

vótru, -i, s.m. – 1. Lotru, tâlhar. 2. Bărbat afemeiat. 3. Proxenet: “Târgu l-am înconjurat / Şi pe votru l-am aflat” (Bârlea 1924: 88). – Cf. sl. vǔtrǐ, votrǐ (DEX).

vó, -e, (voavă), s.f. – 1. Păstaie uscată, ajunsă la maturitate, din care este scos bobul de fasole (Hotea 2006); hoaspă, voaspă, vospă. 2. Coji rămase după stoarcerea mustului din struguri. – Et. nec. (MDA).

vráişte, adv. – 1. Larg deschis, în lături. 2. Dezordine, neorânduială. – Et. nec. (MDA).

vrá, vrăni, s.f. – 1. Gaură de butoi, cep: “Cu fir roşu l-o legat, / Pe vrană de toc l-o băgat” (Bârlea 1924 II: 404). 2. Orificiul de la capătul fluierului: “Cu vrănuţa cătă vânt. / Când vântuţu a sufla / Fluieraşu-a fluiera” (Bilţiu 1990: 19). – Din sl. vrana, cf. bg. vrana (DER).

vrániţă, -e, s.f. – Poartă la intrarea în curtea casei: “Poartă făcută din scânduri în poziţie orizontală, cu loc liber între ele, folosită de oamenii săraci” (Hotea 2006). Poarta prin care intră carul cu vaci (ALR 1971). Atât construcţia cât şi numele diferă de poarta tipic maramureşeană (specifică nemeşilor): “poarta e mare, încrustată; vraniţa e din scânduri puse orizontal şi rărite” (ALR 1971: 259). – Din srb. vratnica (DEX); Din sl. vrata (Cihac, Tiktin cf. DER).

vrstă, s.f. – v. vârstă.

vremuí, vb. intranz. (vremni) – A se face vreme rea, a viscoli, a ometi: “Când era ger, sta cu ele (cojoacele) pe ea. Când se încălzea, tot ţâpa câte unu. Atunci vremuia şi era frig şi ningea şi făuşea” (Bilţiu 1999: 89). – Din vreme (< sl. vrěme) + -ui.

 Z

 zádie, zadii, s.f. – Catrinţă. Un fel de şorţuri pe care femeile din Maramureş le poartă peste poale, în faţă şi în spate. Ţesute din lână, în patru iţe, decorate cu dungi late de diferite culori, în alternanţă, care se deosebesc de la un sat la altul; “de la zadie poţi cunoaşte o anume femeie din ce sat este” (Bârlea 1924). Zadiile se încing la mijloc cu baiere din lână colorată. “Mai întâi se prinde zadia din spate, mai lungă şi mai îngustă, iar apoi cea din faţă, mai scurtă şi mai lată, petrecută peste zadia din spate. Acest fel de a purta zadia este un element autohton străvechi” (Bănăţeanu 1965: 119-120). Cea mai frecventă îmbinare cromatică a dungilor este de negru cu roşu sau negru cu portocaliu. – Cf. ucr. zady “înapoi, în spate” (DEX): Sl. zadǔ “partea dinapoi”, zaděti “a aşeza” (DER).

zálfă, -e, s.f. – (med.) 1. Guturai, răceală (ALR 1969: 154). 2. Secreţie a mucoasei nazale: “are zálfă”, “cură zálfa” (ALR 1969: 59). Atestat doar în Maramureş şi Transilvania. – Et. nec. (MDA).

zámă, s.f. – 1. (gastr.) Supă; fiertură din carne sau legume; apa în care fierb bucatele. 2. Nume generic pentru diverse lichide; suc, must; zeamă de prune = ţuică. – Lat. zema; Cuvânt rom. preluat în ucr. (dzama) şi pol. (dziama) (Macrea 1970: p.14).

zapís, -e, s.n. – (înv.) Document, înscris: “…care a făcut zapis cu dracul” (Bilţiu 1999: 390). – Din sl. zapisǔ.

zăbálă, -e, s.f. – (med.) “Bubiţe albicioase în colţul gurii; ca să treacă, e bine să te ştergi la gură cu coada mâţii” (Faiciuc 1998: 103) sau cu o ştergură din ţesătură dură. – Din sl. zabǔ “dinte”, prin intermediul magh. zabola (DER); sau din germ. sabbern “salivă” (Ţurcanu).

zăbălós, -oasă, adj. – Cu bube la gură: “Şi la gură-i zăbăloasă” (Bârlea 1924 II: 183). – Din zăbală + -os.

zăbădí, zăbădesc, vb. intranz. – A zăbovi, a întârzia, a tărăgăna, a amâna: “Acolo dacă-i sosî / Tare mult nu zăbădi” (Memoria 2001: 62). – Din sl. zabaviti.

zădărí, zădăresc, vb. intranz. – A întărâta, a incita, a aţâţa, a provoca: “Este un şarpe bun. Dar totuşi să nu-l zădăreşti, să-l laşi în voia lui” (Bilţiu 1999: 131; Rozavlea). – Din sl. zadirati.

zăgán, -i, s.m. – (ornit.) Specie de vultur (Gypaetus barbatus) dispărută din arealul românesc. În sec. XIX este semnalată prezenţa zăganului în Maramureş, în M-ţii Rodnei şi Ţibleş (Ardelean, Bereş 2000). – Din tc. zagan (DER, DEX).

zăgnátă, -e, (zăgnadă, zămnată), s.f. – Focul ce se face la gura cuptorului, după ce se bagă pâinea în cuptor (ALR 1965: 1061): “În plăcintă n-ai pus brânză, / Nici zăgnată să se-aprindă. /…/ Lemne n-ai avut uscate, / Că pădurea-o fost departe” (Bârlea 1924 II: 207). – Din ucr. zagnit, rus. zagnetí (< sl. gnětili “a aprinde”).

zăhádă, -e, (zăhată), s.f. – Îngrămădire de plute în sectoarele neamenajate ale râurilor: “În mod inerent, zăhada produce şi pagube materiale plutaşilor, fiindcă ei erau obligaţi să plătească şi costul buştenilor ce nu au putut fi predaţi la locul de sosire a plutelor” (Acta Musei 2002: 318). – Din ucr. zahata (MDA).

zăhăí, zăhăiesc, vb. tranz. – A incomoda (Papahagi 1925); a deranja: “Să am glas ca şi cucu, / Nu m-ar zăhăi lucru” (Papahagi 1925). – Din ucr. zahaiti.

zăhăíală, s.f. – Deranj, dezordine: “Pe lădoi i zăhăială, / Tăt o lingură şi-o oală” (Memoria 2004-bis: 1307). – Din zăhăi + -ală.

zălezí, vb. intranz. – A obosi. – Et. nec. (MDA).

zălezít, -ă, (zălăzât), adj. – 1. Obosit. 2. Amărât. 3. Bolnăvicios. 4. Schimonosit; aşchimonie (Memoria 2004): “Cat un vâj zălezit / De mamă, de tată, / De câne, de mâţ…” (Antologie 1980: 250; Borşa). – Din zălezi.

zălfós, -oasă, adj. – (med.) Gripat, răcit, bolnav (Gh. Pop 1971: 56). Termen atestat doar în Maramureş şi Transilvania. – Din zalfă “guturai, răceală” + -os.

zămnátă, s.f. – v. zăgnată.

zănóagă, -e, s.f. – Depresiune circulară cu versante prăpăstioase, în zona munţilor înalţi; căldare. În Zănoagă, Sub Zănoagă (Rohia); Zănoaga Mare, Zănoaga Mică, căldări glaciare pe versantul nordic al Pietrosului Mare. – Din sl. za noga “la picior”, ucr. zanoga (Tiktin cf. DER).

zăplád, -uri, (zăplaz), s.n. – Peretele format din bârne de brad înspre bază şi din răzâmuri (scânduri) mai sus, aşezat înspre miază-zi, în partea frontală a colibei păcurăreşti; opus cu zăpladul se găseşte dosul colibei, aşezat oblic (Georgeoni 1936: 71). – Din ucr. zaplaz (Scriban cf. DER).

zăpódie, zăpoade, zăpodii, s.f. – Vale scurtă cu pereţi înalţi; canion, strâmtoare: “Pân câmp, pân stejari, pă zăpoade, acolo să duc” (Bilţiu 1999: 300; Breb). Toponim frecvent în Maramureş şi Lăpuş. Zăpodie, cătun aparţinând de Preluca Nouă; toponim în Sarasău, sit arheologic. – Din sl. zapodǔ “ascunziş” (Cihac cf. DER, DEX).

zăpór, zăpoare, s.n. – 1. Îngrămădire de sloiuri de gheaţă care se formează primăvara într-un punct al unui râu, datorită căruia se produc inundaţii. 2. Baraj care permite pornirea plutelor. 3. Adunare de oameni, sfat, sobor: “P-acela că l-o mânat / Cu găleata la izvor / Până ce s-a fa’ zăpor” (Şteţco 1990; Borşa). – Sl. zaporǔ, cf. bg. zapor “dig”, rus. zapor “oprire”, magh. zápor “viitură” (DER).

zăr, -uri, s.n. – Lichidul ce rămâne din lapte, după ce s-a ales brânza sau caşul. E folosit “la prepararea ciorbelor de dulce, în frământarea pâinii sau se dă la porci” (Faiciuc 1998). Pe valea Marei e atestat sin. izvarniţă (ALR 1971: 380). – Termen autohton (Russu 1981), cf. alb. dhaljë “acru”.

zărăstí, vb. refl. – A se rătăci, a dispărea. – Din srb. zarasti “a acoperi” (MDA).

zărăstít, -ă, adj. – Închis, zăvorât, ascuns: “Mana ta, / Puterea ta, / Unde-i oprită, / Unde-i zărăstită?” (Bilţiu 1990: 300). – Din zărăsti.

zătón, zătoane, s.n. – Zăgaz făcut pentru a abate sau a opri apa în cursul ei; vad, trecătoare. – Din ucr. zaton (DEX); Cf. magh. zátony (Bud 1908).

zău, (dzău, zo), interj. – Jurământ, promisiune; de la “jur pe Dum’nedzău”: “Ai zâs zău şi te-ai jurat / Că nu vezi ca mine-n sat. / Ai zâs zău ş-a doua oară / Cine m-a lăsa, să moară. / Văz’, bădiţă, c-ai minţât / Nu te-ai ţinut de cuvânt” (Şteţco 1990: 197; Borşa). În Maramureşul istoric se foloseşte dzău (< Dumnedzău), iar în Lăpuş zo (< Dumnezo): “Nu ştiu, zo, cum ţi-a umblat” (Bilţiu 1990: 94; Cupşeni). – Lat. deus.

zăvârdácă, s.f. – (gastr.) “Un fel de caş fără cheag, foarte dulce, bun şi nutritiv, care şi-l iau păcurarii de merinde când nu vin cu oile la târlă de dimineaţa până seara” (Precup 1926: 17). – Cf. zăurdeală (din zăurdi “a face urdă”).

zăvói, -oaie, s.n. – (gastr.) “Caş dulce, proaspăt, dumicat în lapte dulce nefiert. Se sărează” (Georgeoni 1936: 81). – Et. nec. (MDA).

zăzúşă, -e, s.f. – Pleditoare; băţ care are în capăt un mic cuţit despicat la vârf. S-a utilizat (în Chioar) până în deceniul 4 al sec. XX pentru plivitul grâului (Şainelic, 1998, 28). – Et. nec.

zấmbre, s.f., pl. – “Rana care o fac caii cei tineri la gingii”. În expr. a face zâmbre = a se uita cu jind la cineva; a râvni (Bilţiu 2001): “Lasă zâmbre de belit, / Că tu ai drum de pornit” (Bilţiu 2001: 303; Suciu). – Din sl. zonbǔ “dinte”, cf. pol. zabrze.

zấmbru¹, zâmbri, s.m. – Zimbru, bour, bizon (Bison bonasus). Termen atestat în toponime: Dealul Zâmbrului (Săcel), Valea Zâmbrilor (Libotin), Dosu Zâmbriţei (Lăpuşu Românesc), Izvoru Zâmbrului (Groşii Ţibleşului). Animal legendar vânat de voievodul Dragoş, descălecătorul Moldovei. Termenul apare în toate cronicile până la V. Ureche (Letopiseţul de la Bistriţa, Cronica sârbo-moldavă de la Neamţ, Cronica Anonimă): “Venit-au Dragoş voievod din Maramureş, de la Ţara Ungurească, la vânat după un zimbru şi domni 2 ani”. Ureche îl numeşte bour. Dragoş “şi-a făcut pecete domnească pentru toată ţara cu cap de zimbru” (Cronica Anonimă). Prima pecete a Sighetului, pe care era reprezentat un zimbru datează din 3 oct. 1383 (Tomi 2005: 34). – Din sl. zonbrǔ (> dzimbru, rom. mediev.).

zấmbru², zâmbri, s.m. – (bot.) Arbore conifer cu lemn rezistent (Pinus cembra); pin de munte, zimbrişor (Borza 1968: 131). Specie subalpină care se întâlneşte pe versantul nordic al Pietrosului Mare, împreună cu jneapănul (Jud. Maram., 1980, 67). – Cf. zimbru (MDA).

zâlizâtúră, -i, (zălizâtură), s.n. – Copil slab, subdezvoltat: “De zâlizâturi să să curăţască. / Să rămâie curat, luminat” (Şteţco 1990: 82). “Descântecul se foloseşte la copii, atunci când nu se dezvoltă normal, sunt exagerat de slabi” (idem). – Din zălezi “a obosi, a slăbi”.

zấnă, -e, (dzână), s.f. – (mit.) Personaj fantastic din basmele populare româneşti. În descântecele maramureşene se confundă adesea cu Sânzâienele (ielele): “S-o tâlnit cu marele, / Cu tarele, / Cu dzâna, / Cu presâna” (Papahagi 1925: 286). – Lat. Diana, cf. alb. zanë.

zânitúră, -i, (dzânitură, zinitură), s.n. – Străin, venetic; despre cel străin de neam, ce convieţuieşte vremelnic alături de populaţia autohtonă. Tomi (2005: 85) susţine că termenul se referă la invazia evreilor din sec. XVIII-XIX. Termen peiorativ. – Din veni (< lat. venire), cf. dial. zini, zâni + -tură.

zbănáie, zbănăi, s.f. – Zbatere, agitaţie, freamăt: “Nu s-o putut hodini / De tropotul cailor, / De rânchedzu mândzâlor, / De zbănaia sticelor” (Papahagi 1925: p.233; Giuleşti). – Cf. zbate (MDA).

zbârci¹, -uri, s.n. – Zbârcitură. – Din zbârci.

zbârcí², zbârcesc, vb. refl. – A face cute, a se încreţi. – Din bg. sbărča (MDA).

zbârcióg, -i, s.m. – Specie de ciuperci comestibile, cu pălăria zbârcită, brună-negricioasă (Morchella esculenta); se găsesc în depresiunea Maramureşului (Beres, Marta Acta Musei 2002: 358). – Din zbârci² + -og.

zbârcitúră, -i, (zvârc, vârc), s.f. – Rid, cută, încreţitură a pielii (ALR 1969: 57). – Din zbârci² + -tură.

zbocotí, vb. intranz. – A pulsa, a trepida: “Îmi zbocote o’tiu” (Faiciuc 1998). – Et. nec.

zbóicoş, -ă, adj. – (ref. la penele găinii) Răvăşit, dezordonat: “Doamne feri şi apără / De tocana ţapână, / De găina zboicoşe, / De femeia cioinoşe” (D. Pop 1978: 119). – Et. nec.

zboicoşí, vb. refl. – v. boicoşi.

zbroátec, s.n. – (med. vet.) Boală care se manifestă prin diminuarea laptelui la oi. Remediu (magic): “Baciul ia de la stână făină, sare, urdă şi caş pe care le “ascunde”, după apusul soarelui, într-o furcă de pârâu situată la răsărit faţă de poziţia stânii; le reia dimineaţa (mai puţin caşul şi urda) înainte de răsăritul soarelui. Făina şi sarea, amestecate, sunt date oilor. Gestul se repetă de trei ori” (Latiş 1993: 52). – Cf. zburatic (zbura+ -tic.)

zdrâmboiét, zdrâmboiată, (zdrâmboi, zdrâmboiat), adj. – Bosumflat, posomorât (Papahagi 1925). – Din zdrobi “a se agita, a se supăra”; z- + drâmboiat).

zemintítă, -e, s.f. – (gastr.) Lapte acru cu smântână şi brânză (Lenghel 1979; Bârsana). Caş (de vacă) cu smântână (Memoria 2001). – Probabil cf. zementi “a sminti”.

zéri, s.m. – Fulger. În expr. bat zerii = fulgeră (Birdaş, 1994; Rohia). – Din zare “lumină, rază” (< sl. zarja).

zérme, -i, (zierme), s.m. – Şarpe; gândac: “Am crezut că tu eşti dor, / Da eşti zierme muşcător” (Calendar 1980: 63). “Cine-i muşcat de zierme, se teme şi de şopârlă” (Lenghel 1979: 215). Tăul cu ziermi, toponim în zona Glod (M-ţii Ţibleş-Văratic). – Lat. vermis (> rom. vierme).

zgáibă, -e, s.f. – 1. Rană, zgârietură care a prins coajă. 2. Boală a vitelor, constând în apariţia unor bubiţe pe diferite părţi ale corpului. – Lat. scabia “zbârceală”.

zgaldazínă, -e, (zgăldăzină), s.f. – (med.) Umflătură, bubă (Memoria 2001): “Tăte uimele, / Tăte botele, / Tăte moţoţinele, / Tăte zgăldăzinele / Le-o chemat” (Şteţco 1990: 63; Borşa). – Probabil cf. zgaibă.

zgárdă, zgărzi, s.f. – Accesoriu vestimentar utilizat în trecut de femei în combinaţie cu portul tradiţional; salbă de mărgele: “Nici-i trup de-ncingătoare, / Nici-i t’ept de zgardă mare” (Ţiplea 1906: 480). “Fetele poartă salbă din mărgele scumpe, bani de argint şi mai rar bani de aur” (Bârlea 1924: 474). Zgarda este o ţesătură de mărgele mici, cu diferite ornamente, pe care le poartă la gât fetele de la 2-3 ani şi până şi babele (Bănăţeanu 1965: 90-92). Clasificare: zgardă ţesută (se ţese cu urzeală şi beteală); zgardă anodată (are aspectul unei plase); zgardă cu fodră, cu colţi sau cu ţurgălăi; zgarda scumpă este caracteristică portului popular maramureşean: “Este formată din 20-30 de şiruri de diferite mărimi, din ce în ce mai lungi, din mărgele de corali. Este o podoabă de veche tradiţie, foarte scumpă – ajunge până la preţul unei perechi de boi; este nelipsită de la costumul de mireasă, fiind purtată şi în zilele de sărbătoare, atât de fete, cât şi de neveste. Coralii provin din Danemarca, iar din sec. XVI-XVII din Marea Adriatică” (Bănăţeanu 1965: 124-125). – Cuvânt autohton (Russu, Brâncuşi, Rosetti), cf. alb. shkardhë.

zgărdán, -e, s.n. – Bentiţă din mărgele policrome, ţesute sau împletite, purtate de femei la gât şi bărbaţi la pălărie. – Din zgardă + -an.

zgấrci¹, -uri, s.n. – Cartilagiu: “Din zgârciu nasului, / Din faţa obrazului” (Papahagi 1925: 297). – Din zgârci³.

zgrci², adv. – Chircit, ghemuit: “Tăt stă zgârci ca un arici” (Papahagi 1925: 219). – Din zgârci³.

zgârcí³, zgârcesc, vb. – 1. (tranz.) A strânge: “De inimă m-o zgârcit” (Şteţco 1990: 76). 2. (refl.) A se chirci, a se contracta, a se ghemui. – Din sl. sǔgrǔčiti (DEX).

zglăvóc, s.f. şi m. – Peşte mic de culoare cenuşie-cafenie, cu capul mare şi turtit, cu corpul îngust, fără solzi, răspândit în apele repezi de munte (Cottus gobio Linnaeus). Semnalat în Maramureş în 1876; frecvent pe cursul Vişeului. – Din bg. glavoč.

zgleámăn, zglemene, s.n. – Ridicătură de pământ, moviliţă, despre care se crede că semnalează un mormânt. Toponim frecvent în zona Lăpuş (Stoiceni, Suciu de Jos etc.), dar semnalat şi în Maramureşul istoric (Bogdan Vodă, Dragomireşti, Săliştea). “În Ţara Oaşului şi în câteva puncte din Ţara Lăpuşului, pentru apelativul zgleamăn au fost identificate sensuri ca omor, crimă (Homorodean 1980). Oricum, în memoria colectivă legătura cu anumite evenimente tragice, violente, petrecute în anumite locuri, este încă vie. Mai mult chiar, tradiţia spune că acolo unde există azi un zgleamăn se află mormântul cuiva: fie al unor drumeţi singuratici surprinşi de rău-făcători, fie al unor persoane expulzate din comunitate şi executate ca urmare a unor comportamente violente, criminale. Peste tot unde l-am înregistrat, toponimul denumea o movilă, un deal situat departe de vatra satului” (Vişovan 2002). “În Lăpuş se află în trei localităţi (Cufoaia, Rogoz, Suciu de Sus) toponimul zgleamăn. Pentru acest fel de loc avem o poveste comună: odinioară, când pădurea era a boierului, oamenii săraci surprinşi în pădure în nopţi geroase erau bătuţi şi schingiuiţi. Deci s-a întâmplat omor. A mai rămas expresia: “Mă, te fac zgleamăn!” - o ameninţare însă benignă” (Latiş, în Calendar 1980: 108). – În general se admite ca etinom sl. zlamene, provenit dintr-un mai vechi znamen “semn”; În corpul toponimului identificăm radicalul glem, pe care îl întâlnim în cuvinte vechi rom. ca glămei, glămeie, gâlmă având sensul de “grămădire de pământ pietros în formă de căpiţă”, “deal înconjurat de văi”; “movilă”. Radicalul glem (gâlm, glăm) fost identificat în sanscrită cu sensul de umflătură. El este, aşadar, vechi, indo-european şi valorile semantice ale rom. zglemene, zgleamăn reprezintă o continuitate, prin limba traco-dacă, a cuvântului străvechi” (Vişovan 2002).

zgúlaş, -ă, adj. – Trist, amărât, abătut: “Da’ acolo cine şede? / Un zgulaş de porumbaş” (Antologie 1980: 56). – Din zguli “a se strânge, a se chirci” (cf. srb. zguriti se).

zguţăí, zguţăiesc, (zguţi, zguţui), vb. intranz. – A tremura (de frig): “Din culesu’ cânepii, / Până-n ruptu cămeşii / Tot să-i fie-a zguţăi” (Bârlea 1924 II: 40). – Cf. zgâlţâi.

ziduí, ziduiesc, vb. tranz. – (rar) A zidi: “Colo-n jos, pă prundurele / Ziduiesc tri frăţurele” (Bilţiu 1996: 105; Rogoz). – Din zidi (< zid, din sl. zidǔ) + -ui.

zí, -i, s.m. – Motiv decorativ în forma unor triunghiuri repetate, utilizat de meşterii olari din Maramureş. – Cf. srb. zubac (DEX).

zin, -uri, s.n. – (pop.) Vin; băutură alcoolică obţinută prin fermentarea mustului de struguri: “S-aud zinu ciuruind / Şi mândrele tropotind” (Papahagi 1925: 74). În Maramureş, culturile de viţă-de-vie ocupă suprafeţe mici, pe versanţii însoriţi ai dealurilor şi, de regulă, în incinta gospodăriilor. Vinul e consumat predilect iarna sau primăvara, cu prilejul sărbătorilor (de Crăciun şi de Paşti), fiind socotit o băutură nobilă, ritualică. – Lat. vinum.

zinitúră, s.n. – v. zânitură.

zióri, s.m., pl. – Picături de rouă; noi: “Se mai zice şi la picăturile de apă ce cad de pe roata morii” (Bârlea 1924); “Mă uitai pe râu în sus, / Vedeai 99 de ziori, / A sfântului Soare surori. / Şi între ele m-o luat / Şi de ură m-o spălat / Şi de dragoste m-o încărcat” (Bârlea 1924 II: 356). – Posibil der. din zori “faptul zilei” (sl. zorǐ).

zipt, s.n. – Făină: “O tăt luat o lună, două, tri, un an şi ziptu (= făina) nu i s-o gătat” (Calendar 1980: 107). – Et. nec.

zíţă, -e, s.f. – De la un sens de bază ca ramură, viţa unei plante, termenul a ajuns (fig. şi prin extensie) la denumirea unei familii sau a unui neam (Scurtu 1966: 322). De ziţă aleasă = de familie aleasă, nobilă (sens folosit frecvent în Maramureş): “Te-ai sucit pă lângă Lună, / Te-ai băgat în ziţă bună” (Bilţiu 1990: 106; Lăpuş). – Lat. *vitae (= vitis).

zi, zile, s.f. – Dată în calendar. Aniversare. În expr. zile la anu’, date ce marchează cele mai mari sărbători în calendarul creştin şi care s-au suprapus peste vechile sărbători precreştine, specifice societăţii arhaice. “Descântecul acesta se face mai ales în zilele la anu’, adecă de Crăciun, la Paşti, la Bobotează, la Rusalii, adică în zilele cari o dată cad la anu” (Bârlea 1924 II: 357). Ziua Crucii. Sărbătoare religioasă creştină, care se suprapune cu sfârşitul anului pastoral şi coborârea oilor de la munte (14 septembrie). “La Zua Crucii se ucid stupii, că-n Zua Crucii trebe să mănânci miere de albină cu mămăligă, să-ţ sie dulce viaţa” (Memoria 2004-bis: 1200). Ziua cu lumina (2 februarie). Se aprind lumânări pentru pomenirea morţilor. Ziua lupilor (Indreiu lupilor, Andreiu lupilor, Andreiuşa). Ziua de Sf. Andrei (30 noiembrie): “Dzua lupt’ilor cade-n dzua de Cozn’ian, iarna. Apoi leagă meliţa, foarfecele, t’iaptănu; leagă o ştergură şi o ţâpă peste uşa casâi pă două noduri, păntru lupt’i, ca siarele să nu mănânce marhăle” (Papahagi 1925: 321). Ziua răilor. Ziua de Sf. Dumitru (26 octombrie). “I mai zice Zua Răilor. Di ce? Că păcurarii-s răi, afurisiţi. Numa aceia mai răi mărg de păcurari; care-s oameni, au acasă ce la trebe. Care n-au nimnic, aceia-s răi, nemuncitori. Le place a tra’ bota după ei şî atât; să n-aibă nici o grijă, să-i deie stăpânu dohan, mâncare, haine şi când să osâmbre, bani, sâmbrie” (Memoria 2004: 470). – Lat. dies.

zlot, zloţi, s.m. – Nume dat odinioară, în Transilvania, unei monede austriece. “Monedă veche de două coroane” (Bârlea 1924). “Florin, 2 lei şi ceva” (Bud 1908): “Pentr-on struţ de-on zlot de-argint / Te-oi juca de-a merge vânt” (Bârlea 1924 II: P. 213). – Din pol. zloty (< zlatǔ “aur”).

zméu, zmei, (zmău), s.m. – 1. (mit.) Personaj fantastic din basmele româneşti, imaginat ca un uriaş cu puteri supranaturale. 2. Balaur. ” Frundză verde de durdzău / Tăt bea Marcu cu un zmău” (Papahagi 1925: 277). Piatra Zmăului (Giuleşti). 3. (fig.) Erou, viteaz. – Din sl. zmij (DEX); Posibil cf. zamol, cuvânt trac, cu sensul de “pământ”, de unde şi Zamolxis “zeu al pământului” (v. Eliade 1970: 54).

zmeurár, -i, s.m. – Culegător de zmeură. Zmeurari, poreclă pentru locuitorii din Botiza (T.B. Dăncuş, 2005). – Din zmeură + -ar.

zmiceá, -ele, s.f. – Ramură, mlădiţă: “Bat găleata oilor cu nouă zmicele de măr dulce” (Papahagi 1925: 321). – Probabil din lat. *sumicella “vârfuleţ” (DEX).

zmintí, zmintesc, vb. tranz. – (pop.) A luxa, a sclinti, a deplasa: “Mi-am zmintit o mână” (ALR 1969: 118). – Din sl. sǔmesti “a tulbura”.

zmú, (smugă), s.f. – Pojghiţă formată deasupra unor lichide: “Da noi nu avem groşt’ior, numa zmuga şi zăru’…” (Bilţiu 2001: 161; Rogoz). – Et. nec. (MDA).

zní, -e, (zmnidă), s.f. – Tufiş. Desiş de pădure tânără; sălhă, stuhăt. Zăvoi; păduricea ce creşte pe lângă apă (ALR 1973: 548). Toponim în Moisei (Znida); şi Onceşti (Muroii de pe faţa Znizâi). Znidă, poreclă în Moisei (Coman 2004). – Et. nec. (DER, DEX).

zo, interj. – v. zău.

zoiós, -oasă, adj. – Mânjit, murdar, slinos; t’inos, hâros (ALR 1971: 299). – Din soi “strat de murdărie” + -os.

zolí, zolesc, vb. tranz. – A spăla rufe, după ce au fost săpunite: “O femeie harnică, cum sunt femeile pe la noi prin sat, a zolit cămăşi marţi sara şi nu era bine” (Bilţiu 1999: 109; Săpânţa). – Din ucr. zolyty.

zolomzdră, s.f. – Salamandră. Animal batrician, mai mic decât şopârla, cu picioare scurte, cu pielea neagră pătată cu galben; trăieşte în locuri umede (se spune că ea cade o dată cu ploaia). – Lat. salamandra.

zorí, zoresc, vb. refl. – A se ivi zorile; faptul dimineţii: “Când o zorit zorile, / Îi cântau clopotele” (Memoria 2001: 105). – Din zori.

zóngoră, -e, s.f. – Cobză, chitară. – Din magh. zongora (MDA).

zongoráş, -i, s.m. – Cântăreţ la zongoră. – Din zongoră + -aş.

zorobí, zorobesc, (zorobdi, zorobghi), vb. intranz. – A câştiga, a dobândi (Lenghel 1979). A lucra pentru existenţa zilnică (Papahagi 1925). Atestat exclusiv în Maramureş: “Ş-ai gândit noapte şi zi / Cum îi putea zorobi / Să-ţi poţi creşte coconii” (Brediceanu 1957: 166; Strâmtura). – Din ucr. zarobyty (Candrea cf. DER).

zorobóc, -uri, s.n. – Câştig prin muncă (Bota, 2005). – Din ucr. zarobok “câştig” (DER).

zuruí, zuruiesc, (dzurui), vb. tranz. – A zornăi: “Dzurăiască-ţi cioantele / Cum dzurăiesc carăle. / Carăle cu cai domneşti / Pă drumuri împărăteşti” (Ţiplea 1906: 471). – Din zor.

zvârc, -uri, s.n. – Rid (pe faţă); zbârcitură (ALR 1969: 57). – Cf. zbârc.

zvârdí, -e, s.f. – v. vârdină.

zvârlú, -i, s.f. – Specie de peşte (Cobitis taenia Linnaeus) ce trăieşte în apele lin curgătoare, cât şi în apele stătătoare; specie răspândită în râul Tisa şi în bălţile zăvoaielor, precum şi pe cursul inferior al Izei (Ardelean, Beres 2000: 82). – Din z- + vârlugă (din vârlan).

zver, -i, s.n. – (rel.) Nume generic dat sfinţilor din mitologia creştină: “Că de n-ar fi sindila / Icoanele le-ar ploua / Şi zverii că s-ar spăla” (Bilţiu 1996: 223; Cetăţele). – Din sl. svetǔ “sfânt”.

zvóară, zvoare, s.f. – Grădină, livadă şi, în general, o bucată de pământ (Bârlea 1924): “Pentru o rudă de zvoară / N-oi mere la voi noră” (Bârlea 1924 II: 19). – Der. dial. din sfoară “bucată de teren” (< sl. sǔvora).

Bibliografie

*** Dicţionar german-român (Mihai Isbăşescu), Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969.

*** Dicţionar latin-român (Ioan Nădejde), Ed. Contemporană.

*** Dicţionar latin-român, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1962.

*** Dicţionar român-german; german-român (Maria Iliescu, Al. Roman), Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972.

*** Dicţionar român-maghiar, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1957.

*** Dicţionar romîn-ucrainean, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963.

*** Dicţionar ucrainean-romîn, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1964.

*** Istoria României, Ed. Corint, Bucureşti, 2007.

*** Lexic regional, Editura Academiei, Bucureşti, 1960.

*** Monografia municipiului Baia Mare, Baia Mare, 1972.

A. Radu 1941 – Andrei Radu, Din ţara lui Dragoş… Schiţe, Institutul de Arte Grafice Eminescu, Bucureşti, 1941.

Acta Musei 2002Acta Musei Maramoresiensis, Sighetu Marmaţiei, 2002.

Acta Musei 2004Acta Musei Maramoresiensis, Sighetu Marmaţiei, 2004.

Acta Musei 2006Acta Musei Maramoresiensis, Sighetu Marmaţiei, 2006.

Albinus 1938 – A. C. Albinus, Săraca Ţara Maramureşului, cu o prefaţă de dr. Alexandru Rusu, episcopul Maramureşului, Cluj, 1938.

ALR 1956Atlas Lingvistic Român, vol. I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1956.

ALR 1958Atlas Lingvistic Român, vol. II, Ed. Academiei, Bucureşti, 1958.

ALR 1961Atlas Lingvistic Român, vol. III, Ed. Academiei, Bucureşti, 1961.

ALR 1965Atlas Lingvistic Român, vol. IV, Ed. Academiei, Bucureşti, 1965.

ALR 1969 – Petre Neiescu, Grigore Rusu, Ionel Stan, Atlas Lingistic Român pe regiuni. Maramureş, Vol. I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1968.

ALR 1971 – Petre Neiescu, Grigore Rusu, Ionel Stan, Atlas Lingistic Român pe regiuni. Maramureş, Vol. II, Ed. Academiei, Bucureşti, 1971.

ALR 1973 – Petre Neiescu, Grigore Rusu, Ionel Stan, Atlas Lingistic Român pe regiuni. Maramureş, Vol. III, Ed. Academiei, Bucureşti, 1973.

Antologie 1980Antologie de folclor din judeţul Maramureş, Baia Mare, 1980.

Antal 1975 – L. Antal, M. Antal, Plante cunoscute şi utilizate de sătenii din Breb – Maramureş, în Acta Musei, 2004, 175-206 (comunicare prezentată la Sesiunea de comunicări ştiinţifice de la Sighet, 1975).

Ardelean, Bereş 2000 – Gavril Ardelean, Iosif Beres, Fauna de vertebrate a Maramureşului, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 2000.

Bakos 1982 – Ferenc Bakos, Istoria cuvintelor maghiare de origine română, Editura Academiei, Budapesta, 1982 (cf. Gabriel Gheorghe, Influenţa limbii române asupra graiurilor maghiare…, în Noua Revistă Română.

Băiuţ 2003Comuna Băiuţ. Schiţă monografică, Ed. de Primăria comunei Băiuţ. Lucrare coordonată de Victor Vaum, 2003.

Bănăţeanu 1965 – Tancred Bănăţeanu, Portul popular din regiunea Maramureş. Zonele Oaş, Maramureş, Lăpuş, Ed. de Casa Creaţiei Populare, Baia Mare, 1965.

Bâle 2005 – Alexa Gavril Bâle, Leacuri pentru vite. Studii de etnoiatrie, Ed. Ethnologica, Baia Mare, 2005.

Bârlea 1924 – Ion Bârlea, Literatura populară din Maramureş, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968. Ediţia a doua a volumelor Balade, colinde, bocete din Maramureş şi Cântece poporane din Maramureş, Bucureşti, 1924 (pagina e indicată după ediţia din 1968).

Berdan 2002 – Lucia Berdan, Rit şi spectacol în jocul urşilor din Dărmăneşti, în Acta Musei…, Sighet, 2002.

Bilţiu 1990 – Pamfil Bilţiu, Poezii şi poveşti populare din Ţara Lăpuşului, Ed. Minerva, Bucureşti, 1990.

Bilţiu 1996 – Pamfil Bilţiu, Gheorghe Pop, Sculaţi, sculaţi, boieri mari. Colinde din judeţul Maramureş, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1996.

Bilţiu 1999 – Pamfil Bilţiu, Maria Bilţiu, Izvorul fermecat – Legende, basme mitologice, poveşti mitologice şi mito-credinţe din judeţul Maramureş, Ed. Gutinul, Baia Mare, 1999.

Bilţiu 2001 – Pamfil Bilţiu, Maria Bilţiu, Fascinaţia magiei. Vrăji, farmece, desfaceri din judeţul Maramureş, Ed. Enesis, Baia Mare, 2001.

Bilţiu 2002 – Pamfil Bilţiu, Maria Bilţiu, Basme, poveşti, legende, povestiri, snoave şi poezii din Ţara Codrului, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 2002.

Birdaş 1994 – Emilian Birdaş, Satul şi mănăstirea Rohia din Ţara Lăpuşului, judeţul Maramureş. Studiu monografic, Ed. Diacon Coresi, 1994.

Blănaru 2002 – Alma Blănaru, Dicţionar de termeni păstoreşti, Ed. de Centrul Creaţiei Populare Suceava, 2002.

Boga 1970 – Gheorghe Boga, Un grai tipic de interferenţă, în Studii şi articole, Baia Mare, 1970, 39-43.

Borza 1968 – Alexandru Borza, Dicţionar etnobotanic, Editura Academiei, Bucureşti, 1968.

Bota 2005 – Ioan M. Bota, Rona de Jos-Maramureş, prezentare monografică, Ed. Viaţa Creştină, Cluj Napoca, 2005.

Brâncuşi 1983 – Grigore Brâncuşi, Vocabularul autohton al limbii române, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983.

Brediceanu 1957 – Tiberiu Brediceanu, 170 de melodii populare româneşti din Maramureş, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1957.

Bud 1908 – Bud, Poezii populare din Maramureş, adunate de vicarul Maramureşului. Editura Academiei Române (Din viaţa poporului român. Culegeri şi studii), Bucureşti, 1908.

Bulgăr 2007 – Gh. Bulgăr, Gh. Constantinescu-Dobridor, Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Ed. Saeculum Vizual, 2007.

Bunea 1912 – Angustin Bunea, Încercare de Istoria românilor până la 1382, Ediţiunea Academiei Române, Bucureşti, 1912, 105-169 (caOrganizarea statelor române în vechea Dacie Traiană).

Butură 1979 – Valer Butură, Enciclopedie de etnobotanică românească, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979.

C.C. 1979 – Constantin Calogherato, Focul viu, în Tradiţii maramureşene, Baia Mare, 1979, 37-47; Cojina, 55-59.

Caia 2002 – Gheorghe Caia, Daniela Caia, Rozavlea din Ţara Maramureşului, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 2002.

Calendar 1980 – Ion Bogdan, Mihai Olos, Nicoară Timiş, Calendarul Maramureşului, Baia Mare, 1980.

Calendar 2007Calendarul Maramureşului, Ed. Cybela, Baia Mare, 2007, nr. 5-6.

Candrea 1928 – Ion Aureliu Candrea, Iarba fiarelor. Studii de folclor. Din datinile şi credinţele poporului român. Ed. de Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Academia Română, Institutul de Istoria şi Teoria Literară G. Călinescu, Bucureşti, 2001 (prima ediţie în 1928).

Candrea 1944 – I. Aurel Candrea, Folclorul medical român comparat. Privire generală. Medicina magică. Editura Polirom, Iaşi, 1999; prima ediţie în 1944 (pagina e indicată după ediţia din 1999).

Caragiu 1975 – Matilda Caragiu Marioţeanu, Compendiu de dialectologie română (nord şi sud-dunăreană), Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975.

Cavnic 1974Cavnic, şase secole de minerit, Ed. de Consiliul Judeţean al Sindicatelor Miniere Maramureş, Baia Mare, 1974.

Coman 2004 – Gheorghe Coman, Moisei-vatră străveche românească, Ed. Limes, Cluj Napoca, 2004.

Corniţă 1997 – Corniţă, Paradigme ale expresivităţii în lirica populară nerituală din Maramureş, Ed. Umbria, Baia Mare, 1997.

Coteanu 1981 – I. Coteanu, Dorul, personaj de mit?, în Semantică şi semiotică, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981.

Crâncău 2004 – Ioan Crâncău, Porecle şi supranume în Tăuţii Măgherăuşi, în Memoria Ethnologica, nr. 11-13, 2004, 1301-1303.

D. Pop 1970 – Dumitru Pop, Folcloristica Maramureşului, Ed. Minerva, Bucureşti, 1970.

D. Pop 1978 – Dumitru Pop, Folclor din Zona Codrului, Ed. de Centrul de îndrumare a creaţiei populare şi a mişcării artistice de masă al judeţului Maramureş, Baia Mare, 1979.

Dariu Pop 1938 – Dariu Pop, Mărturii strămoşeşti. Note paleogeografice pe margini de cărţi bisericeşti sătmărene, Ed. Athenaeum, Satu Mare, 1938.

Datcu 1968 – Iordan Datcu, studiu introductiv la lucrarea Literatură populară din Maramureş (Bârlea), Ed. pentru Literatură, Bucureşti, 1968.

Dăncuş 1986 – Mihai Dăncuş, Zona etnografică Maramureş, Ed. Sport Turism, Bucureşti, 1986.

Dăncuş 2010 – Mihai Dăncuş, Obiceiuri din viaţa omului în Maramureş / Naşterea şi copilăria, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 2010.

Dărăbuş 2008 – Carmen Dărăbuş, Identitate şi comunicare, Ed. Universităţii de Nord, Baia Mare, 2008.

Demeter, Marin 1935 – I. Demeter, I. Marin, Maramureşul Românesc. Studiu de geografie, Cartea Românească, Bucureşti, 1935.

DER – Alexandru Ciorănescu, Dicţionar Etimologic al Limbii Române, Ed. Saeculum I.O., Bucureşti, 2007 (prima ediţie: 1958-1959).

DEXDicţionarul explicativ al limbii române, ed. a II-a, Ed. Univers enciclopedic, Academia Română, Institutul de lingvistică Iorgu Iordan, Bucureşti, 1998.

DRT – Alexandru I. Marina, Ion M. Botoş, Nuţu L. Pop, Dicţionarul regionalismelor din partea dreaptă a Tisei, Editat de Biblioteca Judeţeană “Petre Dulfu”, Baia Mare, 2010.

Dimiu 2002 – Mihai Dimiu, Simţul spaţiului în teatrul folcloric din Maramureş, în Acta Musei Maramoresiensis, Sighetu Marmaţiei, 2002.

Dumitru 1992 – Ecaterina Dumitru, Răducanu Dumitru, Terapia naturistă. Incursiune în farmacia naturii, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1992.

Eretescu 2007 – Constantin Eretescu, Fata Pădurii şi Omul Nopţii. În compania fiinţelor supranaturale, Ed. Compania, Bucureşti, 2007.

Evseev 2001 – Ivan Evseev, Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale, Ed. Amarcord, Timişoara, 2001.

D. Pop 1970 – Elisabeta Dobozi-Faiciuc, Dragomireşti, străveche vatră românească, Ed. Dragoş Vodă, Cluj Napoca, 1998.

Felecan 1970 – Nicolae Felecan, Observaţii asupra lexicului latin din documentele medievale maramureşene, în Studii şi articole, Baia Mare, 1970, 44-46.

Felecan 1983 – Nicolae Felecan, Terminologia meseriilor, în Graiul… zonei Chioar, Baia Mare, 1983, 85-107.

Felecan 2011 – Nicolae Felecan, Elemente arhaice latine, în graiurile din nordul ţării, în Între lingvistică şi filologie, Ed. Mega, Cluj Napoca 2011.

Filipaşcu 1940 – Alexandru Filipaşcu, Istoria Maramureşului, Ed. Gutinul, Baia Mare, 1997; prima ediţie în 1940 (pagina indicată se referă la ediţia din 1997).

Gârdani 2007Gârdani, file de cronică, Ed. Eurotip, Baia Mare, 2007.

Georgeoni 1936 – Alexandru Georgeoni, Cercetări asupra păstoritului în Maramureş, Bucureşti, 1936, Biblioteca Zootehnică, nr. 24.

Gh. Pop 1971 – Gheorghe Pop, Elemente neologice în graiul maramureşean, Ed. Dacia, Cluj, 1971.

Gh. Radu 1970 – Gheorghe Radu, Observaţii asupra lexicului subdialectului maramureşean pe baza NALR – Maramureş, în Studii şi articole, Baia Mare, 1970, 21-24.

Gheza 1972 – Vida Gheza, Dimensiunile veşniciei, în Maramureş, mai 1972, 4.

Ghinea, 2007 – Laura Ghinea, Noile modele, Maramureş între ficţiune şi realitate, Ed. Universitatea de Vest, 2007.

Givulescu, 1990 – Răzvan Givulescu, Flora fosilă a miocenului superior de la Chiuzbaia (jud. Maramureş), Ed. Academiei, Bucureşti, 1990.

Gorovei 1931 – Artur Gorovei, Descântecele românilor, Bucureşti, 1931, în vol. Folclor şi folcloristică, Ed. Hyperion, Chişinău, 1990.

Grad 2000 – Elena Grad, Săcel, vatră de istorie şi civilizaţie maramureşeană, Ed. Dragoş Vodă, Cluj Napoca, 2000.

Graur 1980 – Alexandru Graur, Cuvinte înrudite, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980.

Horj 2007 – Pavel Horj, Posesiunea şi începutul exploatării pădurilor pe Valea Vaserului, în Ambăle Vişae, Ed. Eurotip, Baia Mare, 2007, 96-109.

Hotea 2006 – Ion Hotea, Valea Stejarului, graiul şi folclorul obiceiurilor, Sighetu Marmaţiei, 2006.

Iordan 1963 – Iorgu Iordan, Toponimia românească, Ed. Academiei, Bucureşti, 1963.

Iordan 1983 – Iorgu, Iordan, Dicţionar al numelor de familie româneşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983.

Iorga 1906 – Nicolae Iorga, Pagini alese din însemnările de călătorie prin Ardeal şi Banat (1906), Ed. Minerva, Bucureşti, 1977, col. BPT.

Iuliu Pop, 1970 – Iuliu Pop, Contribuţii la cunoaşterea ceramicii din Săcel, în Studii şi articole, Baia Mare, 1970, 108-112.

Ivanciuc 2006 – Teofil Ivanciuc, Ghidul turistic al Ţării Maramureşului, Ed. Limes, Cluj Napoca, 2006.

Jud. Maramureş 1980 – Grigore Posea, Codreanu Moldovan, Aurora Posea, Judeţul Maramureş, Ed. Academiei, Institutul de geografie, Bucureşti, 1980.

Kernbach 1989 – Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989.

Latiş 1993 – Vasile Latiş, Păstoritul în Munţii Maramureşului, Baia Mare, 1993.

Lenghel 1962 – Petre Lenghel-Izanu, Folclor din Maramureş, în Folclor din Transilvania, vol. I, Ed. Minerva, Bucureşti, 1962.

Lenghel 1979 – Petre Lenghel-Izanu, Daina mândră pân Bârsana (schiţă monografică), Baia Mare, 1979.

Lenghel 1985 – Petre Lenghel-Izanu, Poezii şi poveşti populare din Maramureş, Ed. Minerva, Bucureşti, 1985.

M. Pop 1980 – Mihai Pop, prefaţă la Antologie de folclor din judeţul Maramureş, Baia Mare, 1980.

M. Pop 1984 – Cuvânt înainte la Zona etnografică Lăpuş, Georgeta Stoica, Mihai Pop, Ed. Sport Turism, Bucureşti, 1984.

Macrea 1970 – D. Macrea, Cuvintele româneşti în limbile vecine, în Studii de lingvistică română, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970, 9-25.

Malinowski 1925 – Bronislaw Malinowski, Magie, ştiinţă şi religie, Ed. Moldova, Iaşi, 1993 (traducere după ediţia din 1925).

Marmaţia 2003Marmaţia, nr. 7/1, Ed. de Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Maramureş, Baia Mare, 2003.

MDA – Micul Dicţionar Academic, vol. I-IV, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2001.

Memoria 2001Memoria Ethnologica, nr. 1, Baia Mare, 2001.

Memoria 2002Memoria Ethnologica, nr. 4-5, Baia Mare 2002.

Memoria 2003Memoria Ethnologica, nr. 6-7, Baia Mare, 2003.

Memoria 2004Memoria Ethnologica, nr. 10, Baia Mare, 2004.

Memoria 2004 bisMemoria Ethnologica, nr. 11-13, Baia Mare, 2004.

Memoria 2007Memoria Ethnologica, nr. 21-23, Baia Mare, 2007.

Meruţiu 1936 – Radu M. Meruţiu, Regiunea Baia Mare-Baia Sprie (extras din Lucrările Institutului de Geografie al Universităţii din Cluj, vol. VI), Tipografia Cartea Românească, Cluj, 1936.

Mihai 2007 – Nicoleta Mihai, Dicţionar de regionalisme, Ed. Lucman, Bucureşti, 2007.

Mirescu 2006 – Corneliu Mirescu, Ţara Lăpuşului, Ed. Etnologică, Bucureşti, 2006.

Mihali, Timiş 2000 – Nicoară Mihali, Nicoară Timiş, Cartea Munţilor. Borşa-schiţă monografică, Ed. Fundaţiei Culturale Zestrea, Baia Mare, 2000.

Mihaly de Apşa 1900 – Ion Mihaly de Apşa, Istoria comitatului Maramureş. Diplome maramureşene din secolele XIV şi XV, Sighet, 1900.

Morariu 1937 – Tiberiu Morariu, Vieaţa pastorală în Munţii Rodnei, Studii şi cercetări geografice II, Societatea Regală Română de Geografie, Bucureşti, 1937.

Moraru 1990 – Sergiu Moraru, glosar la Folclor şi folcloristică, Ed. Hyperion, Chişinău, 1990.

Nistor 1977 – Francisc Nistor, Poarta maramureşeană, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1977.

Nistor 1980 – Francisc Nistor, Arta lemnului din Maramureş, Ed. de Centrul Judeţean de Indrumare a Creaţiei Populare, Baia Mare, 1980.

NDU – Noul Dicţionar Universal al Limbii Române, Editura Litera International, Bucureşti-Chişinău, 2006.

Odobescu 1973 – Ion Odobescu, Toponimia satului Odeşti, în Studii şi articole, Baia Mare, 1973, 37-55.

Olteanu 2001 – Antoaneta Olteanu, Calendarele poporului român, Ed. Paideia, Bucureşti, 2001.

Papahagi 1925 – Tache Papahagi, Graiul şi folklorul Maramureşului. Texte. Muzică. Toponimii. Onomastică. Glosar, Editura Minerva, Bucureşti, 1981; prima ediţie în 1925 (pagina indicată se referă la ediţia din 1981).

Paşca 1979 – Valer Paşca, Tradiţia moaşei de coşargă din Boiu Mare, jud. Maramureş, în Tradiţii maramureşene, Baia Mare, 1979.

Pănoiu 1977 – Andrei Pănoiu, Din arhitectura lemnului din România, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1977.

Pătruţ 1980 – Ioan Pătruţ, Onomastica românească, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980.

Petrovai 2007 – Ion Petrovai, Multiculturalism în Ţara Maramureşului, Academia Română. Centrul de Studii Transilvănene, Cluj Napoca, 2007.

Pop, Olos 2004 – Maria Pop, Elisabeta Olos, Remedii din farmacia naturii, Ed. Fiat Lux, Bucureşti, 2004.

Popa 1970 – Radu Popa, Ţara Maramureşului în veacul al XIV-lea, Ed. Academiei, Bucureşti, 1970.

Precup 1926 – Emil Precup, Păstoritul în Munţii Rodnei, Universitatea din Cluj, Biblioteca Dacoromaniei, 1926.

R. Pop 1993 – Romulus Pop, Glasul pecetarelor, Ed. de Biblioteca Revistei Familia, Oradea, 1993.

Radu 2005 – Vasile Radu, Culcea (1405-2005), Ed. Mega, Cluj Napoca, 2005.

Râpeanu 2001 – Sanda Râpeanu, Lingvistica romanică. Lexic, Morfologie, Fonetică, Ed. All, Bucureşti, 2001.

Rosetti 1962 – Rosetti, Istoria Limbii Române, vol. II, Limbi balcanice, Ed. Academiei, Bucureşti, 1962.

Russu 1981 – Russu, Etnogeneza românilor. Fondul autohton traco-dacic şi componenta latino-romanică, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981.

Sălăjan 1998 – Iuliu Sălăjan, Feconda-Tohat, străveche vatră de sub Codru maramureşean, Ed. Dragoş Vodă, Cluj Napoca, 1998.

Scurtu 1966 – Vasile Scurtu, Termenii de înrudire în limba română, Ed. Academiei, Bucureşti, 1966.

Sireteanu 1983 – Ion Popescu-Sireteanu, Limba şi cultura populară. Din istoria lexicului românesc, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1983.

Stoica, Pop 1984 – Georgeta Stoica, Mihai Pop, Zona etnografică Lăpuş, Ed. Sport Turism, Bucureşti, 1984.

Szilágyi I. 1876 – Szilágyi István, Máramaros vármgye egytemes leirása, Budapesta, 1876, apud Mihai Dăncuş, Scriitori şi savanţi maghiari despre etniile din Maramureş, în Acta Musei…, Sighet, 2004, 17-35.

Şainelic 1986 – Sabin Şainelic, Maria Şainelic, Zona etnografică Chioar, Ed. Sport Turism, Bucureşti, 1986.

Şăineanu – Lazăr Şăineanu, Dicţionarul universal al limbii române, ediţia a XI-a, revăzută, adăugită şi actualizată, Ed. Mydo-Center, Iaşi, 1995-1998.

Ştef 2005 – Dorin Ştef, Mioriţa s-a născut în Maramureş, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 2005.

Şter 1973 – Ion Chiş Şter, Aurelia Tânţar, Folclor şi obicei din Boiu Mare, în Studii şi articole, vol. II, Baia Mare, 1973, 125-126.

Şter 1979 – Ion Chiş Şter, Maria Ţânţar, Un obicei agrar: Udătoriu, în Tradiţii maramureşene, Baia Mare, 1979, 23-36.

Şter 1983 – Ion Chiş Şter, Gheorghe Pop, Graiul, etnografia şi folclorul zonei Chioar, Baia Mare, 1983.

Şteţco 1990 – Valerica Şteţco, Poezii populare din Ţara Maramureşului, seria Folclor din Transilvania, IX, Ed. Minerva, Bucureşti, 1990.

Teodorescu, Gheţie 1977 – Mirela Teodorescu, Ion Gheţie, Manuscrisul de la Ieud, Editura Academiei, Bucureşti, 1977.

Tomi 2005 – Marian Nicolae Tomi, Maramureşul Istoric în date, Ed. Grinda, Cluj Napoca, 2005.

Ţelman 2005 – Ion Ţelman, Istoria localităţii Cuhea, în Monografia Cuhea în istoria şi cultura Maramureşului, Sighet, 2005.

Ţeposu, Câmpeanu 1921 – Emil Ţeposu, Liviu Câmpeanu, Apele minerale şi staţiunile balneoclimaterice din Ardeal, Ed. Viaţa Românească, Bucureşti, 1921.

Ţiplea 1906 – Alexandru Ţiplea, Poezii populare din Maramureş, în Analele Academiei Române. Seria II – Tomul XXXVIII, 1905-1906. Memoriile Secţiunii Literare, Bucureşti, 1906, 413-535.

Ţurcanu 2005 – Rodica-Cristina Ţurcanu, Sprachkontakterscheinungen: Rumänisch-Deutsch-Ungarisch in Baia Mare und Umgebung, band II, Editura Risoprint, Cluj Napoca, 2005.

Ţurcanu 2008 – Rodica-Cristina Ţurcanu, Transfer de tehnologie, transfer de terminologie – contact lingvistic şi comunicare, Ed. Universităţii de Nord Baia Mare, Ed. Risoprint Cluj Napoca, 2008.

Ţurcanu 2009 – Rodica-Cristina Ţurcanu, Rumänische lokale Sprachvarietäten in der Maramuresch – Träger deutscher und jiddischer Sprachkontakteelemente. Das sonderbare Manuskript von Dr. Iusco, Landartz (1897-1985), în Zeitschrift der Germanisten Rumäniens, 33-36, 2008-2009.

Viman 1989 – Alexandru Viman, Cu cât când, atâta sunt. Rapsozi ai cântecului popular, Baia Mare, 1989.

Vişovan 1981 – Ştefan Vişovan, Consideraţii asupra toponimiei localităţilor cu populaţie ucraineană din Maramureş, în Studii şi articole, Baia Mare, 1981, 52-57.

Vişovan 2002 – Ştefan Vişovan, Din toponimia Ţării Lăpuşului, în Memoria Ethnologica, nr. 4-5, Baia Mare, 2002.

Vraciu 1980 – Ariton Vraciu, Limba geto-dacilor, Ed. Facla, Timişoara, 1980.

Vulcănescu 1985 – Romulus Vulcănescu, Mitologia română, Ed. Academie, Bucureşti, 1985.

Vulpe 1984 – Magdalena Vulpe, Subdialectul maramureşean, în Tratat de dialectologie română, Ed. Scrisul românesc, Craiova, 1984.